S-a aplecat spre mine și mi-a sărutat fruntea, șoptind:
—Mulțumesc.
Mi-am ridicat șocată privirea din carte și am zis încurcată:
—Pentru...?
—Pentru că trăiesc.
Mi-am încruntat privirea, între sprâncenele mele apărând o cută adâncă.
—Fii mai explicit, te rog.
Mi-a zâmbit.
—Tu ești motivul pentru care eu nu zac acum pe fundul mării, lângă trupul neînsuflețit al mamei mele.
Am rămas înmărmurită.
El a oftat și s-a așezat mai confortabil.
—Nu am vrut să încep să îți vorbesc, pentru că știam că va trebui apoi să îți explic totul. Îmi plăcea să te privesc cum citești, să îți simt ființa contopită cu a mea. Să fim atât de apropiați, contrar distanței de cunoaștere dintre noi.
Am surâs.
Mi-am lăsat capul ușor pe umărul lui, închizând ochii.
—Poți începe, i-am șoptit.