Merliah
Aterizez pe pământ.
-Au! De ce trebuie să fiu aruncată așa de fiecare dată? Mai întâi mlaștina, iar acum asta...
Simt un miros ciudat, dar cunoscut...Sânge. Privesc în jurul meu și observ că am picat în mijlocul unei lupte. Cei doi se uită la mine ca la un extraterestu care a picat din OZN.
-Ai face bine să fugi sau vei muri, spune țintuindu-mă cu privirea.
Ce caut aici? Unul din ei mă ignoră și se așează în fața mea. Eram pierdută în gânduri. Am murit când am căzut? Atunci Draven trebuie să fie prin preajmă și el. Unde ești? Unde?
-Cine ești? întreabă unul dintre ei oprindu-se lângă mine.
Mă uit la el, iar în spatele lui văd corpul inert al celuilalt tip.
-Merliah.
-Merliah? Eu sunt Christian. Și, ce cauți aici?
Camera Timpului! Asta era! Încă mă aflu în acea cameră. Înseamnă că el e cel pe care trebuie să îl întâlnesc aici? Sau...?
-Am venit să mă antrenezi.
-Eu? Pe tine? De ce aș face asta?
-Pentru că am nevoie de ajutorul tău. Dacă nu găsesc o modalitate să devin mai puternică, viața celor mai importante persoane pentru mine va fi în pericol.
-Și?
-Și? Ție nu îți pasă?
-De ce mi-ar păsa?
-Dacă tu ai fi în locul meu nu ai proceda la fel? Gândește-te la cei dragi ție. Dacă ei ar fi în pericol, nu ai face tot posibilul să îi salvezi?
-Poate.
-Deci?
-Poate.
-Poate ce?
-Poate o să te ajut. Mă mai gândesc. Ei bine, ne mai vedem! spune și se răsucește cu spatele spre mine și dă să plece.
-Stai pe loc! spun cu un ton autoritar, iar tipul se oprește, însă nu se întoarce.
-Da?
-Nu am timp de fazele astea ale tale! Nu voi aștepta până îți vine ție bine să mă antrenezi! Am nevoie de ajutor acum!
-Nu ești pregătită.
-Poftim?
-Recunosc, ești o persoană puternică. Chiar mai puternică decât mine, dar chiar și așa, abilitatea care te poate ajuta necesită mai multă putere.
-Ce abilitate?
-Una pe care nici măcar eu nu o pot stăpâni, cu toate că este o tehnică dezvoltată de mine.
-Sunt pregătită.
-Nu cred.
-Ei, haide!
-Dacă trupul și corpul nu îți sunt în comuniune, nu poți să îi scoți la iveală toată puterea!
Până la urmă am reușit să îl conving să mă antreneze. Nu știu cât timp a trecut de când nu am mai luat o pauză...O săptămână? Două? Sau poate trei? Antrenamentul lui Christian era dur. În primele zile așteptam să apară Draven de undeva și să mă târască înapoi, dar nu s-a întâmplat, așa că am continuat să mă antrenez până la epuizare. Nu am uitat scopul pentru care am plecat de acasă. Nu am uitat de ce am decis să mă antrenez și mai mult. Încă de când aveam optsprezece ani am vrut să capăt mai multă putere decât aveam deja, iar când reușeam să obțin acea putere, îmi doream și mai multă. Luptam des, mă antrenam douăzeci și patru din douăzeci și patru. Nu dormeam nopți întregi doar ca să pot atinge acel nivel de putere pe care mi-l doream. Eram atât de prinsă în acest proces în cât nu observam cum, treptat, îmi ceda corpul. Mi-am pierut cunoștiința de câteva ori, dar am continuat. Cu timpul, am reușit să îmi fac un program, să păstrez un echilibru între antrenament și odihnă...am încercat să nu îmi suprasolicit corpul dacă nu era nevoie. Pentru mulți, această goană după putere sună a nebunie.
„Deja ești cea mai puternică. De ce vrei și mai multă putere?", „De ce vrei să fi mai puternică? Acum lumea e un loc pașnic.", „Nu mai suntem nevoiți să luptăm pentru viața noastră. De ce cauți să deții mai multă putere decât ai deja? Vrei să începi un război între vârcolaci? Sau între toate ființele supranaturale?".
Pentru genul ăsta de oameni, eu eram doar o nebună. Mereu auzeam această întrebare...De ce?
Nu m-a intresat niciodată puterea la modul ăla...ca să domnesc cu o mână de fier un întreg regat. Nu...Nu am căutat să devin mai puternică pentru așa ceva...și nici pentru a ucide după bunul plac. Lumea e un loc crud. Și e mai crudă cu cei slabi. Sunt hărțuiți și sacrificați, batjocoriți și uciși, și mor în agonie. Am vrut să devin mai puternică pentru a îmi putea proteja familia și supușii de persoanele care îi puteau răni. Chiar și pe timp de pace e bine să fi pregătit pentru orice.
De ce? Pentru că mereu va exista cineva mai puternic decât tine.
-Nu credeam că vei reuși să stăpânești această tehnică, spune Christian trântindu-se lângă mine pe iarbă.
Respiram cu greu.
-Nu ai idee de când aștept să zici asta. Chiar mă întrebam când va veni și ziua în care îmi vei spune că am reușit.
-Ai muncit din greu în ultimele săptămâni. Acestea sunt rezultatele antrenamentului tău.
-Mmhm.
-Merliah? întreabă uitându-se la mine.
-Da?
-Nu folosi ce te-am învățat dacă nu va fi nevoie. Corpul tău nu poate suporta mai mult...Nu încă. În timp, dacă vei continua să te antrenezi, poți perfecționa tehnica.
-Am înțeles.
-Ai făcut o treabă bună.
Zâmbesc când simt un fior cunoscut. Mă trezesc privind tavanul, apoi capul imens al lui Draven apare în cadru.
-Ți-a luat ceva, șoptesc ridicându-mă în șezut.
Fiecare mușchi și os din corp protestează.
-Arăți răvășită.
-În ciuda durerii pe care o simt în clipa asta, cred că m-aș descurca să te răvășesc și pe tine ca să vezi cum e!
-Arăți precum mă simt.
-Mă simt la fel cum arăt!
-Deci, ți-a fost de folos întâlnirea cu Christian?
-Nu știu...tu să-mi spui.
-Urmează-mă, spune și pleacă.
-Hei, hei! Așteaptă-mă! Au, au, spun când mușchii mi se contractă.
O să...Ah, cât de enervant e! Putea măcar să mai aștepte câteva minute să-mi revin și eu!
-De ce m-ai adus iar aici? întreb uitându-mă la vârful Muntelui Tunetului.
-Vreau să văd dacă ai reușit să îți stăpânești perturbările energetice. Deci? Crezi că ai vreo șansă?
-Ne vedem în vârf, spun și încep să urc.
De data asta nu a mai durat la fel de mult. Când ajung dau peste Draven care stă pe una dintre pietrele ieșite în relief. Știu deja ce am de făcut. Mă îndrept spre locul în care se află coroana și o ridic, așezându-mi-o apoi pe cap. Statuile încep să se miște, cerul să se întunece, iar din nori apar fulgerele. Mă feresc de primul și aștept să lovească și următorul. Continui așa câteva momente, iar apoi fulgerele se opresc. Privesc cum cerul se liniștește și revine la albastrul senin. Razele soarelui înconjoară întrebul munte. Îmi scot coroana de pe cap și i-o întind lui Draven.
-Cred că asta îți aparține.
-Te-ai descurcat bine, dar asta nu e tot.
Ne întoarcem la palat și îmi face semn să ieșim în grădină, iar eu îl urmez. Mă opresc în mijlocul ei.
-Crește-ți nivelul puterii până în punctul maxim.
Fac cum îmi spune, iar pământul începe să se cutremure, norii să se disperseze. Bucăți din castel cad în spatele meu. Mă opresc.
-De ce te-ai oprit?
-E suficient. Nu vreau să distrug acest loc.
-Inima ta e mai pură decât însuși cerul albastru. Se pare că ai exersat și partea cu „mai liniștit ca cerul și mai rapid ca fulgerul".
-Am fost nevoită, altfel nu puteam controla acea tehnică.
-Puterea pe care o ai acum s-ar putea să nu fie suficientă.
-Poftim?
-E mai bine să fim precauți. Nici eu nu știu cât de puternică va deveni Corvina pe drumul spre ieșirea din Infern.
-Și ce propui? Nici măcar nu știm cât timp avem la dispoziție până când va reveni printre oameni.
-Mai e o modalitate prin care poți deveni mai puternică.
-Și care ar fi?
-E o idee sinucigașă.
-Nu contează.
-Poți muri, Merliah.
-Dacă nu o fac, atunci vom muri toți de mâna Corvinei. Prefer să mor încercând.
Draven cade pe gânduri, iar după câteva minute oftează și se uită la mine și pot observa că se luptă cu el însuși. Nu știe dacă e în regulă să îmi zică sau nu.
-Nu îmi place să fac asta...Aș fi preferat să nu fiu nevoit să trimit un om la o posibilă moarte...Dar nu cred că avem de ales. Dacă cineva o poate opri pe Corvina din a stăpâni lumea, atunci tu ești aceea. Caută apa sacră, Merliah.
-Apa sacră?
-Da.
-Ce e apa sacră?
-Apa zeilor. Dacă tot îți dorești atât de mult să mori, atunci caută apa sacră. Îți poate dubla cantitatea de putere pe care o ai acum.
-Unde o găsesc.
-Pe Tărâmul Înghețat.
-Unde e locul ăla?
-Urmează-mă.
Fac cum îmi spune și mă conduce prin holurile întortocheate ale castelului său ciudat.
-Oamenii nu știu despre Tărâmul Înghețat. Ultimii paznici ai apei sacre au încercat să șteargă de pe Pământ existența acestui loc pentru ca nimeni să nu se aventureze să caute apa sacră. Nu se știe niciodată în mâinile cui ar putea cădea. Dar chiar și așa, unii muritori au găsit-o, dar nu știu ce s-a întâmplat cu ei.
Se oprește în fața unei uși.
-Te pot trimite acolo, spune și intră.
În camera respectivă se află mai multe recipiente care seamănă cu niște butoaie. Pe fiecare dintre piesele din lut este un simbol ciudat. Ridică unul dintre capace.
-Uită-te în interiorul lui.
-E plin cu apă...
Atinge suprafața apei cu un deget și începe să se tulbure. În loc să se limpezească, devine din ce în ce mai tulbure. Dintr-o dată în apă apare imaginea unui loc friguros, cuprins de gheață.
-Acesta e...
-Tărâmul Înghețat. Toate aceste recipiente din lut sunt ca o poartă. Te pot trimite în orice loc de pe acest vast Pământ.
Mă aplec peste gura butoiului ca să pot vedea mai bine, dar alunec și cad în interiorul lui. Țip până când mă lovesc cu fundul de stratul consistent de gheața. Serios? De când mă aflu aici mereu mi se întâmplă asta...
-Merliah!
Ridic capul și văd o gaură ciudată în cer. De partea cealaltă în văd pe Draven privindu-mă din locul în care stăteam eu cu câteva secunde în urmă.
-După ce găsești apa sacră întoarce-te aici! Singurul loc prin care te poți întoarce este acest portal. Te voi aștepta ca să te trag înapoi, strigă uitându-se la mine.
-Vezi să nu cazi! Altfel vom fi prinși aici amândoi.
-Nu e ca și cum nu m-aș putea întoarce, spune dându-și ochii peste cap.
Nu știu ce s-a întâmplat, dar cumva a reușit...Îl privesc cum cade în gol și se lovește de pământul înghețat.
-Ți-am spus...Să nu zici că nu ți-am spus...Eu ți-am spus să fii atent! Cum ai reușit să cazi?
-Tu vorbești? întreabă ridicându-se. Asta chiar a durut.
-Pentru cineva care conduce Lumea Spiritelor, ești cam bleg...
-Tu ai căzut prima!
-Eu măcar nu am știut care e treaba cu butoaiele alea!
-Chiar vrei să stăm aici și să ne certăm?
-Fie!
Mormăie ceva doar pentru el, dar îl aud.
-Nu am căzut, ceva m-a tras în interior.
Îl ignor și urmez cale din acest imens loc de gheață. A trecut aproape o oră de când merg și nu ajung nicăieri. În fața ochilor văd aceași întindere nemărginită de zăpadă.
-Gheață și zăpadă cât vezi cu ochii.
-Hapciu! HAPCHIU! Ție nu îți e frig?
Roatesc o vrajă și fac să apară o gheacă groasă pe el și haine mai groase decât cele pe care le poartă.
-Sunt vârcolac. Nu simt frigul ca restul.
Până la urmă ajungem undeva...
-Minunat, calea e blocată de un ghețar imens! Și ce ar trebui să facem acum? Să ne întoarcem? întreb.
Draven se așează pe o bucată de gheață, iar eu privesc în jur, dar este în zadar, locul ăsta e o fundătură. Oare apa asta chiar există? Gândurile îmi sunt întrerupte de un sunet ciudat.
-Ce e zgomotul ăsta?
-Nu știu...
Locul pe care stătea se afundă încet. Se ridică repede și face câțiva pași în spate.Ghețarii și pământul încep să se zguduie din ce în ce mai tare. Bucăți de gheață pică din ei și se sfărâmă îmi mii de bucățele când se ciocnesc de pământ.
Îmi pierd echilibrul când pământul începe să crape.
-Imposibil! Gheața asta are o grosime care se întinde pe zeci de kilometri adâncime, poate chiar mai mult...sute! Nu ar trebui să se spargă atât de ușor...strigă Draven.
Totul se sfărâmă, iar cât ai clipi gheața de sub picioarele noastre se prăbușește și cădem în gol. Aterizez în picioare, dar Draven se izbește cu fundul de pământ.
-Tu nu ști să cazi cum trebuie? întreb uitându-mă la el.
-Nu e ca și cum tu ai fi o pisică care aterizează numai în picioare, spune dându-și ochii peste cap.
Nu văd nimic în jurul meu. Unde ne afăm? Privesc în sus și văd gaura imensă prin care am căzut. Lumina slabă de afară pătrunde prin ea, dar nu e suficientă. Dintr-o dată locul se luminează. Pe pereții se aprind torțe, iar acum pot vedea mai bine. Seamănă cu o peșteră, iar în mijlocul ei se află o apă. Mă apropii să arunc o privire. Ce e ăsta, un lac? Apa începe să se agite, iar eu fac un pas în spate. Din mijlocul apei se ridică o siluetă întunecată care nu pare a fi om, ci mai mult o umbră. Dar cum ar putea o umbră să aibă o formă ca asta? Creatura deschide ochii lăsând la iveală un roșu închis. Nu e o creatură magică...nu miroase ca și cum ar fi o ființă.
-Ce ești tu?
-Eu sunt Întunericul.
-Tu ești Întunericul? Atunci nu voi pierde în fața ta.
-Știu de ce ești aici. Îți voi da apa sacra, spune și în fața mea apare un pahar cu apă.
-Asta e apa sacră? întreb uitându-mă la paharul din mâinile mele.
-Apa sacra este o otravă puternică. Dacă nu ai o mare putere, minte și vitalitate, vei muri instantaneu.
-Voi deveni mai puternică dacă o beau?
-Nu știu. Apa sacră eliberează toată puterea ascunsă în persoana care o bea. Dacă nu ai putere ascunsă, nu se va schimba nimic când o bei.
-Păi și câți oameni au băut până acum? întreabă Draven.
-Douăzeci.
-Și câți au supraviețuit? Cinci? Trei?
-Niciunul.
-Niciunul? Dacă nu a supravietuit niciunul, de unde știm că eliberează o putere ascunsă? Probabil e doar o otravă de rând.
-Atunci, dacă este o simplă otravă, nu ar trebui să îți faci griji, nu? Până la urmă ea este un vârcolac. Otrăvurile umane nu își fac efectul asupra ei, deoarece are capacitatea de a se vindeca mult mai repede.
-O voi bea, spun fără să stau pe gânduri.
-Ți-ai pierdut mințile? Ăsta nu e curaj, e prostie! E sinucidere! Merliah, vei muri, strigă Draven.
-Nu voi muri!
-Gândește-te la ce zici! Șansa ta de a supraviețui e practic zero! Și chiar dacă supraviețuiești, s-ar putea să nu te schimbi deloc!
-O beau, spun și înghit toată apa din pahar.
Scap paharul și încep să urlu de durere, iar corpul mi se zbate de spame.
-Vomit-o!
Prin fața ochilor îmi trec tot felul de imagini...Damian, Nick, părinții mei, Jase, Selena, toată viața mea. Până și Amren și Draven.
Nu știu de cât timp sunt în agonie. Secunde? Poate minute? Îi aud glasul lui Draven.