Nebuloasa dintre noi

15

      Două luni mai târziu, telefonul mi-a sunat într-o noapte.

      M-am ridicat speriată în capul oaselor, bâjbâind pe întuneric după el.

      "—Alo?

      —Mia. Sunt David. În cât timp ajungi la debarcader?

      —Ce se întâmplă, David? Mă sperii.

      —În cât timp, Mia?

      —Zece minute.

      —Grăbește-te."

      Am rămas încremenită câteva secunde.
Sigur e ceva important. Altfel, nu te-ar deranja la ora asta.

      M-am îmbrăcat în grabă și am ieșit pe furiș din casă.

      David stătea rezemat de scheletul macaralei din debarcader, privind luna plină ce trona deasupra întinderii de apă.
M-am năpustit asupra lui. M-a tras într-un sărut flămând, disperat.

      —Mă bucur că ai venit, mi-a spus greu. Ce o să se întâmple în noaptea asta...Ei bine, nu o să îți placă. Dar nu vreau să te lași afectată. Vreau să treci peste, să uiți.
L-am privit speriată, luându-l de mână.

      —Ce vrei să spui? Mă sperii...

      —Trebuie să mă uiți, Mia. Să uiți că am existat. Așa va durea mai puțin.

      —Încetează! am urlat, cu lacrimile prelingâdu-mi-se pe obraji. Încetează!

      —Trebuie să îți continui viața. Să găsești pe alcineva. Să mă uiți.
 
      —Hai acasă, David! am urlat disperată. Nu mai spune prostii! Vino!

      Am încercat să îl trag după mine, dar era de neclintit.

      —Mia...Nici nu știi cât mă doare că îți fac asta. Nici nu știi, a șuierat el printre suspine. Dar nu am de ales.

      —Ce tot vorbești? Cum să nu ai de ales? De ales...ce?! CE SĂ ALEGI?

      M-a privit trist, cu o privire întunecată. Ochii săi verzi erau încadrați de sprâncenele negre, încruntate.

      —E timpul să merg la ea, Mia. Are nevoie de mine. Are mai multă nevoie de mine decât ai tu. O să îți găsești pe altcineva...Ea nu mai poate să aibă alt copil...E moartă.

      —Ce tot îndrugi acolo?am urlat nervoasă, printre hohote de plâns. Cine e moartă?

     —Mama, Mia. Mama. Îmi bântuie visele în fiecare noapte, chemându-mă la ea. M-a văzut fericit. Tu ești motivul fericirii mele. Acum trebuie să plec. Ea mă așteaptă.

      Am început să amețesc. Brusc, am realizat la ce se referea...Să se ducă la ea. Voia să se sinucidă.

      —Te rog, David. Te IMPLOR. Revino-ți. O să trecem peste asta împreună. O să te ajut.

      Am început să îi mângâi chipul înlăcrimat, plângând, la rândul meu.
M-a sărutat apăsat. Buzele lui erau sărate de la lacrimi. Și am simțit, în acel sărut, ceva ce nu mai simțisem nicicând. Am simțit despărțirea iminentă.

      —Și-a îndepărtat, pentru ultima oară, fața de a mea. Pentru...ultima oară.

      —Nu vreau să mă urăști că fac asta, Mia. Vreau să înțelegi. Vreau să uiți că am existat vreodată.

      Am vazut, deodată, negru în fața ochilor. Venele mele s-au umplut de flăcări sfredelitoare și am răbufnit:

     —Tu realizezi ce naibii îmi ceri? Cum vrei să uit tot ce am trăit lângă tine? CUM? Nu o să uit niciodată. Dacă o să pleci...O să trăiesc din amintiri. O să beau amintiri. O să mă hrănesc cu amintiri. O să respir amintiri. Amintirile pe care tu mi le-ai oferit și pe care acum, prin egoismul tău uriaș, vrei să mi le iei înapoi.

      —Mia...

      M-am uitat la el cu o privire pierdută.

      —Nu am de gând să te opresc, David. Chiar dacă vreau asta al naibii de mult, nu. Se spune că "dacă iubești ceva, îl lași liber"...

      M-a luat în brațe și ne-am așezat pe scheletul metalic al macaralei.
M-a privit în ochi. Mai adânc decât a făcut-o vreodată.

      Luna plină îi sculpta chipul perfect. Ochii aceia ... Verzi, plini de viață, expresivi, superbi...

      Am stat îmbrățișați o vreme. S-a ridicat, spunând:

      —Cu cât rămân mai mult, cu atât te va durea mai mult după. E timpul să dispar definitiv din viața ta.

      Nu mi-am putut opri lacrimile. Mereu am urât despărțirile. Dar aia a fost, cred, cea mai îngrozitor de dureroasă despărțire din viața mea.

       —Mia. Vreau să îți mulțumesc pentru tot ce mi-ai oferit. Mi-ai oferit în jumătate de an ce nu mi-a putut oferi nimeni în toți cei optsprezece ani de când trăiesc.  Clipele petrecute alături de tine au reprezentat apogeul vieții mele pe Pământ. Îți mulțumesc enorm, Mia. Enorm. Și să știi că te iubesc. Cu toată ființa mea. Și, îți jur,oriunde voi ajunge, te vei afla în mine pentru eternitate. Jur.

      Am suspinat adânc și m-am ridicat, pentru ultima oară, pe vârfuri,ca să îl sărut.
Mi-a răspuns flămând la sărut. Gurile noastre se împleteau disperate printre lacrimi. Lacrimile mele. Lacrimile lui. Lacrimile noastre...

       Am hotărât că sunt destul de puternică să îl privesc cum sare. Mi-a dat hanoracul său. Un fel de amintire de la el.

      Am rămas pironită pe scheletul metalic, privindu-l.

      Se îndrepta agale spre margine.

      Tălpile lui se aflau pe jumătate în aer, când s-a întors cu fața spre mine.

      Ultimele lui cuvinte au fost:
"Vreau ca fața ta să îmi rămână imprimată pe retină. Tu ești ultimul lucru pe care vor ochii mei să îl vadă , Mia."

      Apoi a închis ochii și ... a sărit. Așa, cu spatele. Cu ochii lui verzi înlănțuiți de ai mei, pentru eternitate. Așa, cu spatele. A sărit...