Nebuloasa dintre noi

10

      Mi-a îndepărtat o șuviță brunetă de păr de față.

      Soarele strălucea în spatele lui, conferindu-i o strălucire aparte, aproape inumană.

      Priveam la degetele noastre împletite.

      —De ce mai venim aici, David? Ne-am întâlnit, soarta și-a făcut treaba. Putem merge la debarcader, să fim mai aproape de mama ta.

      —Mereu vom veni aici, Mia. Locul ăsta îmi va rămâne încrustat în suflet pentru eternitate.

      —Am înțeles, scuze...Crucea mamei tale încă mai e aici...Scuze.

      A pufnit amuzat.

      —Uneori mă șochezi. Nu pentru asta e așa important locul ăsta. E doar o bucată de piatră fără însemnătate. Cimitirul ăsta e important pentru că e locul în care rana adâncă din sufletul meu a început să se vindece. Locul în care mi-am cunoscut dragostea vieții. Locul nostru.

      L-am privit cu ochii înecați în lacrimi. Era prima oară, de când ne cunoșteam ,când m-a numit "dragostea vieții lui".

      —David?

      Și-a smuls privirea din cartea pe care o lectura, ațintindu-şi-o asupra mea.

      —Dacă aș vrea vreodată să mă sinucid..., i-am zis șovăielnică.

      —Continuă...

      —...m-ai ajuta, dacă te-aş ruga?

      —Cu o singură condiție.

      —Care e aceea?

      —Să îți petreci tot restul vieții lângă mine.