"Este o zi obișnuită de miercuri. El a fost de acord să mergem împreună la supermarket. Slavă Domnului, demonii dorm.
Mă duce în spate într-ucât ieri tata a aruncat cu scaunul în mine și încă mă doare piciorul. Nu cred că sunt mai grea ca o pană.
Mă învârte și mă face să râd gâdilândumă la piciorușe.
Îl iubesc atât de mult!
Primul lucru pe care îl iau de pe raftul cel de sus este o sticlă lunguiață și albă, cred că e apă în ea, și în cealaltă mai mică și mai durdulie cred că e apă dulce, deși nu știu nici o apă dulce de culoarea maronie ca părul meu. Iau sticlele și le punem în coș.
Apoi mă duce la rafturile cu pâine și îmi dă voie să aleg ce pâine vreau eu. Mă gândesc puțin. Erau și pâini colorate și mai mari și mai mici. Văd una micuță și drăguță și îi zic că o vreau pe aceia.
-Cea mai ieftină?
Am aprobat din cap fericită. Cumpărăturile cu El erau preferatele mele din 2 motive. Mă lăsa mereu pe mine să aleg și scăpam măcar pe câteva clipe de monștrii ăia de părinți.
Ne îndreptăm spre casă, pe drum el culegând 6 pachete de sticksuri de acelea care le puneau demonii în gură și scoteau fum ca trenurile.
-Îmi pare rău, dar nu vă ajung banii. Puteți renunța la un pachet de țigări sau la pâine.
El nu stă nici o minută pe gânduri și alege pachetul de țigări, cum ia zis tanti. Pe drum mi-a comandat să mănânc toată pâinea, să nu rămână nici măcar o firimitură.
Dar după primele îmbucături deja simțeam că nu mai pot.
-Nu vrei să mă ajuți? No pot termina singură.
El doar întoarce capul și-mi zice că nu îi e foame. Mințea! Îi chiorăia stomacul încât se auzea de pe lună, dar nu i-am mai zis nimic. În schimb am lăsat jumătatea de pâine în buzunarul mare a hanoracului vechi cu găuri ce îl purtam pentru mai târziu.
Când am ajuns acasă, nu am reușit să întrăm bine pe ușă că imediat am căzut din spatele Lui. Am început a plânge apoi, când am înțeles de ce am căzut.
-Pe unde umblați nesăbuiților?!
Tata i-a tras o palmă atăt de zdravănă încât la dezechilibrat de tot și a căzut și el la podea. Am început a țipa, în momentul acela primind și eu un picior în burtă.
-Nu, laso! Ți-am adus băutura și țigările!
Mă țineam cu mânuțele de burtică dar durerea nu trecea. Niciodată nu trecea.
-5 pachete?! Unde e al 6? Tu l-ai luat, așa-i? Îmi fumezi banii?!
La luat la pumni pe El că nu mai avea unde să se ascundă. A pus mâna pe cureau abandonată pe jos și a început a-l lovi cu cruzime. Atât de tare că țipa. El niciodată nu zicea nimic.
-Comentezi? Mai vrei? Na, să te înveți minte. Na!
-Au!
Plângeam cu fața în podea, încât orice lovitură o primea el, mă durea pe mine pe 100 de ori mai tare. Nu îmi mai simțeam nici lacrimile pe față.
-Ce-i asta? Pâine? Noi murim de sete, da voi mâncați pâine, bine mersi, ca niște nenorociți? Îmi zice o voce ce ar fi trebuit să fie a mamei mele.
Mamă care trebuia să mă ia în brațe, nu să îmi tragă o palmă de să mă lase fără auz câteva momente.
Mamă care trebuia să mă dea în leagăn și să mă ducă la grădiniță, nu să își aprindă țigara și să râdă de fratele meu cum e snopit în bătaie de monstrul ce abia se ține pe picioare.
Mamă care trebuia să îmi spună cât de mult mă iubește, nu care să își strivească mucul țigării atât de tare de umărul meu încât să țip ca din gură de șarpe.
Părinți care ar fi trebuit să ne facă viața bună, nu să ne-o distrugă."
---Hey! Hey, trezeștete! Ai murit?
Deschid ochii fără nici o vlagă. Pun pariu că sunt lipsiți de viață. Primul lucru pe care îl văd sunt alți 2 ochi, albaștri întunecați, ce mă priveau cu compătimire amestecată cu puțină uimire. Cât urăsc privirea asta.
---Aș fi vrut eu, îi răspund tăios ridicândumă în șezut.
Nu știu care e mai năucit din noi doi, fiindcă nu reacționează atât de repede. Stă și îmi privește ochii. Mai exact, ochii mei violeți ce îi urăsc din tot sufletul. Cred că ura este singurul sentiment de care sunt capabilă. Ura pentru monștri, pentru viață, pentru coșmaruri, pentru mine și pentru El.
Dupa ce mă ridic în picioare singură, fiindcă îi refuz ajutorul, se ridică și el.
---Le ai și tu, așa-i?
Mă uit confuză la el pe măsură ce privirea mi se focusează și respirația mi se liniștete. Inima îmi bate încă ca nebuna. Amintirea asta mă distruge. La propriu. Doare.
---Ce să am? Întreb buimacă, prizândumă cu mâna de cap. Nu văd sânge, înseamnă că nu m-am lovit prea tare cu capul de podea când am leșinat.
---Atacuri de panică. Leșinuri, cauzate de o amintire rea. Pot să cunosc un caz asemănător de la un kilometru.
Deci de aia se holba. Frumos din partea lui. Si ce vrea să spună prin "și tu"? Și el adică le are?
Îl analizez în liniște pe așa zisa "problemă pe două picioare" cum la botezat liceul. Sevy mi-a ordonat să stau departe de el, dar dacă el a venit la mine, nu se pune, nu?
-Cum te numești? Mă întreabă apăsat, înclinânduși capul de parcă nu m-ar vedea bine.
Pff. El nu mi l-a spus niciodată pe a lui, de ce trebuie să o fac eu?
-Zâna măseluță, neîncântată de cunoștință.
Zicând asta, îi întorc spatele fără sa ma mai uit inapoi. Dar ce, eu pot sa merg linistita in treaba mea? Niciodata. Ma prins de incheietura.
Ma cutremur toata fiindca nu mi-a placut senzatia. Mana lui rece mia deranjat tot corpul. Sau straniul sentiment de deja vu?
Deja vu? El? Ma uit de jos in sus si nu imi pare deloc cunoscut.
-Esti o proasta.
Ma intorc cu incetinitorul cu gandul ca nu am auzit bine. El pe bune ma insultat in fata? Cine se crede? Il ucid din priviri, daca nu ar fi mai inalt cu mult ca mine as pune si in practica gandul. Dau sa ii raspund dar mio ia inainte.
-Proasta fiindca tii zidul de gheata de 10 metri si nu lasi pe nimeni sa il distruga. Am fost si eu ca tine.
Hai, ma lasi?
Ma enervez si mai tare pentru predica de viata de 2 bani. Nu, nu a fost. Nu a fost in locul meu sa incaseze toate acele lovituri, acele chinuri ce eram silita sa le suport tot timpul. Nu am o singura amintire buna in toti cei 13 ani de viata, dar nici viata nu o pot numi ce am trait eu acolo. E iadul pe pamant, cea mai adanca infundatura de unde nu ai scapare. De unde nu am crezut ca voi avea vreodata scapare.
Revenind la papa lapte ce tine contactul vizual intens, imi smucesc mana si imi frec incheietura fiindca incepuse sa doara.
-In viata ta, mai auzit? In viata ta sa nu mai pui mana pe mine! Sau sa imi spui asa cuvinte. Nu ai nici o idee prin ce am trecut eu. Cea mai mare drama a ta e ca nu ti-au luat mami si tati ultimul model de masina, a mea ca abia ma tarasc pe o zi pe alta incercand sa nu ma las scufundata de trecutul meu intunecat.
Ceva parcă lipseste.
-Si dute dracu'. Esti un prost mai mare ca mine!
Asta era, acum pot pleca linistita.
De data asta nu mă mai oprește. S-a găsit cine să îmi țină mie lecții de viață! Acum o înțeleg pe Sevy când zicea că e rău, un fel de rebel, eu mai adaug și idiot.
Că venind vorba de idioți, mă lovesc din nou în unul, unul de care nu am nici un chef.
-Ce mai faci prin...-, Storm?
Serios că s-a corectat?
Îl privesc neîncrezută cu o sprânceană ridicată.
-Mă duc acasă.
Trec pe lângă el doar că câțiva pași mai încolo încă mă urmărește. Cu cât măresc eu pasul, cu atât o face și el. Practic îi simt respirația în ceafă. Asta îmi aduce aminte de seara în care l-am confundat cu Eden. Cine îi mai știe? Au aceiași construcție a corpului, aproximativ. Deși nu-mi place so recunosc, Dominick e mai musculos și mai mare ca Eden, dar în întuneric sunt confundabili. În fine, devine deja deranjant.
-Vrei să nu mă mai urmărești?
Mă întorc doar că mă lovesc cu fața în cărămida lui de piept. Când a reușit să ajungă atât de aproape? Mă trag repede și mă încrunt la el, așteptând un răspuns.
-Cine zice că te urmăresc? Casa mea e în aceiași direcție.
Mă rog! Nu l-am observat niciodata in directia asta, dar să zicem ca e.
Îmi continui drumul doar ca de data asta, cu el în dreapta mea. Nu îi mai zic nimic fiindcă și așa sunt destul de epuizată după episodul acela. În schimb vorbește el.
-Ce ai discutat cu Blake?
Mă încordez instant. A văzut cum am leșinat? Vrea să mă umilească? Stai puțin, de ce mă întreabă brusc? Veșnicul val de întrebări, dar încerc să îmi reamintesc că nu rezolv absolut nimic dacă nu le dau glas.
-De când îți pasă ce vorbesc eu cu cineva? Reformulez gândul.
-Dacă era vorba de oricine altcineva poate te lăsam să îți faci de cap, dar Blake nu e de încredere.
Ei, nu mă înebuni!
De data asta mă opresc în loc și îmi încrucișez bratele la piept. Cineva clar i-a spălat mintile. Dominick de azi nu e acel idiot de obicei, este unul chiar mai mare.
-Din nou, de când te doare pe tine cu ce fel de oameni vorbesc eu? Veziți de admiratoarele tale și de Eden, apropo. Ai discutat ceva cu el?
Nu îmi răspunde instant. Privește într-o anumită direcție așa că îmi mut și eu privirea într-acolo. Ce mie dat să văd însă mă enervează la nebunie.
2 băieți mai mari își bat joc de o fetiță, tachinândo cu o fundă galbenă ce o aruncă de la unul la altul și fata nu poate ajunge.
Până să pornesc în acea direcție, îl văd pe Dominick deja lângă ei.
-Care-i treaba băieți? Nu aveți ce face, sau ce? Numai mucoșii se iau de fetele fără apărare.
Îi prinde pe ambii de urechi și le ordonă să îi întoarcă funda și să își ceară scuze. Fetița cu lacrimile în colțurile ochilor zâmbește. E așa inocentă.
Asta o va distruge într-o bună zi.
După ce băieții își iau tălpășița și fetița îi mulțumește printr-o îmbrățișare, mă duc și eu lângă el, privind în urma micuței.
-Aplauzele mele, O'brien. Deși oricine în locul tău i-ar fi lovit cap de cap.
Mă privește serios, băgânduși mâinile în buzunar.
-Violența nu e mișto, recunoaște. Abilitatea de a fi dominant și de a insufla frică, asta e mișto.
Îmi rostogolesc ochii peste cap, chiar dacă undeva în adâncul meu sunt de aceiași părere. De ar ști el că timp de 13 ani am crescut cu violenta si abuz, probabil că nici nu m-ar crede. Ar zice că inventez.
-Si ca să îți răspund la întrebarea de mai devreme, da. Da, am vorbit.
Nu mai spune!
-Si? Il pun sa continuie.
Iși baga mainile in buzunare, special cred, sa nu imi raspunda instant. E asa enervant. Parca s-ar crede un actor pe scena sau ceva de genul.
-E distrus rau. Mi-a spus ca vrea sa fie singur. A plecat dracu' stie unde.
Pff, tipic Eden. Cand da de greu, da bir cu fugitii. Pariez pe 20 de dolari ca e intrun bar si se face varza.
As putea sa insinuez desigur subiectul drogurilor daca nu sunt 100 la suta sigura ca Dominick e implicat si atunci doar mi-as complica viata. Aleg sa nu spun nimic, dar el in continuare are chef de vorba.
-Tu ai aflat ceva de la Sevy? Spre exemplu, de ce intr-o minuta il saruta si in alta zice ca il uraste?
Dau din umeri. Ce sa zic?
-Asta e Sevy. Cucu de cand e ea. A zis ca a vrut sa incerce, fiindca s-a saturat ca el a avut un milion de sanse dar nu dorinta.
-De ar sti ea.... mormaie, crezand ca nu l-am auzit.
-Ce sa stie? Intreb repede.
Isi da seama ca lam auzit totusi si se albeste putin la fata.
-Ca...degraba e ziua mea, pe 27 septembrie, si dau mare petrecere. Sunteti invitate, apropo. Nu ca as vrea sa iti vad eu fata dar na, ea nu se dezlipeste de tine, stii tu. Ar fi o ocazie bună să le facem lipeala.
E ciudat cum pentru niște situații atât de simple este nevoie de atât de multă muncă și chin. Simplă sau nu, relația dintre Sevy și Eden nu va fi posibilă niciodată fără puțin ajutor. Și oricât nu mi-ar displăcea, fix în ziua aceia, trebuie să fiu prezentă.
Acum că am aflat că Eden nu consumă, ci doar s-ar presupune că vinde, cu ajutorul lui Sevy voi descoperi ce ascunde. Ce ascund amândoi, de fapt.
Dar nu ne grăbim. Luăm lucrurile pas cu pas.
Ajung deja aproape de casa dar el asa si nu a cotit nicaieri, nu nimic. Pot sa jur ca mi-as fi amintit daca venea macar o data pe aici.
-Ai facut vreun ocol cumva, de ai luato pe drumul asta? Il chestionez inainte de a pune mana pe clanta usii de la blocul meu.
Imi intoc capul si el, la costum si zambind ca ultimul tampit, imi arunca bomba.
-Am vrut doar sa te conduc acasa. Pe maine, prințesă!
Si eu care credeam ca amintirea aceia e cel mai ciudat lucru pe ziua de azi.