Şase - Adevărul doare
Miercurea, se întâmplă ceva ce mă lăsă cu gura căscată. Nici într-un milion de ani nu mă aşteptasem ca Paul să facă aşa ceva. Ah, staţi să vă spun. S-a aşezat la masa noastră – adică a prietenilor mei. Habar nu avusesem că acel o să vezi tu de ieri era cam adevărat. Când se aşezase lânga mine la masă, toate feţele împietriseră, inclusiv a mea. Chiar nu ştiusem ce avea de gând să facă şi mă aşteptasem ca dintr-un moment într-altul să mă mănânce acolo pe loc, la felul în care se uita la mine. Cu atâta miere în ochi şi atât de visător... A trebuit să-mi repet de o mie şi una de ori că el NU avea gânduri serioase cu mine. Eram ca o balanţă.
- Şi deci... ce cauţi aici? spărsesem eu tăcerea aceea stânjenitoare.
Sam, Keira, Marcus, Aaron şi Marie se uitau cu ochii mari cât cepele de la unul la altul. Încercasem să mă gândesc la ce ar putea ei crede. Probabil că sperau să îi dau un pumn direct în faţa perfectă a lui Paul, sau poate se gândeau că eram prea drăguţă şi aveam să îl alung delicat de acolo. Ori... sperau ca Paul să-şi schimbe în sfârşit comportamentul ăla arogant, îndrăgostindu-se cu adevărat de mine. Mda, şi eu speram la fel.
- Mmmm, e ceva în neregulă dacă stau şi eu cu voi? îmi răspunse el încrezător tot cu o întrebare.
Mă uitasem la ceilalţi cu ochi rugători, deşi nu ştiusem de ce făcusem asta. Sau ştiusem. Dacă ar fi plecat, aş fi fost pustiită. Era o plăcere să îl am alături. Am văzut cum Marie îl studia din cap până în picioare cum făcea ea deobicei, vrând să vadă dacă vorbeşte serios – probabil că el nu vorbise niciodată cu ei, dar să şi stea cu ei la masa de prânz. Keira era nedumerită, încruntându-se, în timp ce Sam mă privea pe mine, cred că încercând să înţeleagă dacă voiam cu adevărat să stea Paul cu noi. Tocmai când Marcus deschise gura să protesteze – şi îmi dădusem seama de asta din ochii lui plini de dezgust faţă de Paul -, Aaron zâmbi un pic forţat şi îi spuse:
- Nu, nu e nicio problemă, verişoare!
Iar după, toată lumea din cantină începuse să şuşotească şi să se uite numai la masa noastră. Mamă! Nu mai fusese aşa de la vechea mea şcoală, când eu şi prietenele mele eram mereu în centrul atenţiei.
Şi, cel mai înnebunitor lucru era că, trecuseră doua săptămâni de când ne cunoscuserăm, şi el încă stătea după mine. Nu mă lăsase nici măcar o clipă singură. Ne petrecuserăm mult timp împreună şi ştiam multe lucruri unul despre celălalt. Era ca într-un vis. Nu mă aşteptasem să găsesc un băiat aşa ca el... Iar armura mea începuse să se destrame. În fine, nu chiar de tot. Încercase să mă sărute de câteva ori, dar mă trăsesem la timp din calea acelor buze senzuale.
Nu era bine. Nu. Nu. Aveam toate motivele de pe lumea asta să nu mă încred în el, şi doar câteva motive să o fac. Dar, la urma urmei, nu credeam că o persoana va insista atât şi că îmi va suporta atâta mofturile. Dar el o făcuse. Mai rămânea de văzut însă dacă ar fi continuat aşa. Adică, dacă nu mă plăcea cu adevărat, nu avea de ce să se mai dea mult pe lângă mine, nu?
Mă enerva cel mai mult faptul că acei monştrii se accentuaseră, iar inima îmi bătea mai repede de fiecare dată când îl vedeam. Nu-mi stătea în fire să mă îndrăgostesc aşa repede. Şi de obicei eu eram cea care se juca cu inimile băieţilor, eu conduceam mereu... dar... el se juca acum cu a mea.
Prietenii mei... ei bine, era o altă poveste cu ei. Erau confuzi şi Marcus era scandalizat de ceea ce se întâmpla, era bosumflat mereu, iar Marie îmi spuse că mă cam plăcea. Şi nu era de bine. Nu trebuia să mă placă pentru că eu nu aveam pentru el decât nişte sentimente de prietenie. Şi de frăţie. Mai mult decât un frate nu-mi putea fi.
Mă bombardau cu o mie de întrebări în legatură cu el, dacă m-am îndrăgostit, dacă eu chiar eram nebună să fac asta. Marie parcă îmi era psiholog, la ce întrebari îmi punea şi la felul în care mă punea să mă gândesc la ele. Keira era uimită de aşa zisa putere a mea. Spunea că nicio fată nu rezistase atât de mult fără să-l sărute pe Paul – mda, ea ştia adevărul, nu ca toţi bârfitorii din şcoală care spuneau că deja mă culcasem cu Paul -, dar dacă ar fi ştiut că în fiecare zi tânjeam după buzele lui şi că nu eram aşa puternică la interior, nu credeam că ar mai fi spus asta. Aaron era cel mai înţelegător. Era tăcut şi analiza totul cu calm.
Sam îmi dezvălui că, până pe la sfârşitul clasei a noua, ea şi Paul fuseseră prieteni foarte buni, până când el uitase complet de ea, se împrietenise cu Jeremy şi, din cauza popularităţii lui, uşor, uşor nu îşi mai vorbiseră deloc. Mă întristase povestea ei, la cum descrisese ea prietenia lor din trecut. Ştiam cum era să pierzi un prieten care devenise prea egoist.
Aşa că, îmi luasem o misiune: să-i împac pe Sam şi pe Paul şi sa fie prieteni la fel de buni – sau, măcar pe aproape. Îl luasem pe Paul într-o zi şi îl certasem întruna, spunându-i că nu-mi plac tipii care fac astfel de lucruri, iar el îmi spusese foarte sincer că îi părea rău pentru ce făcuse atunci. Îmi spusese că avea de gând să se împace cu Sam, pentru că încă îşi amintea cât de buni prieteni fuseseră. Off, cât de drăguţ putea sa fie, ha?
După toate acele săptămâni în care se purtase cu mine ca şi cum aş fi fost în rai, numai ca să-mi demonstreze că într-adevăr mă plăcea, am acceptat să merg la el acasă să ne facem temele împreună – da, ştiam, o scuză aşa de proastă, încât îmi venea să mă bat singură. Eu doar voiam să petrec cât mai mult timp cu el.
Am bătut uşor la uşa lui, fiind mai emoţionată ca oricând. Până să apuc să trag aer în piept, să mă mai îmbărbătez puţin, el deschise uşa. Parcă stătuse în tot acel timp de partea cealaltă a uşii, aşteptându-mă. Când l-am văzut pe Paul, mi-a picat faţa. Era îmbrăcat doar în nişte pantaloni scurţi şi cu bustul gol.
- Bună, Katy!
- Hei, aşa ştii tu să-ţi întâmpini musafirii? Sau aşa umbli tu prin casă? i-am zis eu, încercand să-mi feresc ochii de trupul lui, dar în zadar, căci ochii mei parcă numai pe el puteau fi fixaţi.
- Oh, scuză-mă! Intră! mă invită el în casă cu zâmbetul ăla ştrengar şi diabolic care îmi plăcea atât de mult.
Şi, poate vă gândiţi că era un lucru nesăbuit să merg la el acasă, când părinţii lui erau la muncă şi el era doar în nişte pantaloni. Dar nu era aşa. Aveam încredere în el, mai nou. Încredere oarbă, oarbă, dar aveam.
Îmi făcu loc să intru, iar mâinile noastre s-au atins accidental când am trecut pe lângă el. Şi parcă un val încărcat cu electricitate mă străbătu din cap până în picioare. Când se uită la mine mirat, am înteles că şi el simţise la fel.
- Ştiau că vrei să fim singur, singurei, nu te mai uita prin jur, că nu e nimeni în casa asta decât noi doi, mă asigură el făcându-mi cu ochiul şi închizând uşa de la intrare.
- Pune odată ceva pe tine! l-am sfătuit eu în schimb, întorcându-mă cu spatele la el în încă o încercare de a-i evita abdomenul atrăgător.
- De ce? Nu-ţi place aspectul meu?
Se apropie de mine şi mă apucă de talie uşor, întorcându-mă spre el. Apoi am rămas blocaţi aşa, unul în ochii celuilalt, cum făceam deseori. Fulgere. Şi faţa lui prea angelica ca să fie adevărată. Buzele lui arcuite erau... miaammm. Părul lui şaten lăsat puţin mai lung îmi aţâţa degetele care voiau sa se înfingă acolo, iar gropiţele alea două din obraji săpate cu escavatorul îmi tăiau răsuflarea. Mâinile mele zăboveau pe pieptul lui cald şi puteam să îi simt bătăile inimii. Bătea în acelaşi ritm rapid ca a mea. Îi puteam simţi parfumul acela seducător, a guava cu vanilie.
- Ah, doar du-te şi schimbă-te odată! m-am trezit eu din transă cu un mare efort, împingându-l puţin mai încolo.
- De acord. Doar de dragul tău, îmi zise el grijuliu.
Atunci mi-am dat seama de ceea ce ne înconjura. Înauntrul casei era la fel de îngrijit şi de sofisticat ca exteriorul. Intrarea din faţă dădea într-un imens living, cu canapele din piele albă, mobilă din lemn de culoare închisă decorată cu o grămadă de lucruri vechi şi interesante, aşa cum îmi plăcea mie.
- Haide cu mine! îmi strigă el peste umăr.
Tocmai pusese piciorul pe prima treaptă a scării. I-am zâmbit şiret şi l-am urmat fără nicio vorbă. Etajul consta într-un hol cu o grămadă de uşi de-o parte şi de alta, ca la mine acasă. Pe pereţi erau atârnate fel şi fel de tablouri drăguţe, pictate de cineva expert, evident. Paul mă conduse la penultima uşă din stânga. Deschise uşa şi se dădu la o parte, făcând o plecăciune spre mine, în timp ce mustăcea:
- După tine, prinţesă!
Mi-am dat ochii peste cap amuzată şi am intrat. Camera lui era superbă. Avea o culoare de un albastru deschis şi plăcut, cu patul în mijloc, birou, bibliotecă, un fotoliu şi, la fel ca şi în restul casei, plină de lucruri ciudate.
- E draguţă camera asta a ta. Dar mă întrebam... ce-s cu obiectele astea interesante? i-am zis eu aruncându-mi pe lângă pat ghiozdanelul şi luând de pe un raft o scoică bizar de neagră.
- Vai, îţi mulţumesc! Păi, sunt moşteniri de familie. Părinţii mei sunt cam obsedaţi de ele şi nu întrăznesc să le pună în pod. Aşa că le înşiruie prin toată casa, îmi explică el, apropiindu-se de mine.
- Drăguţ. Poate te îmbraci acum şi ne apucăm şi noi de învăţat, i-am spus în timp ce puneam la loc scoica şi îl priveam cu coada ochiului cum se apropia de mine. Dar se oprise, şi îşi schimbă puţin direcţia, îndreptându-se spre pat. Îşi luă de acolo un maiou roşu aprins şi şi-l puse pe el.
- Mult mai bine, mulţumesc, i-am spus, mulţumită că nu mai trebuia să-mi feresc privirea. Dar nici maieul nu ajuta prea mult, căci era strâmt şi i se vedeau conturaţi muşchii.
Doamne. Singuri în camera aceea – în casa aceea - şi noi pretindeam că voiam să învăţăm. Mi-am luat cărţile şi le-am înşiruit pe măsuţa mică din mijlocul camerei. Era cam ca acele din Japonia, numai că asta era cam sofisticată, cu sticlă şi cu un raft micuţ la baza ei, unde se vedeau o grămadă de desene schiţate. M-am aşezat pe podea şi, mânată de curiozitate, am luat un desen. Reprezenta un copil singur şi trist, pe un drum bătătorit de ţară. Simţeam practic cum băieţelul căuta ceva, dar nu ştiam ce. Celălalt desen de sub acesta era un portret. Şi semăna izbitor de mult cu mine.
- Tu... tu ai desenat toate astea? am întrebat uluită, uitându-mă în ochii lui.
Se aşeză lângă mine şi nu părea supărat că i-am umblat la desene, ci doar uşor intimidat. Descoperisem slăbiciunea lui: desenul. Şi mă desenase pe mine. Cât de drăguţ...
- Mda, mărturisi el cu juma’ de gură.
Eu stăteam cu picioarele sub mine, în vreme ce el îşi puse protector picioarele în jurul meu. Eram ca un copilaş mic. Dar el arăta mult mai vulnerabil decât mine. Aşa vulnerabil, încât îmi venea să-l iau în braţe. Înainte să fac ceea ce-mi trecuse prin minte – adică să-mi întind braţele în faţă şi să-l îmbrăţişez fără motiv -, el îşi puse mâinile în jurul taliei mele şi mă trase mai aproape.
- De ce faci toate astea? mi-a scăpat mie. Nu ştia la ce mă refeream, pentru că se încrunta, dar eu ştiam despre ce vorbeam... şi ce urma să spun avea să fie chiar încurajator pentru el.
- Ce să fac?
- Păi, ai o reputaţie de... să zicem... băiat rău în şcoala asta. Prietenii m-au avertizat în legătură cu tine. Dar de când te-am cunoscut nu ai făcut decât să stai şi să-ţi pierzi vremea cu mine, ceea ce mă cam înspăimântă, căci toţi spun că mă vei lăsa baltă imediat ce-mi vei cădea cu tronc. Dar nu semeni deloc cu descrierile lor, i-am mărturisit, fără să mă pot opri nici măcar pentru o suflare.
- Nu ştiu de câte ori să-ţi mai zic asta, începu el, iar zâmbetul de pe faţă i se şterse, părând un pic mai serios decât fusese cu câteva secunde în urmă. Sunt o altă persoană cu tine. Eu... pe zi ce trece te plac mai mult. E greu de crezut, da, comportamentul meu. Toată lumea crede că nu am inimă. Dar, – îmi luă mâna şi mi-o puse la pieptul lui, în dreptul inimii, astfel încât eu să-i simt bătăile ei, şi... bătea aşa de tare! – ei bine, nimeni nu s-a întrebat dacă şi eu aş putea să mă îndrăgostesc vreodată. Şi uite că acum o fac şi nici măcar tu nu mă iei în serios, îşi termină el confesiunea, suspinând.
Era chiar sincer. Arăta sincer. Inima lui bătea tare în preajma mea. Şi nu era ceva ce puteai controla! Nu-ţi puteai face inima să bată mai repede intenţionat. Doar eu i-o făceam să-şi accelereze bătăile. Pe bune că acum îl credeam. Era prea devreme să mă las convinsă, dar ceva din felul în care mă privea îmi spunea că el chiar vorbeşte serios. Şi ceva din sufletul meu îmi zicea că pur şi simplu trebuia să-l sărut.
Aşa că, i-am zâmbit seducător şi îşi dădu imediat seama ce aveam de gând să fac – nu ştiam cum, dar mereu ştia. M-am aplecat cu grijă în faţă, şi, dintr-o dată, buzele noastre s-au lipit. Buzele lui erau mult, mult mai suculente decât mi le imaginasem eu. Mi-am închis ochii, savurând dulceaţa buzelor lui. Mii şi mii de fluturi îşi luară zborul, luându-mă şi pe mine cu ei. Fusese superb... mai presus de cuvinte. Buzele mele se potriveau perfect peste ale lui – ştiam, ştiam, aşa zicea orice fată îndrăgostită, dar eu eram îndrăgostită lulea. Sărutul era unul plin de pasiune, aşa că mâinile mele s-au împletit în părul lui moale, aşa cum mi-am dorit mereu. Mâinile lui erau pe spatele meu, protectoare. Mă simţeam ca în rai, dar un sentiment ciudat îmi apăruse dintr-o dată la marginea minţii. Habar n-aveam ce era. Era ca şi cum tot corpul mi-ar vibra de... putere... Dar n-am lăsat asta să mă îngrijoreze, crezând că e de fapt minunata reacţie provocată de apropierea de Paul.
Sărutul dură mult mai mult decât mă aşteptasem eu la început. Ne lăsasem purtaţi de val. Nu înţelegeam cum ajunsesem în braţele lui, cu picioarele în jurul mijlocului lui. Corpurile noastre erau lipite, şi îmi plăcea tare mult senzaţia. Nu ştiam nici cum nu căzuse Paul până atunci pe spate, la cât de apăsat îl sărutam, dar am dedus că şi el mă săruta la fel, creându-se astfel un echilibru între noi doi.
M-am oprit cu chiu, cu vai, dezlipindu-mă de moleşitatea aceea. Răsuflam din greu şi m-am dat puţin mai în spate, ca sa vad ce reacţie avea Paul. Şi el avea respiraţia întretăiată, dar zâmbea, zâmbea din toată inima, ca un copil tembel. Nu era un zâmbet de superioritate, ci doar de fericire. Veni iarăşi mai aproape, lipindu-şi fruntea caldă de a mea.
- Deci ţi-am dovedit... măcar puţin acolo? întrebă el blând după un timp îndelungat, în care ne recăpătasem răsuflările amândoi.
- Puţin. Mai ai de lucrat, dar să zicem că m-ai câştigat puţin.
Paul rămase cu acel zâmbet pe chip în timp ce eu m-am ridicat şi am fredonat vioaie ceva, îndreptându-mă fericită spre fereastră.
Paul
Nu după mult timp, am ajuns să ne tachinăm, în timp ce ne băteam cu pernele. Săream ca nebunii în pat şi de colo-colo prin cameră până ne nimeream unul pe altul. Ha! Halal învăţat! Mă simţeam aşa de bine cu ea, încât aş fi rugat-o să se mute cu mine în casă. Asta dacă... nu ar fi avut tatăl meu o problemă cu ea. Tot mă enervam de fiecare dată când îmi aminteam de aceea fază, şi mă bucuram acum că nu ne întâlneam prea des ca să ţipe la mine. Mai mă prinse de fapt zilele acelea o dată, şi mă ameninţase fără rost să nu mai stau cu Katy. În fine, treaba era că eu o mai şi invitasem să „învăţăm” în casă. Sigur avea să afle că trecuse pe aici – aşa cum afla mereu, de unde dracu’ nu ştiam -, dar merita oricum. O aveam lângă mine pe Katy, şi asta era tot ceea ce conta.
Şi, în sfârşit... mă sărutase! Mă gândeam la chestia asta ca un copil care primise o bomboană super gustoasă, dar Katy chiar era o bomboană – da’ nu orice bomboană, ci una din rai. Mă bucuram nespus de mult că o convinsesem măcar puţin că nu aveam de gând să o las baltă ca pe celelalte fete. Eram aşa moale în prezenţa ei! Îmi lăsam toate scuturile jos. Deveneam o altă persoană. Una mai bună.
Îmi dădu o pernă zdravănă şi pufoasă în faţă, amintindu-mi că eram în mijlocul unei bătălii. I-am dăruit o privire răutăcioasă. Ca la comandă, începu să ţipe şi să chiuie ca o nebună, fugind din camera mea. Am început şi eu să alerg după ea, simţindu-mă liber. Am prins-o – normal, mereu o prindeam -, şi ea începu să dea din mâini şi din picioare.
- Dă-mi drumul! Dă-mi drumuuuuul! Îmi merit libertatea! strigă ea condamnatoare, ceea ce mă făcu să pufnesc în râs.
Am târât-o în camera mea, iar agitaţia ei slăbi din intensitate. Mda, obosise şi ea, măi. Am pus-o în pat, după care m-am trântit lângă ea. Katy oftă de oboseală şi-şi închise ochii pentru câteva secunde. Dar acele secunde trecuseră şi era mult prea tăcută. Iar ea nu era tăcută. Respiraţia îi era regulată. Părul ei lung şi auriu-caramelizat îi stătea răvăşit şi ciufulit, dar tot frumoasă rămânea. Extrem de frumoasă, dacă mă întrebaţi pe mine. Buzele ei pline şi cărnoase mă chemau, făcându-mă să-mi pierd controlul. Crezând că a adormit, m-am apropiat uşor de ea să o sărut. Doar un sărut mic, mic de tot, îmi ziceam eu nerăbdător.
Deja puteam simţi moliciunea buzelor sale peste ale mele. Eram aşa fermecat de ea, încât am avut o mare surpiză când am observat că îşi deschise brusc un ochi şi mi se adresă:
- Paul.
Arăta amuzată, iar colţurile gurii i se ridicară uşor.
- Hmm, credeam că ai adormit, am zis, chicotind la reacţia ei.
- Nu, dragă. Cum să adorm, ştiind că sunt la tine acasă? mă întrebă ea, ridicându-se în fund şi uitându-se cu ochii mari la mine.
- Şi ce dacă eşti la mine acasă? Doar nu crezi că aş face ceva pervers, nu?
Se uită la mine cu neîncredere, ceea ce mă răni umpic.
- Hai că te minţi pe tine însăţi! Ştii că nu aş face aşa ceva.
- Ce? Ce ştii tu de fapt? spuse ea sec, îmbrăţişându-şi genunchii.
- Ştiu mai multe decât ai vrea tu să aflu...
M-am dus lângă ea, aproape de tot, şi i-am luat chipul în mâinile făcute căuş. I-am depus un sărut mic şi rapid pe buze.
- Într-adevăr. Chiar ştii că mă enervezi, nu? replică ea, încrezătoare, deşi eram sigur că în mintea ei era o învălmăşeală totală.
- Ştiu şi asta! Te enervez pentru că mă placi, am continuat eu tachinările noastre obişnuite.
- Nici gând! zise ea şi se smuci din mâinile mele, luând-o spre uşă cu paşi apăsaţi.
- Katy, ce faci? am zis speriat.
- Ce crezi? E târziu. Trebuie să plec.
Ah, iar schimbarea aceea de stare a ei. O apuca des, dar nu ziceam că nu făceam şi eu aşa. Am ieşit repede după ea, alergând pe scări. Chiar credea că i-aş fi făcut ceva rău dacă adormea? Nu-mi venea să cred...
- Dar nu pot să te las să pleci singură. Te conduc.
Nu zise nimic. Doar mergea. Când ajunse la uşa de la intrare, am reuşit la timp să o prind de mână. Nu se uita la mine. Chipul şi-l ţinea în jos şi nu aveam nicio posibilitate să-i văd faţă din cauza părului care stătea ca o perdea peste ea.
- Katherine, uită-te la mine! am spus, îndurerat, ca şi cum o catastrofă s-ar fi întâmplat. Şi chiar se înâmplase într-un fel. Uram să se supere pe mine. Uram să nu-i văd chipul acela fermecător.
Dar... ea nimic. Ce naiba avea? Chiar se supărase pe mine? Dar ce făcusem? Mereu ne vorbeam aşa, în joacă! De ce nu se uita la mine?
- Am zis să te uiţi la mine..., am şoptit eu.
Se întorse cu faţa la mine – slavă Domnului - şi începu să râdă. Eram şocat. De ce îmi făcuse asta?
- Să fi văzut cum te-ai speriat! Ce faţă ai făcut! Oooo, "Katherine, uită-te la mine!" , mă imita ea, maimuţărindu-se şi râzând cât o ţinea gura.
- Ah, deci te-ai prefăcut! O să plăteşti pentru asta! am zis eu uşurat că nu se supărase, ci doar mă tachinase, aşa cum făcea mereu.
Atunci am trecut la acţiune. Am împins-o pe canapea – fără prea multe proteste, căci, da, era cam târziu şi era secătuită de puteri. Am început să o gâdil, iar ea se zvârcolea pe canapea, dar nefiind în stare să se mai ridice de acolo.
- Ia, să te saturi! am zis diabolic.
- Nuu, stai! Oreşte-te! se văicărea ea, printre accesele de râs.
Ştiam că gâdilatul era unul dintre cele mai groaznice lucruri de pe pământ. Deşi puteai să râzi cât vrei, era o senzaţie... aşa, o ştiţi şi voi.
- Cum se spune?
- Te rog!
- Da, da, cum zici tu. Dar ce îmi dai după?
- Ni... m... ic...
De abia se mai înţelegea ceva din ce spunea, pentru că râdea şi mai avea puţin şi exploda. Şi trebuia să fie mulţumită că doar o gâdilam. Dar, fiindu-mi milă de ea, m-am oprit din gâdilat şi i-am prins mâinile. Se opri şi ea, având o expresie pe chip ce nu trăda nimic. M-am aplecat, sărutând-o pe fruntea caldă şi umpic transpirată.
- Haide, te duc cu maşina! am spus blând.
- Bine, bine, bine! Măcar atât pot să fac şi eu! spuse, gesticulând ironică.
Am ieşit din casă, o noapte sinistră învăluindu-ne, cu o lună sclipitoare veghind asupra noastră, înconjurată de millioane de stele argintii. Dar nici toţi aştrii aceia de pe cer nu erau egali cu frumuseţea pe care o emana Katy. Pe drum nu am mai zis nimic, considerând că nu era nevoie, deoarece ea mai avea puţin şi cădea de pe scaun la ce somn îi era. Şi, după ce m-am uitat mai bine, chiar adormise. Era lipită cu capul de fereastra rece şi dormea precum un prunc. Ca să nu o trezesc când în sfârşit ajunsesem în faţa casei ei, am luat-o uşor în brate şi am sunat la uşă. Aceasta se deschise, permiţându-mi să văd o femeie roşcată. Semăna cu Katy, deci era clar mama ei.
- Bună seara, doamnă Stevenson! Sper că nu am întârziat, dar Katy a adormit în drum spre casă, aşa că nu am mai sculat-o şi... Ăăăă, sunt Paul, un prieten, am zis politicos.
- Oh, îţi mulţumesc enorm! Te superi dacă o duci tu în camera ei? vorbi ea, dându-se din uşă ca să-mi facă loc să trec.
- Chiar deloc!
Doamna Stevenson era o femeie blândă şi grijulie. Mă miram de unde luase Katy impulsivitatea aceea – care mă uimea de asemenea câteodată. Am dedus că era de la tatăl ei.
Eu m-am dus şi mi-am aşezat "bebeluşul" uşor pe pat. Am sărutat-o dulce pe frunte şi înainte să închid uşa, m-am uitat încâ odată la ea. Cât de splendidă putea fi, ziceţi şi voi? Aş fi vrut să rămân cu ea, dar i-aş fi dat mamei ei ceva de bănuit.
Iar când am ajuns acasă eram şi eu puţin somnoros şi, spre surprinderea mea, şi părinţii mei ajunseseră acasă. Ă-ă-ou. Se părea că tata era nervos, după privirea pe care mi-o adresă în clipa în care am intrat pe uşă.
- Ia zi! A fost aici, nu? Locul ăsta pute a mirosul ei! ţipă el direct la mine, luându-mă de braţ şi aşezându-mă pe canapea.
- De unde afli tu detaliile astea aşa de repede? De unde îi ştii mirosul? E ceva la mijloc, tată, şi vreau să aflu chiar acum! Ce ai cu ea? am ţipat eu la rândul meu. Doamne, nu-mi venea să cred că făcea aşa din ţânţar armăsar. Oare erau certaţi părinţii noştri, iar eu nu ştiam, sau ce? Dar nu avea cum, căci ea e abia se mutase aici. Eram mai nedumerit ca înainte, dacă se putea aşa ceva. Nu-mi explicam nici un gest nervos al tatălui meu.
- Chiar vrei să-mi faci familia de râs? spuse el sec.
- Cum adică? De ce să te fac de râs? Poate îmi explici şi mie!
- Te mai avertizez o dată: nu mai te apropia de ea! Sau va păţi ceva rău!
- Mă ameninţi, sau ce? Nu înţeleg nimic! Ce şi s-a întâmplat? am ţipat cât de tare am putut şi am urcat nervos scările, realizând că nu aveam să scot prea curând un răspuns concret de la el.
Chiar nu avea de gând să îmi spună nimic? Foarte bine! Cu atât mai mult mă făcea să stau mai aproape de ea! Nu tu explicaţie, deci nu tu ascultat. Doar nu o să-i ascult lui toate balivernele. Probabil se drogase. Observasem mai înainte că mama nu se vedea pe nicăieri. Bănuiam că era în baie, căci numai de acolo nu s-ar fi auzit ţipetele noastre. M-am trântit în pat, respirând adânc, pentru a mă calma. Katy îşi lăsase mirosul aici, în aşternuturile mele. Era aşa gustos, aşa delicios. Dar tata nu avea de unde să-i cunoasă mirosul. Ce, era super-câine acum?
După multe gânduri şi întrebări inutile, am adormit şi eu, chinuit.
***
M-am trezit într-o poieniţă luminoasă, unde totul era de un verde minunat, primăvăratic, iar soarele strălucea divin pe cerul albastru senin. Eram îmbrăcat într-o pereche de jeanşi negrii, un tricou de aceeaşi culoare, dar nu aveam nimic în picioare. Stăteam pe o iarbă înmiresmată plină de violete. Iarba proaspată îmi gâdila tălpile. Dar nu eram singur. Mi-am întors capul pentru a vedea cine era lânga mine şi am văzut-o pe ea. Era la un metru de mine, cu capul în jos, părul delicat fiindu-i răvăşit din cauza vântului care începuse să bată foarte tare dintr-o dată. Purta o rochie albă, ca de înger şi era desculţă, la fel ca şi mine. Am dat să mă apropi de ea, dar Katy se dădea înapoi cu atâţia paşi câţi făceam şi eu înainte. Parcă i-ar fi fost frică de mine...
„Katy, ce faci?”, am întrebat îngrijorat, încruntându-mă.
„Lasă-mă!”, spuse ea în şoaptă.
Începu să alerge, suspinand, urmând ca peste zece paşi să intre în pădurea deasă. Trebuia să merg după ea, să o protejez. Cine ştia cum putea să se rănească, sau să se rătăcească. Intrând în desişul pădurii verzi, am observat că totul devenise sumbru şi întunecat. Suspect. Rochia ei albă contrasta perfect cu negrul pădurii. Se uită în spate o singură dată, dar fusese îndeajuns pentru a-i vedea toate trăsăturile de pe chip. Ochii ei albaştrii înotau în lacrimi, iar faţa îi radia într-un fel ciudat, trimiţând raze argintii, creând o lumină mare în jurul ei. Nu înţelegeam nimic din acea situaţie. Mai aveam puţin şi o agungeam din urmă, când cineva tot în negru apăru dintr-o dată. O smulse de pe pământ, luând-o în zbor. Acel cineva avea nişte aripi negre uimitoare. Mari şi adevărate. Dar am observat uimit cum pe spatele lui Katy apăreau tot nişte aripi, dar albe, precum ale unui înger.
„Paauullllll!”, tipă ea, plângând.
***
Mi-am deschis ochii, terifiat. M-am trezit. Gata, fusese doar un vis. Un vis. Nu trebuia să mă panichez. Katy era acasă. O dusesem acasă. Era obosită şi dormea linistită în patul ei moale. Dar, ca orice vis, avea o semnificaţie, nu? Ce voia să însemne? Katy... oh, speram că era în regulă.
Ei, Doamne, ce eram aşa de paranoic? Fusese un vis stupid. Nu trebuia să îmi fac atâtea griji, nu?
Am ieşit din cameră, vrând să merg să beau nişte apă rece. Am coborât scările leneş, târşâindu-mi picioarele, dar nu făcând prea mult zgomot. Am vrut să intru în bucătărie, dar m-am oprit pentru că am auzit nişte voci de acolo. Erau mama şi tata care ţipau unul la altul.
- Ce nu inţelegi? Paul o place! răcnea tata.
- Înţeleg, dar dă-le o şansă! Un micuţ înger ca ea nu ne poate face rău! încercă mama să dreagă situaţia... pe care nu o cunoşteam deloc.
Dar era bine că şi mama credea că e un îngeraş mic. Măcar ea îmi ţinea partea.
- Nu! Aşa ceva nu voi lăsa să se întâmple în familia mea! Ştii că ea era pe cale să descopere într-adevăr ce e? Din ziua în care l-a cunoscut pe Paul! Puterile ei încep să se activeze singure împotriva lui şi va ajunge până la urmă să-l distrugă dacă nu şi le controlează!
- Dar va învăţa! La fel cum trebuie să accepţi şi tu realitatea!
Am rămas nemişcat. Nu mai judecam logic. Ce voiau să spună? Puteri? Mă va distruge? Capul mi se învârtea într-una. O mare învălmăşeală.
- Învaţă tu să accepţi realitatea! Când s-au înţeles nişte purificatori ca ei cu nişte demoni ca noi?!
- Si nu vrei să schimbi asta?! Să nu mai fie duşmănie? Eu nu am vrut niciodată să mă nasc aşa, deşi am renunţat la originea mea pentru tine, pentru noi! Tu însă văd că adori cea ce eşti! îi spuse mama, cu vocea tremurândă.
- Mai taci! ţipă tata dezastruos.
- Dar nu înţeleg! Ce ai tu...
- Ba înţelegi! La noi era o cu tot altă poveste! Acum, mă voi duce să o termin pe nenorocita aia pe care Paul o iubeşte atât de mult. L-am avertizat la greu, şi ştii că nu sunt prea răbdător. Ştiu că nu mă va asculta până nu-i dau dovezi.
Am păşit în raza loc vizuală, în pragul uşii, dar tata era deja prea furios pentru a mă mai vedea şi pe mine. O fixă pe mama cu privirea. Mama era îngrozită, având o mână la gură. Ar fi vrut să-l oprească, simţeam asta, dar îi era frică de ce ar putea face el. Tata deschise geamul violent, după care... sări pur şi simplu. Am putut vedea nişte pene negre. Formau aripi... ca în vis... Nu. Şi asta era doar un vis. Aş fi putut jura că nu era decât un vis. Mi-am scuturat capul confuz şi m-am uitat implorător la mama.
- Aoleu, Paul! spuse mama, apropiindu-se de mine, aproape leşinată.
- Mamă, ce se întâmplă? Îngeri? Demoni? Explică-mi, te rog! Repede!
Eram disperat. Voiam cu orice preţ să aflu ce se întâmpla.
- Tu eşti demon. Îmi pare rău că trebuie să o afli în modul ăsta. Katy – aşa o cheamă, nu? - provine dintr-o familie de îngeri. Tatăl tău îşi făcea griji că puterile ei se vor activa involuntar şi te vor distruge. Acum grăbeşte-te! El nu glumeşte. Cine ştie ce o să-i facă...
- Cum? Doamne, Doamne, e prea mult. Tata... aripi... am şi eu aşa? am spus eu incapabil să formulez măcar o întrebare.
- Desigur! Doar gândeşte-te la aripi, cum ar fi să zbori şi mai ales, gândeşte-te la Katy!
Atunci înţelesesem. Trebuia să-l opresc pe tata, în ciuda capului meu care protesta că era prea mult de absorbit. Am lăsat nedumeririle deoparte. Aşa cum mă instruise mama, m-am gândit la Katy, la momentul când în sfârşit o sărutasem, felul în care inima mea o luase la galop de fericire... şi... şi am simţit că prind aripi! A durut la început, da, când au ieşit din mine. Din mine? Da, din mine. Eram gata să cad pe jos, dar privirea încurajatoare pe care o avea mama mă ajută să trec peste asta. M-am uitat în spate am constatat că aveam nişte aripi negre ca pana corbului. M-am minunat numai o jumătate de secundă, după care am zburat şi eu pe fereastră, în mijlocul nopţii.
Senzaţia de zbor era... wow. Mereu îmi imaginasem cum ar fi fost să zbor, dar nu se compara deloc cu sentimentul acela, pe viu. Libertate. Libertate şi armonie era tot ce simţeam.
Nu aş fi lăsat nimic şi pe nimeni să îi facă rău lui Katherine. Va fi lângă mine orice s-ar fi întâmplat. Eram prea hotărât şi prea îndrăgostit ca să-mi schimbe cineva părerea.
Fereastra de la camera ei era deschisă, aşa că am intrat şi eu pe acolo. Dar imaginea din faţa ochilor nu-mi plăcea deloc: camera ei într-o dezordine totală. În mijlocul camerei se afla tata, cu nişte ochi demonici şi roşii de furie, ţinând-o pe Katy ridicată la câţiva centimetrii de sol. Katy, la fel ca în vis, avea aripile acelea albe ca neaua.