—Ieri nu ai venit.
Soarele ne sfredelea creștetele brune.
Hotărâsem ca, în ciuda faptului că el nu venise cu o zi înainte, să mă întorc la cimitir și ziua ce urma.
Dar s-a arătat și el de data aceasta.
Și eu nu am mai putut să tac.
Pentru prima dată, după aproape trei săptămâni în care am stat, zilnic, lângă crucea aceea, împreună, i-am auzit glasul.
—Vocea ta e ca o mângâiere.
A spus-o cu atâta nonșalanță, cu atâta naturalețe și atât de inocent, încât nu mi-am putut stăpâni un surâs timid.
—Și, totuși, de ce nu ai venit ieri?
S-a uitat la mine atent, cu precauție,ca și cum s-ar fi temut că privirea lui mi-ar putea dezintegra ființa.
Apoi și-a strecurat mâna în jachetă și a scos un pachet.
Era învelit într-o hârtie cafenie, simplă.
—E pentru mine? l-am întrebat, uimită.
A încuviințat cu o înclinare a capului, întinzându-mi pachetul.
L-am apucat cu mâinile tremurânde.
Un cadou? Ce ar putea să fie? Și ... de ce?
Înainte să pot deschide pachetul, s-a ridicat.
M-a mai privit o dată, cu gura lățită într-un zâmbet satisfăcut, și apoi a plecat, fără să mai scoată vreo vorbă.
Iar eu am rămas singură, strângând pachetul la piept.