Mașina se oprește și tresar. Cobor și îmi dau seama că ne aflăm în apropierea Catedralei, cimitirul se află în curtea din spate a lăcașului, la o distanță destul de mare. Văd capela regală, cu o coroană mare pe acoperiș. Amadeo ia o cutie cu candele din portbagajul mașinii și roagă gărzile de corp să rămână în afara cimitirului. Fiecare mormânt este curățat, acoperit de candele, dar un singur mormânt este acoperit de flori. De trandafiri galbeni și albi. Îi văd fotografia pe crucea din marmură neagră, numele ei întreg, precum și o coroană mică gravată cu alb. Amadeo se apropie și își lasă capul pe cruce. Inspiră adânc și îmi dau seama cât de emoționat poate fi.
— Fetița tatei, ți-am promis că voi reveni, murmură și își trece palma peste fotografie.
Se întoarce către mine și îmi fac curaj să mă apropii. Palmele mi se răcesc și sunt nevoită să mă așez pe banca din apropierea mormântului. Cu coatele pe genunchi, cu capul în palme.
Cu inima tăiată în bucăți, deoarece nu îmi vine să cred unde anume mă aflu. Îl urmăresc pe Prinț cum aprinde o candelă și se așează lângă mine. Își strecoară un braț în jurul meu și mă trage mai aproape de el.
— Nu pot să cred că e acolo. Doamne, nu îmi vine să cred că e acolo. Mi-a promis că va lupta, că ne vom revedea, scâncesc și îmi las capul pe umărul lui. Îl apuc de mână și mă agăț de el. La rândul său, are palmele reci și îmi dau seama cât este de emoționat.
— Mereu am fost o ratată. Mereu am fost luată peste picior, șicanată la școală. Nu am avut nici un prieten adevărat, nimeni nu a vrut să aibă de a face cu mine. Eveline a fost singura care a văzut ceva bun în mine, care mi-a fost prietenă, care a avut deplină încredere în mine. A făcut toate astea, m-a suportat iar mie îmi este teamă să îi îndeplinesc o nenorocită de dorință. Nu vreau să o dezamăgesc, scânesc iar Amadeo își trece palmele peste spatele meu, dorindu-și să mă încurajeze. Dar respir din ce în ce mai greu și îmi este imposibil să mă liniștesc.
— Nu o vei dezamăgi. Te-ai descurcat de minune azi și te vei descurca de minune în fiecare zi, șoptește iar aerul parcă îmi părăsește plămânii.
Dintr-o dată, se aude clopotul Catedralei și aproape mă smucesc din brațele Prințului. Mă apropii de crucea de marmură, dar nu apuc să fac un singur pas. Două brațe puternice îmi cuprind talia și mă țin pentru a nu mă prăbuși. Amadeo mă trage în brațele lui și îi simt palma pe capul meu, aproape lipindu-mă de el, permițându-mi să urlu în pieptul lui.
Ochii îmi ard iar obrajii îmi sunt împunși de cele mai amare lacrimi. Aud o vocea care mă imploră să mă liniștesc, însă nu pot. După aproape trei luni, realizez că plâng. După atât de multe zile, am lacrimi. Și știu că nu ar trebui să mă bucur.
— Mi-a promis că va fi bine. Mi-a promis că va fi mereu lângă mine, scâncesc și îmi ridic privirea.
La rândul său, Amadeo are ochii în lacrimi. Îmi scutur capul iar el își duce mâna în interiorul sacoului. Îmi oferă o bucată fină, de un alb imaculat. Mâinile îmi tremură, abia reușesc să mă mișc iar el mă ajută. Îmi șterge obrajii, dar asta nu mă ajută. Încerc să mă dezlipesc de el, să nu atrag atenția prea mult asupra noastră, însă mă ține aproape de el. Îmi întorc privirea către cruce și oftez.
Nici nu vreau să mă gândesc la chinul care i-a măcinat trupul. Câtă durere a răbdat până în ultima clipa. În fotografie pare mai melancolică, de parcă știe ce anume i se pregătea.
— Fetiță, ai făcut-o pe Julieta să plângă, îi aud vocea lui Amadeo. Îmi oferă batista iar eu încerc să îmi opresc lacrimile. Îl ajut să aranjeze florile, aprindem câteva candele, și îmi ațintesc privirea asupra fotografiei. Mi-am dorit atât de mult să îi spun adevărul, am vrut atât de mult să îi spun, dar mi-a fost teamă. Chiar rușine.
— Ce anume te preocupă? Vrea Prințul să știe iar eu îmi strâng paltonul în jurul meu.
— Mă gândeam că, poate, vizita mea aici nu este întâmplătoare. Cred că a avut o bănuială și a făcut tot posibilul pentru a se asigura că...
— Că vom recunoaște faptul că există posibilitatea de a avea sentimente unul pentru celălalt? Veli, scumpa tatei, din astea îmi faci? De când a împlinit paisprezece ani a încercat să mă convingă să îmi refac viața, și-a dorit să fiu fericit. Când mi-am făcut tatuajul cu Arienne, mi-a spus „știi, tati, vei cunoaște pe cineva care te va zdruncina pe deplin. Fiecare dintre noi avem un suflet pereche iar tu nu ești excepție de la regulă".
— Nu pot să cred că discutăm despre asta, într-un asemenea loc.
— Eveline știa despre sărutul din seara aceea și poate își dorea ca noi doi să ne revedem, să discutăm. Din nou, nu voi pune presiune pe tine, nu te voi forța în vreun fel. Cu toate acestea, vreau să știi că nu te-am uitat. Nu am uitat o singură secundă din tot ceea ce s-a întâmplat atunci și vreau să știi că niciodată nu am fost mai sincer, mă asigură iar eu trag aer adânc în piept.
Cu greu reușesc să aprind o candelă iar Prințul se așează pe bancă. Stă cu capul în mâini iar eu îmi dau seama că nu ar trebui să îl deranjez. Îmi șterg lacrimile și strâng batista în pumni. Nu știu ce anume să mai fac sau să mai cred. Mă aflu în preajma unuia dintre cei mai puternici oameni de pe întregul continent, și nu știu ce anume să mă mai comport în preajma lui.
Îmi urăsc inima pentru că nu îmi permite să mă țin la distanță. Pentru că nu îmi permite să îmi țin promisiunea așa cum mi-aș dori. Am vrut să fiu supărată pe el, să nu am nici un fel de interacțiune cu el, însă destinul pare să nu fie de acord. Pare că nu dorește să mă asculte.
— Îmi pare atât de rău că nu am venit, dar nu știam...
— Ai făcut bine că nu ai fost aici. Durerea a fost și este în continuare, agonizantă de-a dreptul, și nu am vrut să fiu văzut așa. Nu am vrut să mă vezi așa. Poate ai văzut la televizor șirul evenimentelor, dar...
— Nu am văzut nimic. Nu m-am uitat la înmormântare. Nu am văzut fotografii și cred că am raportat câteva conturi de Instagram care sigur au postat capturi de ecran de la slujbă. Vă respect pe amândoi, îmi sunteți mai dragi decât vă puteți imagina, îl asigur și mă așez lângă el.
Îmi apucă mâna și o strânge ușor. Reușesc să îi întorc mâna și văd inelul. Această bijuterie mă aduce înapoi la realitate. Mă face să realizez că nu este doar un simplu om. Nu este doar un bărbat care și-ar dori să își refactă viața. Ești și un conducător. Unul care se respectă și, în mod implicit, oamenii au anumite așteptări de la el. Și clar nu și-ar dori să îl vadă pe Prinț cu o puștoaică.
Îmi trec degetul arătător peste inel iar Amadeo îmi strânge mâna. Îmi ridic privirea și îmi dau seama că mă privește. Un zâmbet discret îi ia sub stăpânire chipul, dar prefer doar să îmi las capul pe umărul lui. Îmi ridică mâna și o sărută scurt. Iar eu realizez că nu mai am absolut nici o șansă. Îmi strâng ochii, pentru a-mi opri lacrimile, și privesc în direcția mormântului.
— Realizezi că te va bântui dacă îmi vei frânge inima? Murmur iar Amadeo doar mă sărută pe creștet.
Stăm în liniște, cu privirea ațintită asupra candelelor. Îl simt cum tremură și văd cum lacrimile îi curg de pe obraji. Nu își permite să plângă în public, nu vrea să fie un om slab și îmi doresc să cred că poate avea încredere în mine. Încerc să îl liniștesc, însă suntem întrerupți de soneria telefonului său. Se îndepărtează iar eu îmi întorc privirea către fotografia lui Eveline.
— Iar tu realizezi că sunt pe punctul de a mă îndrăgosti de el, nu? O întreb și parcă o aud cum chicotește.
Mereu a fost șmecheră.
Mereu a știut ce anume să facă pentru a obține exact ceea ce își dorește. Și poate că a știut mai bine decât mine ce anume m-ar fericită. Și îmi pare atât de rău că nu este prezentă pentru că mi-aș dori foarte mult să strig puțin la ea.
Ne întoarcem la Palat iar Amadeo mă anunță că are o surpriză pentru mine. Mă conduce până în fața unei uși din lemn, aflată vis-a-vi de ușa care duce către biroul lui. Pășesc înăuntru și rămân înmărmurită.
Un birou de lemn de culoarea cafelei, un scaun din piele neagră. O canapea cu perne decorative, din pluș rozaliu. Două fotolii și o masă mai mică, din sticlă, așezată în fața canapelei, pe care este așezat un bol din cristal, plin cu bomboane. Pe birou descoperă o agendă cu simbolul Casei Regale și un odorizant de cameră cu parfum de caramel sărat.
Îi simt palmele Prințului pe șoldurile mele, încurajându-mă să intru în încăpere.
— Bun venit în biroul tău, ducesă, îmi șoptește iar eu îndrăznesc să pășesc până în mijlocul încăperii.
Nu este decorată într-un mod excesiv, dar este frumoasă. Primitoare chiar. Mă apropii de geam și văd că priveliștea este îndreptată către plajă.
— Vei avea parte de întâlniri oficiale, ședințe cu membrii din echipa Palatului, și ai avea nevoie un birou al tău. Amelie voia să îți aducem un computer, dar mă gândeam că vei avea propriul tău laptop. Să nu te miri dacă Sier sau Rexa vor dori să rămână la tine, anunță Prințul și mă întorc către el. Își ține sacoul pe braț și îmi pot da seama că abia așteaptă să se odihnească. E obosit, dar superb de-a dreptul. Fac pași în direcția lui și îmi trec degetele peste cravata lui. Îmi ridic privirea și văd cât de mult i s-a schimbat culoarea ochilor.
— Uite, în legătură cu ce am discutat mai devreme. Despre noi doi...
— Sunt dispus să fac orice pentru tine. Pentru noi. Sunt dispus chiar să mă bărbieresc, doar pentru a te săruta din nou. Deși, dacă îmi aduc bine aminte, dimineață nu prea deranjat faptul că am barbă, am dreptate? Murmură și își lasă sacoul pe fotoliu și simt cum mi se schimbă culoarea în obraji. Are un plan deja pregătit pentru al pune în practică numaidecât.
— Barba ta mi-a iritat coapsele, Alteță, ridic din umeri iar el doar rânjește.
— Și nu te deranjează dacă ți le va irita din nou, constată, extrem de degajat și mă ia în brațe fără să depună vreun gram de efort. Pantofii îmi cad pe podea și sunt nevoită să îmi arunc brațele în jurul gâtului său pentru a nu mă prăbuși. Nu apuc să reacționez, deoarece mă trezesc așezată pe birou, scapată de dress și întâlnesc zâmbetul unui Prinț care are cele mai nepotrivite gânduri. Îmi pun mâinile pe pieptul lui iar el pare să răsufle ușurat. Îl privesc pe sub gene și îmi dau seama cât de repede se pot mișca lucrurile. Cu o simplă pocnitură din degete, se poate schimba o stare de spirit. Într-o singură clipă, doi oameni pot fi aduși împreună.
— Încălcăm atât de multe reguli. Nu cred că ar fi cineva de acord cu ceea ce se întâmplă aici. Acum, șoptesc, plimbându-mi palmele peste pieptul lui.
Acesta doar se apleacă iar fruntea sa o atinge pe a mea. Simt cum îmi apucă tivul rochiei pe care o port, de parcă își dorește să se asigure că sunt lângă el. Fiecare centimetru de piele pe care îl atinge parcă este pe punctul de a lua foc, însă nu mă deranjează. Senzația este incredibil de reconfortantă și nu aș renunța la ea prea curând. Nu aș renunța vreodată la felul în care el mă face să mă simt.
— Credeam că mă cunoști, îmbujurato. Credeam că știi că nu sunt genul de om care respectă regulile, mârâie ușor și se apleacă. Mâinile sale se strecoară pe sub rochie iar buzele sale îmi prind lobul urechii drept iar asta îmi smulge un oftat. Îmi lipesc palmele de spatele lui.
— Atât de multe reguli, reușesc să rostesc iar gura lui coboară de-a lungul gâtului meu.
— Pe care le voi încălca. Pe fiecare în parte, mă asigură și mă privește în ochi.
— De ce nu mă săruți? De ce nu mă lași să te sărut? Vreau să știu iar el mă sărută pe nas.
— Vreau să îți simt pielea feței. Îmi doresc să te iau prin surprindere. Te vei trezi într-o dimineață și mă vei vedea fără barbă. Dar, scumpo, nu îți dori să mă bărbieresc. Odată ce te voi sărută, nu mă voi putea opri, mă avertizează, cu un zâmbet diabolic. Își strecoară și mai mult mâinile pe sub rochia mea. Îmi apucă marginea lenjeriei iar respirația mi se accelerează.
Mă aștept să mă scape de ea, însă se oprește. Mă sărută din nou pe gât și mă privește în ochi. Tremur și nici măcar nu știu de ce. Degetele i se adâncesc în pielea mea iar culoarea din ochi se schimbă.
— Într-o bună zi, vom face dragoste, îmi promite iar eu rămân cu gura căscată. Palmele mi se răcesc și mai mult iar el îmi simte neliniștea. Îmi cuprinde bărbia și reușește să îmi închidă gura. Își trece degetul peste buza mea inferioară iar respirația îmi este din ce în ce mai îngreunată.
— Amadeo...
— Vreau să fiu al tău. Doar al tău, murmură, dar se aude iar soneria telefonului său.
Se strâmbă iar eu cu greu mă abțin să nu chicotesc. Îl încurajez să răspundă, ceea ce îmi permite să cobor de pe masă. Adun dress-ul de pe jos și mă încalț. Amadeo continuă să vorbească la telefon, dar nu în franceză sau engleză. Vorbește în italiană și pare destul de neliniștit. Se apropie de bibliotecă iar eu încerc să analizez mai bine locul în care mă aflu. Îmi doresc să am mereu flori, să fie o încăpere luminoasă și primitoare. Să nu mă simt înlănțuit. Să profit de propriul birou.
Amadeo pare destul de prins în conversație și îmi transmite, din priviri, că ar trebui să urcăm în apartament. Vorbește la telefon iar asta îmi permite să mă pregătesc de culcare.
Mă așez pe marginea patului, cu rozariul în mână. O mulțime de diamante, o cruciuliță din argint și atât de mulți ani de istorie. Ce anume a fost în sufletul Prințesei Violetta când a primit această bijuterie?
Țin în mână un cadou pe care o femeie l-a primit în ziua în care s-a logodit. O dovadă a unui Prinț care îi transmite viitoarei sale soții că o iubește, că Dumnezeu le va veghea fiecare pas. Îmi plimb degetele peste diamantele mici, rotunde, și încerc să mă obișnuiesc cu ele.
— Bunica s-ar fi bucurat să știe unde a ajuns rozariul ei, îi aduc vocea Prințul și îmi ridic privirea de pe bijuterie.
Îl văd în pragul ușii, sprijinit de toc, cu brațele împreunate la piept. Îi văd tatuajele imprimate pe ambele brațe și asta cu ajutorul tricoului pe care îl poartă. Pun la o parte săculețul din catifea și încerc să mă joc absentă cu micuțele diamante.
— Nu îl pot accepta. Este o bijuterie a acestui stat și o parte din istoria Marsiliei, încerc să prostestez, însă el nu pare convins. Se apropie de mine și se lasă în fața mea.
— Ești ducesa acestui stat și îl meriți. Bunica îl ținea în mână când se simțea mai neliniștită iar când mergea la biserică, mereu îl avea la ea. L-am primit de la ea după decesul lui Arienne, crezând că mă va ajuta. Azi a fost prima dată când l-am văzut, după douăzeci și cinci de ani, îmi mărturisește iar eu oftez. Îl rog să se așeze lângă mine iar el mă asculte. Pun rozariul între noi iar Amadeo se întinde și își sprijină capul în mână.
— Nici azi nu ai părut foarte deschis când am ajuns la Catedrală.
— Sunt și Guverantorul Suprem al Bisericii din Marsilia, dar în ultimele săptămâni și luni nu m-am dus la biserică. Nu știu de ce. Iar când am ajuns azi la Catedrală, am simțit o presiune imensă pe umeri. Știu că am făcut o greșeală, dar nu pot să înțeleg de ce am fost lăsat singur. De ce a fost nevoie să simt o asemenea durere? Nu ai idee cât de greu m-am putut abține să nu încep să strig. De ce mi-a luat fiica? Vrea să știe iar eu îmi las capul într-o parte, încercând să îmi analizez fiecare cuvânt.
— Nu trebuie să fi nervos pe Univers sau pe Dumnezeu sau pe oricine a conceput această lume. Știu că te doare, știu că ai face orice pentru a da timpul înapoi și pentru a le avea înapoi pe Eveline sau Arienne, dar vreau să știi că sunt împreună. Că nu mai sunt chinuite și nu mai simt nici o durere. Amândouă îți veghează pașii și vor să fi fericit, încerc să îl conving iar el își întinde mâna în direcția mea.
— Încerc să nu fiu. Încerc să accept că sunt în siguranță, dar mi-ar fi plăcut să le am aproape. Începeam să iau în considerare abdicarea, pentru ca Eveline să urce pe Tron. Mi-ar fi plăcut să o văd în postura de conducătoare. Cred că ea avea latura aceea umană, sensibilă, care mie îmi lipsește. Adică, era extrem de dedicată, putea să petreacă multe ore la o organizație umanitară și nu dormea nopți, până când nu se asigura că vreun proiect este finalizat sau până când nu răspundea la toate e-mail-urile pe care le primea.
— Iar tu ești mai rezervat, să înțeleg.
— Îmi place ceea ce fac, îmi place faptul că pot să ajut oameni mai puțini norocoși decât mine, însă simt că nu mă pot dedica în totalitate. Nu mă pot implica așa cum mi-aș dori. Simt că trebuie să fiu mereu cu ochii în patru, să fiu pregătit de orice, mormăie iar eu îmi întind palma și îmi trec palma peste brațul drept. Două litere mari, înlănțuite, alături de un dragon. Nici nu vreau să știu ce anume ar crede lumea când ar afla că Prințul are atât de multe tatuaje.
— Sunt inițialele părinților mei iar dragonul îmi aduce aminte de poveștile pe care mama mi le spunea când eram un copil. Obișnuia să îmi spună că trebuie să fiu precum un dragon, dacă îmi doresc să fiu Prinț. Nu mă judeca, aveam șase ani.
— Nu te judec. E o amintire frumoasă. Cred că mama ta ar fi fost șocată să știe că ai atât de multe tatuaje, murmur, dar observ cum un zâmbet șiret îi ia sub stăpânire chipul. Adoptă o expresie a feței care nu înseamnă nimic bun.
— Poate îi voi spune când ne vom vedea la Paște.
— C-ce vrei să spui? Mama ta trăiește? De ce nu a venit azi? Întreb șocată, aproape sărind din pat.
Prințul se ridică în șezut și mă trage în brațele lui. Iau rozariul pentru a nu se pierde și mă ghemuiesc în pieptul lui. Încerc să mă liniștesc, dar nu pot. Nu când știu că există o posibilitate să o cunosc pe mama lui Amadeo.
— Stai puțin. Dacă ea trăiește, înseamnă că ea este Ducesa de Marshela. Nu pot să îi iau titlul pe care l-a primit la căsătorie, încerc să protestez, însă Prințul își pune mâinile pe umerii mei pentru a mă potoli, pentru a mă opri, înainte de a mă agita și mai tare.
— A renunțat la titulatura aceea odată ce am fost încoronat. Nu mi-a spus de ce și-a dorit să nu mai aibă un titlu regal foarte pompos. Mama este Amara, Contesă de Marsilia. Foarte greu am convins-o să accepte să fie contesă și încearcă și acum să renunțe la acest titlu. Nu a venit pentru că are probleme foarte mari cu spatele, a suferit o operație la coloană în urmă cu un an și încă încearcă să se recupereze. Stă la conacul Soleil și obișnuiește să vină în vizită când mă aștept mai puțin, pentru a mă lua prin suprindere. A stat cu mine câteva săptămâni după înmormântare, împreună cu Clement, îmi mărturisește și îmi dau seama că simpla menționare a prietenului său cel mai bun îl liniștește. Se înțelege cu el, așa cum m-am înțeles eu cu Eveline.
— Tu și Clement sunteți foarte buni prieteni.
— E fratele pe care nu l-am avut. Cu Dion niciodată nu prea m-am înțeles, nu știu de ce, dar mereu parcă am fost la cuțite. Clement e cu trei ani mai mare decât mine, am fost la același liceu și m-a ajutat. Bine, ne cunoșteam mai demult. Tatăl lui a fost Ministrul de Stat în timpul domniei lui tata iar când veneau la întâlnirile săptămânale, venea și Clement.
— De ce am impresia că a mai venit și Charlotte? Întreb, însă Prințul doar pufnește.
Mă rotește ușor și ajunge deasupra mea. Încerc să ascund faptul că sunt geloasă, însă nu prea îmi reușește. Îl îmbrățișez iar el râde ușor pe seama mea. Mă privește în ochi și îmi dă la o parte părul căzut pe frunte, încercând să pară cât mai serios.
— Nu vreau să fi într-o competiție cu alte femeie, în special cu Charlotte Maron. Nu vreau altă femeie. Nu vreau să te știu supărată, bine? Ți-am făcut o promisiune și am de gând să mă țin de ea. De fiecare promisiune în parte, îmbujurato, îmi promite și mă sărută pe nas.
— Vreau să păstrezi rozariul. Colierul cu perle. Ducatul. Vreau să fi demnă, puternică și frumoasă. Așa cum te știu, mă roagă iar ochii mi se umplu de lacrimi.
Nu îmi permit să plâng încă odată din cauza lui. S-a întâmplat o singură dată și nu a fost cel mai plăcut lucru. Însă simt că este diferit. De data aceasta, sunt mai apropiată de el într-un fel în care nu am fost nici măcar de Adam.
Sunt prea emoționată pentru că simt că încep să mă atașez de el iar plecarea din septembrie va fi cu adevărat dureroasă pentru amândoi.
Pentru restul serii încerc să nu mă gândesc la viitor, ci doar să mă bucur de prezent. Să mă bucur de ultimele ore de liniște, înainte să înceapă adevărată nebunie. Amadeo nu cedează și aduce vaza cu bujorii în camera mea. Iar eu nu renunț și reușesc să îl conving să rămână. Îmi doresc să îi fiu alături în cazul în care va avea un alt coșmar.
— Când ai venit aici, ai fost pe punctul de a mă înjunghia iar acum îți dorești să dormi în brațele mele, anunță iar eu doar îmi dau ochii peste cap. Mă trage în brațele sale iar eu mă ghemuiesc în pieptul lui.
Îmi strecor brațele pe sub el și îl îmbrățișez. Nu se lasă mai prejos și îmi prinde coapsa și îmi pune piciorul în jurul taliei sale. Sunt atât de lipită de el iar gândurile care îmi străbat mintea nu sunt deloc plăcute.
— Trebuie să profit de oportunitatea de a dormi în brațele unui Prinț.
— Vei avea onoarea de a face dragoste cu unul, șoptește iar inima mea o ia la goană.
Am noroc că lămpile sunt stinse iar el nu poate să vadă cât de emoționată. Este atât de sigur pe sine și știe foarte bine că lucrurile se întâmplă exact așa cum își dorește. Pentru că nimeni nu este în stare să îl refuze tocmai pe Amadeo Rosier.
— Ce te face să crezi că se va întâmpla?
— Ce te face să crezi că m-aș putea mulțumi doar cu ceea ce s-a întâmplat dimineață? Ei bine, îmbujurato, vreau să te simt. Vreau să îți simt pielea peste a mea, buzele peste ale mele, respirația împletindu-se cu a mea. Să îți acopăr gura cu a mea și să fiu singurul care îți aude bătăile inimii. Julieta, spune-mi că ești a mea. Spune-mi că vrei să fi a mea, mă roagă iar respirația îmi devine din ce în ce mai sacadată.
Își strecoară o mână pe sub bluza pe care o port și tresar. Nu port deloc sutien iar el pare că își dorește să profite din plin de asta. Se ridică în șezut și renunță la tricoul pe care îl poartă iar eu, de parcă sunt hipnotizată, îi copiez gestul.
El este la bustul gol iar eu nu am nici măcar o bluză pe mine. Dar nu mă deranjează. Simt că inima îmi bate din ce în ce mai tare, însă sunt prea prinsă sub vraja lui pentru a mă interesa orice altceva.
Se întinde și aprinde lampa de pe noptieră iar primul meu gând este să mă acopăr, dar el nu este de acord. Îmi apucă încheieturile și le ține deasupra capului meu, privindu-mă precum un leu.
Se apleacă iar pieptul său se izbește de-al său. Pielea sa este aproape înghețată, în comparație cu a mea care este pe punctul de a lua foc.
— Îți voi elibera mâinile, dar nu te mai rușina. Nu vreau să te mai acoperi. Ești frumoasă și îmi doresc să te admir, murmură și mă sărută pe gât.
Barba sa îmi înțeapă pielea, ceea ce îmi smulge un chicotit slab. Îmi cobor palmele peste spatele lui iar corpul său se mișcă deasupra mea, creând o senzație care, până în acest moment, mi-a fost complet necunoscută.
Pieptul său îl apasă pe al meu, însă îi simt palmele explorându-mi stomacul. Îmi desparte coapsele și îi întâlnesc privirea. Îmi doresc atât de mult să îl sărut, dar mă opresc. Ceva mă oprește să fac asta.
— Uită-te la mine. Vreau să îți văd ochii, mă roagă iar respirația îmi este tăiată.
Nu pot să îl privesc. Îmi strâng ploapele, deoarece presiunea este prea mare. Apăsătoare, dar ceva de care chiar mi-a fost dor. Mă fâsctâcesc, încercând să mă liniștesc, dar îi simt buzele peste clavicula mea. Degetul i se mișcă puțin, ceea ce îmi smulge un oftat. Totuși, reușesc să găsesc suficientă putere și îl dezlipesc de pe mine. Este momentul să iau puțină atitudine.
Printr-o oarecare minune, Amadeo ajunge pe spate, respirând din ce în ce mai greu, neștiind ce anume am de gând să fac. Îl iau prin surprindere și ajung deasupra lui, fără să mă intereseze faptul că sunt complet goală. Palmele i se lipesc de șoldurile mele, degetele i se adâncesc în pielea mea.
— Doar pentru că ești prinț, asta nu îți dă nici un drept să îmi comanzi cum dorești tu, Alteță, murmur și mă aplec.
Îmi trec gura peste gâtul, palmele îi explorează pieptul și îl simt din ce în ce mai agitat. Nu este în control și nu îi place deloc acest lucru. Îmi mișc lent șoldurile iar asta reușește să îi smulgă un mârâit.
— Nu te comporta ca un leu. Tu mă înnebunești cu privirea ta, cu atingerile tale, cu prezența ta și te aștepți să nu iau atitudine? Îl întreb și mă uit la el.
Își ridică puțin capul, apropiindu-și gura de sânii mei. Degetele mi se adâncesc în părul său, îi strâng șuvițele, transmițându-i că nu mă deranjează deloc ceea ce face. Își pune înapoi capul între perne și mă privește îndelung.
Ne aflăm într-un joc atât de nebunesc, îmi permit cu acest bărbat mai multe decât mi-am putut imagina vreodată. Îi simt degetele peste spatele meu iar șoldurile se mișcă în mod involuntar.
Sunt beată de senzații, de dorințe. De felul în care m-aș putea simți cu adevărat.
Îmi cobor palmele peste pieptul lui, până la marginea pantalonilor pe care îi poartă. Nu vreau să mai aștept. Nu îmi mai doresc să aștept o singură secundă. Dar el nu pare să fie de acord.
Îmi apucă încheieturile și mă oprește. Îmi ridică ambele mâini, le sărută pe fiecare în parte și îi întâlnesc privirea. Iar un gând întunecat îmi străfulgeră mintea. Tresar și îmi doresc să mă ridic, însă îmi apucă șoldurile și se ridică în șezut. Mă aduce mai aproape de el și mă privește în ochi. Aș vrea să îmi plec capul, însă îmi ține bărbia.
— Îmi doresc asta. Te doresc atât de mult, dar vreau să fim doar noi doi. Să treacă zile și nopți iar noi să nu părăsim acest pat, murmură iar eu chicotesc, deși sunt pe punctul de a plânge și nici măcar nu știu de ce sunt atât de agitată.
— Dacă te vei sătura de mine? Poate acum mă vezi frumoasă, dar dacă asta se va schimba?
— Așa ceva nu se va întâmpla, îmi promite și ajung din nou sub el.
Se strecoară pe sub plapumă, sărutându-mi stomacul. Îmi desparte picioarele iar respirația îmi este din ce în ce mai îngreunată. Îi simt gura, buzele, respirația, dorința de fi a lui.
Îmi strânge coapsele, mă sărută din ce în ce mai apăsat. Simt ceva asupru strecurându-se în interiorul meu iar spatele mi se arcuiește în mod involutar. Îmi strecor mâinile pe sub plapumă, palmele mi se lipesc de capul său, îi strâng părul îmi pumnii, deoarece îmi doresc să știe cum anume mă face să mă simt. Limba i se mișcă cu precizia unui ceas, de parcă știe foarte bine ce anume are de făcut.
Îi șoptesc numele, mai mult ca o dorință. Mâinile îi urcă de-a lungul stomacului meu și îmi prinde sânii. Îi masează încet, îmi prinde sfârcurile între degetele sale. Îi acopăr palmele cu ale mele.
Nu mi-am imaginat, o singură secundă, că aș putea să ajung într-un asemenea punct, în special cu Amadeo. Nu mi-am imaginat că mi-aș putea permite asemenea gesturi.
Sunt orbită de dorința de a fi sărutată, de a fi apreciată de un bărbat adevărat. Simt fulgerul plăcerii apropiindu-se cu fiecare respirație iar spatele mi se arcuiește. Mă cheamă după el și îl urmez. Se ridică din pat și se întinde după tricoul pe care l-am purtat și stinge lampa. Sunt prea moleșită, foarte greu reușesc să mă mișc, dar el mă ajută să mă îmbrac. Mă ia în brațe iar eu îmi pun capul pe pieptul lui.
Îmi sărută umerii și ceafa și mă ține aproape de corpul său. Nu mai sunt în stare să rostesc un singur cuvânt. Orice aș putea spune, ar fi în zadar. Simte că mă preocupă ceva și mă roagă să mă întorc.
Nu îmi vedea fața, dar îl simt cum îmi prinde bărbia. Îi simt respirația tot mai aproape iar tremuratul îmi ia sub stăpânire întregul corp.
— Nu îți mișca buzele, mă roagă și îi simt gura peste a mea.
Pentru o singură clipă, i-am simțit gura peste a mea.
Buzele sale le-au atins pe ale mele.
După doi ani de zile.
***
Îl simt cum începe să se agite, dar mă ghemuiesc în pieptul lui. Îi apuc brațele și reușesc să îl opresc. Oftează și își ascunde capul în părul meu. Scâncește iar eu îi șoptesc numele. Îmi lipesc urechea de locul în care îi bate inima. Brațele sale se strecoară pe sub corpul meu și mă lipește de corpul lui, de parcă nu își dorește să mă elibereze.
Momentul nu durează prea mult, deoarece el se întoarce cu spatele către mine. Însă nu am de gând să cedez atât de ușor. Îl îmbrățișez de la spate și el doar inspiră adânc. Îi caut mâinile și reușesc să adorm.
Nu îmi place să știu că are asemenea coșmaruri, că este măcit de tot felul de gânduri, care nu îi permit să se odihnească.
Îmi deschid ochii și îmi întind brațele.
Sunt singură în întreaga încăpere, cu un bujor pe perna din dreapta mea. Pe fotoliu văd o cămășă albă și un tricou galben. Îmi verific telefonul și îmi dau seama că ar trebui să mă ridic din pat.
Pornesc în căutarea Prințului, pășesc în camera lui iar pe patul lui găsesc un bilețel pe care sunt trecute cuvintele „mă voi întoarce – A." iar asta mă neliniștește puțin. Revin în camera mea și analizez cămașa și tricoul, amândouă poartă parfumul mentolat al Prințului. Sunt tentată să le strâng, să le șifonez, dar mă abțin. În schimb, din dulap scot un umeraș, pe care pun cele două piese de îmbrăcăminte și le duc înapoi în camera lui.
Deschid dulapul și nu mă mir să văd costume perfect aranjate, pulovere de diferite culori împachetate. Reușesc să strecor umerașul printre costume și, fără să vreau, îmi trec palmele peste mânecile unui sacou burdungy.
Aș vrea să îl văd purtându-l, în special cu niște mici accesorii aurii. Butoni și agrafă pentru cravată. Și inelul acela al său. Îmi strâng ploapele, dar singura imagine care îmi străbate mintea este el, sărutându-mi fiecare centimetru al pielii. Tresar, în speranța că îmi voi îndepărta orice gând mai neplăcut și încerc să revin la realitate.
Îi scriu un mesaj, dar nu primesc nici un răspuns. Îl sun, dar intră căsuța vocală, semn că are telefonul închis. După o noapte în care mi-a făcut atât de multe promisiuni, a dezvăluit atât de multe dorințe și nevoi care nu credeam că pot exista iar acum este plecat. Refuză să îmi vorbească. Iar asta nu poate decât să mă înfurie. Încerc, pe cât posibil, să nu sparg ceva, deoarece m-aș comporta mai ceva ca o adolescentă răsfățată.
Îmi las părul liber, dar prind câteva șuvițe într-o parte cu o agrafă în formă de floare. Aleg o salopetă de un verde închis și o pereche de pantofi de culoarea șampaniei. Poate că ținuta este simplă, dar este elegantă și potrivită pentru prima zi la „muncă".
Îmi iau laptopul și agenda și cobor în biroul meu. Bat la ușa lui, dar nu primesc nici un răspuns. Și prefer să renunț. Trebuie să îmi ocup mintea cu altceva. Intru în biroul meu și îmi pun laptopul pe masă.
Cu telefonul în mână, cobor la bucătărie, unde sunt întâmpinată de mulțime de persoane.
— Începem să revenim la muncă. Doriți o cafea? Vă pregătesc ceva anume? Întreabă doamna Louise iar eu o asigur că mă pot servi.
Cu coada ochiul văd ușa de la terasă deschisă și văd un bărbat care stă sprijinit de balustradă. Pășesc afară și îl văd pe Emeric încercând să își termine țigara. Mă salută cu o simplă încuviințare a capului iar eu îmi împreunez brațele la piept, privindu-l dezaprobator. Nu îmi place să știu că fumează și ceva îmi spune că apelează la foarte multe țigări din cauza stresului.
Ia o ultima gură dintr-o cană și mă privește din cap până în picioare. O mulțime muncitori se află deja în curte, gardienii sunt nelipsiți. Se comportă de parcă însuși Prințul nu este în biroul lui.
— De ce ești atât de agitată? Nu ai dormit noaptea trecută? Întreabă, vizibil îngrijorat.
Nu mi-aș permite să îi spun ce anume s-a întâmplat cu câteva ore în urmă. Nu aș îndrăzni să îi spun nici măcar Ameliei ce anume am făcut. M-ar judeca. Poate ar considera că doar am profitat de tot ceea ce mă înconjoară.
— Am încercat să mă odihnesc. Unde e Prințul? Ar trebui să fac ceva azi, să mă apuc de treabă, dar nu îl găsesc. Are telefonul închis, încerc să nu mă agit și mai tare.
Trebuie să vorbesc cu el, în special despre ce anume s-a întâmplat noaptea trecută. Încă am impresia că totul a fost doar un simplu vis, că atingerile, sentimentele și dorințele acelea nu au fost deloc reale. Îl privesc pe Emeric, însă observ că nu s-a schimbat deloc la față.
— Nu știu, crede-mă. De aproape o oră am venit iar steagul lui e coborât. Doar steagul Prințesei este ridicat, anunță iar eu strâmb din nas.
Îmi aduc aminte că este prima zi când preiau atribuțiile Prințesei de Marsilia, ceea ce înseamnă că trebuie să mă comport ca atare. Este ziua de care mi-a fost cel mai teamă iar omul care ar trebui să mă încurajeze, să îmi spună ce anume am de făcut, nu este prezent. M-a aruncat în groapa cu lei și a plecat. Fără să privească înapoi.
Încerc să mănânc un bol de cereale cu lapte de migdale iar doamna Louise îmi pregătește o caserolă cu biscuiți de ciocolată și un termos cu cafea. Revin în birou iar Amelie îmi aduce documentul pe care mi l-a promis. Raportul mediatic. Răsfoiesc câteva pagini și văd numai comentarii pozitive, din partea unor oameni care mă asigură că fac un lucru minunat în memoria lui Eveline. Poza pe care i-am făcut-o Prințului a devenit, în doar câteva zile, a treia cea mai apreciată fotografie de pe Instagram. Îmi întreb asistenta dacă l-a văzut pe Amadeo, dar nici din partea ei nu primesc răspunsul dorit. Și mă resemnez. Îmi pun puțină cafea într-o cană și îmi deschid laptopul.
Am câteva e-mailuri de la Monique, consiliera de la muncă, care deja are câteva idei pentru un posibil proiect, așa că încerc să stabilim o întâlnire.
Aud o bătaie în ușă ceea ce mă face să îmi ridic privirea din raport. Zâmbesc la vederea lui Jaspar, care ține în brațe o cutie roșie. Starea de spirit mi se schimbă la vederea lui Klod. Mă ridic de la masă iar Consilierul Jaspar așează cutia pe masă. Este gravată o coroană pe capac, precum și cuvintele Principatul de Marsilia în limba franceză.
— Alteță, v-am adus cutia cu tot ceea înseamnă corespondența zilnică. Scrisori sau documente de la Consiliu care necesită atenția dumneavoastră. Dacă aveți nevoie de ajutorul meu sau dacă aveți vreo nelămurire, mă găsiți în biroul de la capătul holului. Îi voi lua locul Ministrului Maron cât timp el este plecat. Și nu, nu vă pot spune unde este, mă anunță Jaspar iar eu sunt nevoită să îmi mușc limba pentru a nu întreba unde anume se află Prințul.
— Sunt documente oficiale?
— Nu neapărat. Există documente pe care le primiți dumneavoastră, dar și Alteța Sa. Cele care prezintă o importanță ridicată îi sunt direcționate Prințului și aduse de către Ministrul de Stat. Trebuie să le semnați pe fiecare în parte, deoarece un document semnat înseamnă că a fost verificat. Veți putea găsi scrisori, care sunt personale, sunt ale dumneavoastră, și acelea nu trebuie să se întoarcă în cutie, mă anunță și își înclină ușor capul. Iese din încăpere, lăsându-mă singură doar cu Klod.
Mă întorc la masă și îmi trec palmele peste cutie. Ridic ușor capul, dar îmi dau seama că am nevoie de cheie pentru a deschide cutia. Îl înjur în gând pe Prinț pentru că nu mi-a oferit o cheie. Asistentul Prințului îmi urmărește fiecare mișcare și râde ușor când își dă seama că există ceva anume care mă deranjează, că nu mă descurc așa cum ar trebui.
— Te pot ajuta cu ceva? Vreau să știu, așezându-mi mâinile pe birou.
— Nu mai este Prințul aici, să te apere, nu-i așa?
— Poate că nu este, dar consider că sunt suficient de capabilă să te ajut sau să îți răspund la ce întrebare ai avea, ridic din umeri și mă las pe spate.
Cu coada ochiului, observ în interiorul piesei de mobilier un buton roșu. Butonul de panică. Sunt tentată să îl apăs, să alertez paza, dar, în același timp, îmi doresc să aflu ce anume își dorește Klod de la mine.
Disprețul și dezgustul pe care îl simt pentru el nu poate fi măsurat în cuvinte. Felul în care i-a vorbit lui Eveline, privirile de superioritate pe care i le-a aruncat atunci când a venit la Harvard, într-o vizită.
— Tu chiar crezi că vei rezista până la final? Defapt, ce vorbesc? Locuiești în același apartament tocmai cu Prințul și normal că toți au grijă să nu îți lipsească nimic. Poate titlul tău oficial este ducesă, dar nu m-aș mira dacă personalul te-ar considera amanta Prințului. Să fim serioși, omul duce lipsă și nu îl deranjează să aibă și o tinerică, mormăi iar eu tresar.
— Ascultă la mine, nenorocitule. Viața mea personală nu te privește...
— Deci s-a și întâmplat, nu-i așa? Nici nu mă mir. Orgasmele princiare nu au termen de comparație, am dreptate? Întreabă, dar este întrerupt de o bătaie în ușă.
Klod face un pas în direcția mea iar inima îmi bate din ce în ce mai tare. Dacă el face o asemenea presupunere, nici nu vreau să mă gândesc ce fel de bârfe vor începe să circule prin Palat odată ce voi fi din nou văzută în compania lui Amadeo.
Respir din ce în ce mai sacadat și simt cum se învârte camera cu mine. Nu știu cum să reacționez. Am știut că voi avea probleme cu un om precum Klod, însă situația este mai gravă decât mi-am imaginat. Poate că a fost o greșeală imensă să locuiesc în același apartament tocmai cu Prințul. Trebuia să fiu conștientă de atunci că vor exista și bârfe.
Emeric pășește în încăpere iar ochii mi se inundă în lacrimi. Și îmi dau seama cât de slabă pot fi. Nu sunt în stare să țin pieptul unui om care nu dorește decât să mă denigreze. Este nevoie de doar câteva cuvinte tăioase pentru a mă trage în jos iar Klod o știe foarte bine. Însă trebuie să îmi revin, să mă adun și să opresc acest monstru, înainte de a mă distruge.
Garda mea de corp se întoarce în direcția lui Klod. Cei doi fac schimb de priviri, dar rânjetul de pe chipul lui Klod nu dispare. Tremur din ce în ce mai tare și îmi vine să urlu. Sunt dispusă să merg până la Jaspar, să îi poruncesc să îmi spună unde anume se află Amadeo. Însă mă opresc. Trebuie să îmi rezolv singură problemele. Oamenii din Palat nu trebuie să mă considere o persoană vulnerabilă.
— Deja îl înșeli pe Alteța Sa, ducesă? Întreabă Klod și pleacă.
Mă las și mai mult în scaun iar Emeric se întoarce nedumerit către mine. Îmi trec palma peste față, în speranța că mă voi liniști. Presimt că, până la sfârșitul serii, mă voi alege cu o durere de cap. Emeric pune un plic rozaliu în fața mea. Zâmbesc cu jumătate de gură la vederea sigiliului personal al lui Eveline. Se pare că nu a uitat de mine și, dacă trebuie să fiu sinceră, abia aștept să mai citesc ce anume mi-a mai scris. Până la urmă, este singura modalitate prin care mai țin legătura cu prietena mea.
— Aș putea să îl ucid, dacă dorești. Asta după ce îmi spui ce anume se întâmplă aici.
— Nu contează. Klod e un vierme și nu îmi doresc să am de a face cu el. Poate va răspândi niște bârfe, dar te rog, să nu le crezi. Nu mi-aș permite să fiu lăsată singură, murmur iar Emeric doar mă îmbrățișează.
Mă las în brațele lui iar el doar își trece palmele peste spatele meu, în semn de încurajare. Îl privesc în ochi iar el îmi zâmbește. Este trist și nu îmi place să îl văd atât de trist. Îmi trec degetul peste șuvița încărunțită iar Emeric îmi zâmbește discret.
— Știi bine că mereu îți voi ține partea, dar trebuie să vorbești cu Prințul, îmi reamintește iar eu încuviințez. Apucă un fursec și mă anunță că va reveni la ora prânzului.
Mă așez înapoi la masă și desfac plicul, unde, pe lângă scrisoare, descopăr o cheie micuță, de care este prinsă o bucată de material roșu. Desfac scrisoarea și inspir adânc.
Cel mai probabil, toate scrisorile pe care Eveline le-a scris sunt în grija lui Emeric. A avut atât de mare încredere în el și a știut că vor ajunge întregi la mine. Sunt curioasă câte scrisori a scris și, mai ales, în ce fel de momente le voi primi.
Îmi verific telefonul, dar nu am nici un mesaj. Îmi scutur capul, în speranța că îmi voi îndepărta orice fel de neliniște și încep să citesc scrisoarea.
Draga mea Julieta,
Te rog din suflet, șterge-ți lacrimile. Știu foarte bine când vei primi această scrisoare și mi se rupe inima numai când mă gândesc.
Doamne, îmi pare rău. Îmi pare atât de rău pentru tot ceea ce am făcut. Scumpo, îmi dau seama că este o adevărată nebunie și nu știu dacă îți voi putea mulțumi îndeajuns. În acest plic, vei găsi o cheie.
Cheia de care vei avea nevoie pentru a deschide cutia de la Consiliu. Zilnic vei primi o asemenea cutie și ai nevoie de cheie. Poate vei primi invitații la diferite evenimente și nu m-aș mira dacă ai primi și câte o invitație la o întâlnire cu un demnitar mai chipeș.
Nu te strâmba, domnișoară, deoarece știi că mereu dreptate. Ești frumoasă, ai un zâmbet molipsitor iar dacă vei purta o pereche de pantofi cu toc și o rochie mai mulată, orice bărbat îți va cădea la picioare.
Și voi regreta pentru totdeauna că nu te voi vedea în rochie de mireasă. Vei fi o mireasă superbă. O soție minunată. Iar bărbatul care îți va deveni soț ar face bine să aibă grijă de tine, dacă nu vrea să fie bântuit.
Revenind la ceva mai serios, vreau să știi adevăratul motiv pentru care Klod nu mă suportă. Bine, unul îl știi, dar vreau să știi și cel de-al doilea. El știa despre relația mea cu Maron.
La câteva zile după ziua mea de naștere, Clement a venit în vizită, ne-am întâlnit în biroul meu. Nu m-am putut abține și l-am sărutat când a plecat iar pe hol ne-a văzut Klod. De atunci, cu fiecare oportunitate, mă amenința că îi va spune tatei.
Clement nu știe, deoarece Klod m-a abordat după ce el a plecat. Ei bine, viermele mi-a cerut chiar și bani pentru a nu-i spune adevăul tatei. Am vândut multe rochii doar pentru a face rost de bani, pentru a-l convinge să nu vorbească.
Nu mă interesa propria persoană. Nu îmi doream ca întreaga carieră a lui Maron să aibă de suferit din cauza mea. Nu te teme, i-am scris și lui o scrisoare, unde i-am spus lui adevărul. Și nu m-aș mira dacă deja l-a ucis pe Klod.
Aș putea scrie pagini întregi despre cât de mult poate însemna Clement pentru mine.
Da, a fost primul meu iubit.
Da, el a fost cel care mi-a furat virginitatea, însă mi-a deschis ochii. Este un om de stat, un politician de la care chiar ai ce să înveți. E un om tare, tare bun și îmi doresc să fie fericit.
Poate că eu nu m-am îmbolnăvit întâmplător. Poate că și tot stresul cauzat de Klod m-a condus pe acest drum nenorocit. Sper să fie împăcat cu gândul că am zilnic dureri de cap, că am trecut printr-o dublă mastectomie, nu mai am sâni, trebuie să iau zilnic medicamente care să îmi controlează tensiunea, am disfuncție miocardică, rezistența vasculară sistemică îmi scade mai tot timpul. Îmi doresc doar ca el și unchiul meu să fie fericiți. În special, unchiul Dion. Îmi doresc ca dragul meu unchi să fie împăcat cu ideea că fratele lui a ajuns să nu mai doarmă nopțile pentru că trebuie să aibă grijă de mine.
La câteva săptămâni după ce am început chemoterapia, am făcut o reacție foarte urâtă la medicamente iar tensiunea mi-a crescut foarte mult.
Și mi-am pierdut conștiința. Foarte greu am reușit să îmi revin. Și de atunci, tata parcă s-a schimbat. Chiar și acum mă privește de parcă aș fi o bombă cu ceas. Foarte greu reușesc să îl conving să se odihnească iar când are de muncă, preferă să lucreze din camera mea sau să mergem în biroul lui.
Dar nu îl pot învinovăți. Nu aș suporta să stau departe de el pentru prea mult timp. Îmi doresc atât de mult să petrec cât mai mult timp cu el, până când...bine, nu e timpul să mă gândesc la așa ceva.
E una dintre zilele acelea când mă simt bine. Când mă simt atât de bine, încât simt nevoia să descopăr niște secrete de familie. Și nimic nu se compară cu niște secrete ale familiei Rosier, știi foarte bine.
Dintotdeauna Dion l-a urât pe tata. Și nu doar pentru că a fost moștenitorul. Dintre ei doi, tata a fost cel atent. Cel care a petrecut timp cu bunicul Henric. Care a fost dispus să învețe ce anume să fi membru al unei familii regale sau princiare.
Bine, îți spun de pe acuma, să știi de la mine, care este diferența dintre regat și principat. În politică regatul este un stat în care regimul de guvernare este regalitatea, iar șeful statului este un rege. Șeful guvernului poate fi altcineva decât regele. Un exemplu, este Regatul Unit sau al Țărilor de Jos. În schimb, principatul e un teritoriu independent și suveran, condus de un nobil monarh, cu rangul de principe, precum Marsilia. Ar fi fost și Monaco, dacă Prințul Kylian nu s-ar fi îndrăgostit de Helena.
Dacă apuci, roagă-l pe tata să te ducă în biblioteca de la subsol, unde se află scrisorile și jurnalele celor doi, să citești măcar o scrisoare. Doamne, iubirea lor a fost dincolo de limitele Universului.
Sper că ai înțeles diferențele pentru că am de gând să scot de la „naftalină" niște secrete.
Nu l-am cunoscut pe bunicul Henric, dar bunica mi-a povestit de el. Mi-a spus cât de mult a încercat să îi implice pe cei doi băieți în viață princiară. Să îi implice la diferite ședințe de Consiliu iar tata era cel care era mereu prezent. Dintotdeauna a fost mai serios. Poate prea serios. Și a fost o minune când a anunțat că dorește să iasă la o întâlnire cu Arienne Bergano.
Mama a fost dintotdeauna o femeie frumoasă. Trebuie să vezi fotografiile lor de la nunta lor sau de la botezul meu. Mama avea părul de un castaniu superb și îl privea pe tata de parcă nu mai exista nimeni altcineva pentru ea. S-au cunoscut la școală, tipic. Dar nimeni nu îndrăznea să îi fie prieten pentru că îl considerau vreun răsfățat.
Clement i-a fost singurul prieten mai sincer și el a fost cel care i-a făcut cunoștiință tatei cu mama. Sora mai mare a mamei, Linda, a ieșit cu Clement de câteva ori, dar nu s-a întâmplat nimic concret. Maron a remarcat-o pe mama și le-a făcut cunoștiință. Și s-au căsătorit.
Îți imaginezi că Dion nu prea a fost de acord cu toate astea. Adică, primul născut să fie primul în toate? Adică, primul moștenitor la Tron. Primul care se căsătorește. Primul care are un copil.
Dragul meu unchi nu a acceptat așa ceva. Și a decis să se răzbune în cel mai josnic mod cu putință.
La o lună după ce părinții mei au anunțat că vor avea un bebeluș, Dion a început să vină tot mai des la Palat. Să ceară tot mai multe întâlniri cu mama, în special. Biata mea mamă a încercat să fie drăguță, dar și precaută. După câteva întâlniri, a cerut ca și bunica să fie prezentă, deoarece de ea se teme Dion cu adevărat. Într-o zi, bunica a fost prinsă la o întâlnire cu medicul ei ortoped și a întârziat. Iar Dion a încercat să profite de asta.
Julieta, propriul meu unchi a încercat să o violeze pe mama. Deși știa că avea o sarcină cu probleme. Știa că putea suferi un avort spontan în orice secundă. Asta nu l-a oprit.
Din fericire, nu a reușit să facă nimic, deoarece mama l-a lovit în stomac și s-a ascuns. A țipat de durere, de spaimă și i-a fost teamă de clipa în care avea să îl revadă pe tata. I-au spus bunicului adevărul iar acesta le-a oferit conacul Soleil, unde au locuit până când m-am născut. Tata și bunicul Henric au stabilit exilul privat a lui Dion. Asta înseamnă că nu are voie să vină în țară decât cu aprobarea Consiliul de Marsilia. Tata nu îi mai vorbește, nu vrea să mai aibă de a face cu fratele lui și se gândește să desființeze familia princiară.
În special, de când mi-am aflat diagnosticul. Își dorește să ofere statul înapoi Franței, odată ce el...Nu. Nu am voie să mă gândesc la așa ceva. Dar vreau să mă gândesc la toate lucrurile minunate le vei face.
Am încredere în tine.
Vei fi o Prințesă minunată. Vei reprezenta femeile din Marsilia cu demnitate iar cei care vor apărea în calea ta, vor fi mândri că te cunosc. Ștergeți lacrimile, scumpa mea.
Sunt lucruri mai bune pe lumea asta decât să plângem. Ai un cuvânt de spus, știi și de la mine atât de multe și, crede-mă, sunt unii oameni în Palat care se tem de tine. Dar nu ceda, te implor.
Lasă o urmă acolo unde pășești. Viața are atât de multe planuri minunate cu tine iar singura ta datorie este să îți păstrezi zâmbetul pe chip. Pentru totdeauna. – E.
Împătur scrisoarea și o pun în agendă. Mi se strânge inima numai când mă gândesc la toată durerea pe care a simțit-o Arienne. Mama lui Eveline a avut atât de mari probleme de sănătate și i-a fost atât de greu să rămână însărcinată. Iar un nenorocit, precum Dion, a îndrăznit să profite de ea, aproape să o distrugă. Inspir adânc și îmi trec palma peste față. Trebuie să vorbesc cu Amadeo, dar nici nu îmi doresc să intervin în problemele lui de familie. Și, în afară de asta, sunt prea supărată pe el, încât nici nu știu dacă voi avea atât de multă putere încât să îl privesc.
Deschid cutia roșie și văd o mulțime de scrisori și documente. Scrisorile sunt din partea reprezentanților Caselor Regale, diferiți politicieni, care își exprimă recunoștiința că m-au cunoscut. Am câteva invitații la diferite evenimente, dar le pun deoparte, deoarece trebuie să îmi organizez programul împreună cu Amelie.
După prânz, urc în apartament cu una dintre cameriste, care schimbă lenjeria de pat și o ajut să ducă hainele la spălătorie. Femeia mă asigură că le voi avea înapoi în următoarea dimineață. Doamna Louise mă roagă să fac o listă cu alimentele care lipsesc din frigider și de care aș avea nevoie. Las lista la bucătărie, după care ies la alergat cu Emeric. Nu mă pot abține și îi iau pe Sier și Rexa, care par extrem de încântați să mă vadă. Alergăm pe plajă iar cei doi câini nu se pot abține să nu intre în apă și se murdăresc.
Revenim la Palat, le fac o baie și mă schimb. Împreună cu Amelie, îmi organizez programul pentru următoarea săptămână iar Marie vine până la Palat, să stabilim ținutele pe care le voi purta. Îi mai scriu un mesaj Prințului, însă nu primesc nici un răspuns. Oftez și îmi dau seama că nu mai are rost să încerc.
A fost o greșeală imensă să am atât de mare încredere în el, să dau crezare fiecărui cuvânt pe care el mi le-a șoptit. Îmi strâng ploapele, în speranța de-a mi îndepărta lacrimile. După ce termin de vorbit la telefon cu părinții, decid că ar fi cazul să petrec puțin timp și cu Emeric. Știu foarte bine unde anume vrea să ajungă și îi îndeplinesc dorința.
— Ți-a scris o scrisoare? Îl întreb, după ce aprind o lumânare și o așez în apropierea crucii.
— Una de aproape zece pagini. Și nu, nu îți dau toate scrisorile adresate ție. Crede-mă, încă te mai așteaptă câteva, mă asigură iar eu îmi dau ochii peste cap. Emeric, în schimb, doar îmi zâmbește iar privirea cade asupra fotografiei. Inspiră adânc iar eu încerc să îmi dau seama la ce anume se poate gândi. Îi este dor de ea, pot să văd asta pe chipul lui. Are o stăpânire de sine incredibilă. Ar putea să strige de frustrare, să spargă ceva, dar se abține. Știe foarte bine că nu ar rezolva absolut nimic, că Eveline nu se va întoarce oricât de mult și-ar dori asta.
— A avut încredere atât de mare în tine. De unde știi când să mi le dai?
— Am conceput un plan și îmi place reacția pe care o ai când primești o scrisoare.
— A știut că o să îmi prindă bine. Doamne, nu pot să cred că ziua asta e deja sfârșită.
— Te-ai descurcat de minune. Bine, încă vreau să îl ucid pe Klod, ridică din umeri, dar mă apropii de el. Îmi trec palma peste spatele lui și îmi dau seama cât de agitat poate fi. Își întoarce privirea către mine și observ cât de roșii îi sunt ochii.
— Anul ăsta aveam de gând să îi spunem Prințului despre noi. Trebuia să ne recunoaștem relația. Trebuia să fim împreună, nu să o văd într-o asemenea postură. Julieta, nu știu când și de cine te vei îndrăgosti, dar când o vei face, strigă. Spune întregii lumi că iubești, că ai cunoscut persoana care te face incredibil de fericită. Iubește la timp. Iubește cu putere. Spune-i și lui că îl iubești atunci când îl vei cunoaște pe omul acela, mă roagă iar eu îmi las capul pe umărul lui.
Se aud clopetele Catedralei și îl rog pe Emeric să intrăm pentru câteva minute. Ne însoțesc și încă patru gărzi de corp, printre care și Andre. Nu îmi place deloc ceea ce se întâmplă. Nu pot să îmi dau seama unde anume a plecat Amadeo, fără garda sa de corp. Încerc, pe cât posibil, să nu mă panichez, să nu îmi fac diferite scenarii.
Am de gând să aștept încă o zi. Dacă nici mâine nu voi afla unde anume se află Prințul sau Ministrul de Stat, sunt dispusă să alertez securitatea Palatului. Poate voi exagera, însă dacă el își dorește să fim o echipă, trebuie să fie sincer cu mine.
Catedrala nu e tocmai goală. Sunt câteva persoane prezente și, spre ușurarea mea, nu sunt recunoscută, chiar dacă sunt însoțită de bărbați îmbrăcați la costum, cu căști bluetooth. Rămânem la slujba de seară și revenim la Palat. Pe parcursul zilei, am încercat să ignor durerea de stomac, dar aceasta nu se diminuează nici după ce mănânc.
Primesc un mesaj de la Amelie, care mă roagă să mă odihnesc, deoarece urmează o zi lungă. Trebuie să particip la o lansare de carte pentru copii, scrisă de consiliera de la educație. Am varianta electronică pe tabletă, voi arunca o privire, dar prima dată trebuie să scap de stare de greață. Beau puțină apă și simt că întreaga cină îmi vine înapoi.
Dau buzna în toaletă și scap de tot ceea ce am mâncat pe parcursul zilei. Reușesc să mă ridic și simt că trebuie să mă pun pat. Trebuie să îmi revin. Îmbrac un tricou, dar scâncesc de durere. Este fulgerătoare de-a dreptul. Și se pare că mama-natură a decis să vină în vizită. Au trecut câteva luni bune de când nu am mai avut asemenea stări de greață din cauza menstruației, însă îmi iau un calmant prescris de medicul de familie și mă strecor în pat.
Îmi deschid laptopul și încerc să mai editez câteva fotografii. Dar nu mă pot concentra. Durerea de cap este mult prea apăsătoare și vor trece câteva ore bun până când medicamentul își va face efectul.
În schimb, pun un film de comedie și încerc să adorm. Dar nu prea reușesc. Durerea de stomac și starea de amețeală nu au de gând să îmi dea pace. Reușesc să dorm abia patru ore și tot nu îmi revin.
***
— Nu te simți prea bine, observă Paulin, în timp ce îmi ondulează părul.
— Săptămâna viitoare începem pregătirile pentru Paște. Vreau să fi pregătită de foarte multe întâlniri cu cei de la florării și să discutăm cu Marie despre ținutele pe care le vei purta atât în noaptea de Înviere și la slujba de a doua zi, vorbește Amelie și îmi pune pe podea două cutii cu pantofi.
Una cu botine și una cu cizme înalte, peste genunchi, din piele neagră. Aleg cizmele și o rog să îmi caute o pereche de colanți negri. Paulin vine în fața mea și îmi aranjează suvițele, dar îmi atinge fruntea și icnește.
— Julieta, ai temperatură. Ești palidă. Sigur te simți bine? Vrea să știe iar eu încuviințez.
— Poate ar fi mai dacă am chema un doctor. O sun pe Philipa și îi spun că nu m-...
— Voi participa la acest eveniment. Am nevoie de puțină mișcare. Mă scuzați, anunț și mă ridic de pe scaun.
Mă retrag după paravan, unde îmi schimb hainele. O fustă neagră în pliuri, cu o mică pată rozalie, o helancă neagră și colanți mai groși, care să îmi țină de cald. Tremur, recunosc, nu mă simt deloc bine, însă nu am de gând să renunț. Am mai avut stări de greață și în trecut și sunt sigură că îmi voi reveni repede.
Paulin și Amelie mă privesc destul de îngrijorați, dar prefer să îi ignor.
Îmi iau telefonul și îi scriu un ultim mesaj lui Amadeo. Îl rog să mă sune sau măcar să îmi spună unde anume se află, deoarece mă simt extrem de slăbită și nu știu ce anume să fac. Paulin îmi aranjează părul, aplică fixativ iar eu tot cu privirea în telefon sunt. Din fericire, nu primesc vreun mesaj și renunț. Odată ce evenimentul de la Biblioteca Statului Marsilia se va încheia, am de gând să iau legătura cu Jaspar.
Nu mă interesează că nu are de gând să îmi spună unde anume se află Prințul. Dacă va refuza să îmi spună, am de gând să activez planul de securitate. Poate este o exagerare, însă am impresie că am fost părăsită de singurul om care ar fi trebuit să îmi fie cel mai real sprijin.
— Îți voi elibera restul zilei și vom merge la control, la cabinet. Nu îmi place deloc să te văd așa, îmi mărturisește Amelie iar eu îmi pun colierul cu perle roz.
Îmi trec degetele peste perlele fine și, pentru o singură secundă, îmi imaginez că Amadeo este în spatele meu și că el este cel care îmi aranjează colier la gât. Clipesc de câteva ori, îndepărtându-mi emoțiile și îi scriu un mesaj lui Emeric. Acesta mă anunță că mașina este pregătită și că ne încadrăm în timp.
— Voi fi bine. Terminăm la bibliotecă și vreau să ne oprim la o cafenea. Fac cinste cu un milkshake cu ciocolată, anunț iar Paulin doar îmi verifică machiajul. Chiar îmi place ținuta, însă colierul este piesa cea mai importantă, Singura modalitate prin care îl am pe Amadeo aproape și mă încurajez că, poate, își va dori să se întoarcă la mine la un moment dat.