—Nu știu ce să zic...
M-am apropiat de cruce agale.
Stătea, ca de obicei, pe pământul umed. Nu s-a întors, chiar dacă m-a auzit. Nu mă privea.
Am pus trandafirul pe cruce și m-am așezat lângă el.
Abia atunci, și-a îndreptat lent privirea spre mine.
Avea ochii de culoarea pădurii. Verzi ca tulpina trandafirului pe care îl răsucea între degete energic.
—Probabil ar trebui să îți mulțumesc pentru cadou, chiar dacă nu știu care e motivul pentru care mi l-ai dăruit.
A pufnit amuzat, dar era vădit contrariat.
Și-a răsucit tot trupul spre mine.
Mi-a întins trandafirul pe care îl ținea în mână. Pentru prima oară, nu era alb, ci roșu.
L-am privit încurcată.
—Vrei...Vrei să îl pun pe cruce pentru tine?
A negat, printr-o rasucire a capului.
— Azi-noapte,mi s-a arătat în vis și mi-a spus că astăzi tu meriți tranfafirul ei.
L-am privit confuză.
—Ea...Adică mama ta? Mama ta...moartă?
—Da, chiar ea. Mama mea...moartă.
A pronunțat ultimul cuvânt cu greu, parcă rupându-se ceva în el la rostirea lui.
Am luat în mână trandafirul pe care mi-l întindea.
M-am ridicat și, aplecându-mă asupra crucii, am șoptit, mângâind numele gravat acolo:
—Mulțumesc.