Hellena
Au trecut cinci zile. Chinuitor de lungi. M-am întors la rutina mea de acasă și încerc pe cât pot de mult să îmi continui viața. Dar nopțile sunt cele mai grele. Gândurile sumbre s-au întors din nou. Singura persoana care mă mai tine la suprafața este Sofia. In unele momente simt că pot supraviețui în haosul ăsta, dar in cele mai multe, nu mai văd niciun motiv să o fac.
Sunt in bucătărie, pregătind o gustare, chiar dacă apetitul meu este la pământ, în timp ce doamna Diaz stă tolănită pe canapea ascultând știrile de la televizor. Asta face zilnic, de când m-am întors. Tata încă nu a trecut pe aici, iar asta ma bucura. Este ultima persoana pe care as vrea sa o văd. Sofia îmi trimite un mesaj in care ma anunța ca va ajunge in cincisprezece minute. In ultimele zile am petrecut aproape după-amiezele împreuna.
Scot sandvișul din cuptor și încerc sa înghit o mușcătura, dar mi-e in zadar. Așa ca ajunge la gunoi. La fel cum se întâmpla cu orice încercare de a mânca, in ultimele zile. Vina continua sa ma intoxice pana la epuizare.
Când sunt gata sa ies pe ușa, spre aleea din fata casei, vocea prezentatoarei de știri ma oprește in loc.
"Sentința pentru cunoscuții și temuții fondatori ai cartelului ce le poarta numele, a fost dată astăzi, marcând o nouă eră istorică. Închisoare pe viață, așa cum era de așteptat. Victor Marquez și Luca Marquez vor uita libertatea, după ce sentința a fost votată ca fiind definitivă."
Restul detaliilor devin infime. Simt cum picioarele îmi cedează, dar mă silesc sa ies pe ușă, ascunzând orice urmă de interes. Ignor complet intrebarile doamnei Diaz in timp ce alerg impleticindu-ma spre mașina prietenei mele. Aceeași știre se aude in ecou la radioul din bord. Nu este nevoie să mă întrebe de ce am starea asta. Știe. Și încep sa intuiesc ca știe chiar mai bine decât mine ce sentimente se ascund în interiorul meu.
După ce ne-am amețit cu câteva beri, în parcul abandonat de la periferia orașului, am început sa ne facem planurile pentru facultate. Acum ca viitorul ei nu mai este susținut de tatăl ei, vrea cu tot dinadinsul să reușească, să ajungă departe și sa nu depindă niciodată de nimeni. Este furioasa pe tatăl ei, și nu înțeleg motivul. Din câte se pare, nu a fost condamnat la închisoare, dar o parte din avere i-a fost confiscata și asta este suficient încât să le îngreuneze viața de acum. Continua sa îmi vorbească despre planurile ei la Stanford, dar mai mult decât atât, ele ma includ și pe mine. Nici nu știu dacă vreau sa urmez o facultate. Dacă vreau sa plec de aici. Continua sa îmi argumenteze cât de stupid ar fi sa rămân. Ca este timpul sa ma desprind de omul care mi-a distrus viața, și aici se referă la tatăl meu.
Dar singurul motiv pentru care vreau sa rămân aici, este Victor. Doar pentru el. Simt ca nu îl pot abandona. Mi se pare insuportabil gândul ca eu sa ma bucur de o viața liberă, când el este închis acolo din vina mea. In unele clipe încerc sa ma încurajez, ca poate daca nu ar fi ales o viața plină de ilegalitați, nu ar fi fost închis. Ar fi fost liber și ar fi trăit liniștit. Dar apoi, îmi dau reamintesc ca nu suntem deloc diferiți. Iar definitia dintre corect și greșit are înțelesuri diferite, pentru fiecare dintre noi.
— Ești îndrăgostită, concluzionează intr-un final, Sofia.
Mă uit speriata la ea.
— Sof, asta este o tâmpenie. Știi prea bine că eu nu știu sa simt.
— Exact, Hellena. Nu știi. Asta nu înseamnă ca nu o faci. Ești confuză și te doare. Înțeleg. Dar poveștile de genul ăsta se tot repetă. Nu pot să te las aici. Vreau să mergi cu mine la Stanford. Vreau să ne facem o viața noua, departe de toate. Și poate, peste câțiva ani, cine știe, poate viitorul ne va surâde.
Cum ii pot explica vina ce o port. Nu pot. Pentru ca in clipa in care va afla, ma va urî. Și chiar dacă știu ca o merit, am nevoie de ea. De prietena mea. Nu îmi permit sa pierd ultima persoana ce mai are puțin suflet și pentru mine.
— Fie, inspir adânc, luând ultima gura din sticla de bere. Când plecam?
Glasul meu este stins și posomorât, dar Sofia se saltă in picioare și începe sa tipe de încântare. Mă strânge in brațe și simt cum rămân fără aer. O bat ușor pe spate sa îmi dea drumul, începând sa râd.
— Am închiriat un apartament și suntem așteptate sa luam cheile peste o saptamana, răspunde într-un suflet.
— Așteptate? repet mijind ochii la ea.
— Știam ca nu o sa ma lași singura, rânjește nevinovata și scoate limba, parca uitând complet de problemele ce ne încojoară.
O noua viața. Un nou început. Cred ca sună bine. Cred ca am nevoie de puțin timp pentru a ma împăca cu ceea ce se întâmpla in prezent. Și sa ma împac cu trecutul. Sofia are dreptate, ce s-a întâmplat in Santa Marta, este de domeniul trecutului. Și poate chiar am făcut alegerea buna să împiedic afacerile celui mai periculos cartel de droguri. Poate asta va aduce pacea pe teritoriul columbian. Poate...
Îmi privesc valizele din ușa. Chiar am făcut asta. Chiar am venit în California. Sofia admira fiecare colțișor al noii noastre case, în timp ce eu m holbez pe geamurile micuțe. Este un apartament, drăguț, modest, iar chiria este suportabila, fiind împărțită la doua persoane. Însă lucrurile nu arată roz. Trebuie sa ne găsim de munca, pe perioada facultatii pentru a ne întreține, acum ca ne-am tăiat complet de rădăcinile părinților noștri.
Tatăl meu nu a fost deloc surprins de plecarea mea. Sincer sa fiu, l-am anunțat printr-un email. I-am spus ca voi urma cursurile de al universitatea Stanford și ca ma mut intr-o săptămâna. Cred ca in sinea lui a fost foarte fericit ca scapă de mine. Singurul lui răspuns a fost OK. Când afli ca fiica ta se muta într-un alt stat, ar trebui sa fii puțin mai interesat. Poate chiar sa îți iei și rămas bun. Dar nu a fost cazul nostru. Din noaptea balului, nu l-am mai revăzut. Și asta este mai bine, cred. Încă simt dezgustul și ura ce îmi amărăște gura, când îmi amintesc cuvintele lui din noaptea aia. Și cum m-a folosit.
— Deci, cred ca voi alege dormitorul cu mai putina lumina. Știi ca urăsc soarele și mai ales sa îmi bată in cap dimineața, este ok?
O migrena enervanta ma lovește din senin. Cred ca toate pastilele de fobie și zborurile propriu-zise pe care le-am avut, au epuizat fiecare forța din mine. Mă trântesc pe canapea și ignor întrebarea Sofiei, complet. O privesc cum începe sa își despacheteze bagajele, luând tăcerea mea ca pe un răspuns afirmativ. Continua sa bombăne și sa înșire planuri peste planuri, dar nu pot tine pasul cu ea. Ațipesc la scurt timp după ce m-am fac mai comoda pe canapea și dau totul uitării.
Când ma trezesc, este deja întuneric afara. Sofia sta pe podea, lângă canapea, fixandu-se cu ochii in televizor. Este un canal de știri, internațional. Sunt sătulă de știrile pe care le aud. In special cele ce conțin numele lui.
Ma ridic să îmi iau un pahar de apa, privind pe sub pleoapele obosite, maldărul de bagaje ce încă ma așteaptă in colțul camerei. Strâng din ochi și îmi continui drumul spre frigider. Sofia da volumul televizorului mai tare, atunci când începe o știre de interes, ce are in prim plan numele lui Luca. Îmi arunc fugitiv ochii spre titlul de prezentare. Se anunța transferul lor la închisoarea de maxima securitate din Columbia. Un fior rece si înspăimântător îmi urca pe șira spinării. Intuiția mea prevestește ceva rău.
Las paharul pe blat si ma apropii de Sofia, care sta tăcută pe canapea, acum ca s-a eliberat.
— Vrei sa facem ceva in seara asta? Poate sa iesim sa ne acomodăm cu locul?
Sofia jmi zâmbește si scutura din cap negativ. O înțeleg. Nici eu nu am energie sau chef sa fac asta .
Ma așez lângă ea pe canapea si ma uit la televizor, încercând sa blochez orice informație îmi apare in fata. Dar când văd poza lui Victor, tot Universul se oprește în loc.
Și ca un uragan al dezastrului, totul începe sa o ia in jos. Din clipa aia, tot ce știam s-a năruit. Tot ce credeam ca cunosc despre viața, despre sentimente, despre durere, totul a devenit praf. Credeam că viața nu ma poate aduce mai jos de atât. Sofia face ochii mari spre mine și inspira aer socata. Iar eu, ma cutremur. Clipesc de câteva ori. Asta nu poate fi adevărat. Sigur este un vis. Dormeam. Și nu m-am trezit. Pe ecranul televizorului apar imaginile de la fata locului. Câțiva reporteri transmit știrile in direct, pe nerăsuflate.
" Victor Marquez a fost ucis în aceasta seara, intr-o ambuscada armata, in timp ce era transferat la închisoarea din vestul Columbiei. Sursele spun că banda infracțională condusă de Mavis Demnce a plănuit atacul și a luptat sângeros contra forțelor de ordine. Atacul s-a încheiat după ce au obținut trupul neînsuflețit al celui mai de temut baron al drogurilor, Victor Marquez. Momentan nu se știu alte informații despre celălalt membru al familiei Marquez."
— Stinge televizorul! tip isteric spre Sofia. Stinge nenorocirea asta de televizor! Victor nu este mort! Nu. Nu este mort. El trăiește! Și mă așteaptă! Mă așteaptă, auzi! Victor nu este mort!
Mă trântesc pe podea urlând și țipând simțind cum s-a rupt fiecare parte din corpul meu. Nu e mort. Nu. Nu are cum. Mi-a jurat ca ne vom revedea. Mi-a jurat că ma va face sa plătesc. Nu are voie sa moara! Nu! Nu! Nu.
Dar viața nu asculta cerintele mele.
Așa cum am implorat ca mama sa nu fie moarta. Sa fie doar o gluma. Rugămințile mele nu erau niciodată ascultate.
Iar eu trebuia sa accept asta. Trebuia sa accept ca am ucis singura persoana ce a fost dispusă sa ma iubească. Trebuia sa accept și sa trăiesc cu vina că el nu mai era aici. Era doar vina mea.
L-am ucis.