Dragostea e o Poveste Nouă

5~Ai prea multă încredere în tine.

◇ D o m i n i c k ◇

"Uneori e mai ușor să te prefaci că totul e în regulă decât să explici ce te doare."

Iubesc adrenalina. Iubesc să îmi asum riscuri, să sar de pe cea mai înaltă clădire a Londrei pe alta și să am încrederea că nu voi căpăta nici o vânătaie. Sentimentul ăsta te trezește la viață. Sentimentul ăsta te meține în viață.

Execut un back-flip perfect, apoi travers următoarea clădire. Să faci park-our noaptea e excelent. Străzile nu sunt așa aglomerate. Mai puțină lume egal mai puține șanse să te prindă copoii. Doar clubul peste care sar acum a adunat toții bețivii ca o cloșcă care-și adună puii. Pot să jur că două tipe amețite m-au arătat cu degetu și m-au numit Omu-Păianjen. 

Îmi amintesc vag că am refuzat azi invitații prietenilor-mă rog, prieteni e mult spus-băieților cu care îmi mai pierd vremea. În ultimul timp urăsc să îi am în anturajul meu. Se folosesc de puterea banilor și uneori chiar abuzează de ea. Doar pentru că tati are destui bani să cumpere tot magazinu asta nu înseamnă că trebuie s-o oblige pe sărmană vânzătoarea, ce toată ziua se epuizează de nu se vede seara în oglindă, să îi lingă pantoful de care s-a împiedicat, din GREȘEALĂ. Evident că n-am mai putut rezista și i-am scuipat pe prețiosul lui pantof. Andrew nici măcar n-a avut tupeul să îmi comenteze. Știe prea bine care ar fi consecințele dacă mi s-ar împotriva.

După faza aceia chiar nu mai am ochi să îi văd. Banii nu ar trebuie să influențeze asupra comportamentului, și nici să abuzezi de puterea pe care o deții, exorcitândo asupra celor mai slabi ca tine. Nu e corect.

Obosesc într-un final și mă uit la rolexul auriu de pe mână. E aproape miezul nopții. Decid că pentru azi e deajuns, dar tot nu vreau să mă întorc acasă. Nu încă.

Traversez strada pustie, chinuindumă să îmi amintesc ce zi este azi. Luni, marți? Nu, stai! Sigur e joi, fiindcă mama trebuia să vină acasă de la complexul de cabane ce îl deține. Trebuie să meargă alt tărăboi în casa minunilor. O furtună pornită de la o mică scânteie- așa a fost mereu situația în familia mea. Probabil mereu va fi. Cert e că eu acasă nu am ce face.

Atunci unde poți merge, când nu îți găsești locul nicăieri în lume?

Meditez asupra acestui gând cum cutreier strada în lung și în lat fără o destinație anume. Mi se pare că la un moment dat aud pe cineva pășind în urma mea. Îmi întorc puțin capul să mă conving că am dreptate. O umbră ștearsă, abia vizibilă se ascunde după niște tomberoane. Interesant cum acest individ crede că nu se vede absolut deloc în sticla imensă a magazinului din dreptul lui. Halal abilități de spionaj mai are.

Îmi îngustez ochii să deslușesc persoana, sau măcar să încerc. E o fată, asta e clar. E micuță, are un păr lung și brunet, simplu, foarte cunoscut defapt. Când își întoarce capul și-și observă reflexia în sticlă, încremenim amândoi.

Eu, fiindcă îi văd foarte clar ochii mov neobișnuiți, iar ea probabil pentru că pe măsura ce o analizam mă apropriam tot mai mult de tomberoane, ajungând să ne despartă doar ele acum.

---Iarăși tu? Rostim la unison.

Ok, ar trebui să încetăm să mai vorbim în același timp. E ciudat.

Se ridică nemulțumită fiindcă a fost descoperită dar nu se clintește din loc. Rămâne de cealaltă parte a barierei de...gunoi. Deja îmi place cum decurge seara.

---Ce căutai aici, prințesă? Mă urmăreai cumva? Reușesc să-i spun cât de cât calm, fără să îi sar la gât pentru faza de la școală. Merit un premiu, nu glumă.