Patru - Visul
În casă nu era nici un semn de viaţă. Nici un televizor aprins în sufragerie, unde mama stătea în timpul liber, nici un zgomot nu întrerupea acea linişte sinistră. Se părea că mama iar plecase. În ultima vreme pleca cam des la firma ei măreaţă. Şi asta s-a adeverit când am găsit pe masa de la bucătărie un bileţel mic şi verde:
"Katy,
Eu am plecat la firmă, a fost ceva urgent. Ai mancarea în frigider. Sper că ai venit deja acasă şi să nu ţi se fi întâmplat ceva. Să fi cuminte! Mă întorc foarte târziu.
Mama.”
Pff... Îmi venea să urlu! Iar plecase la firma aia şi iar mă lasase o seară întreagă petrecută singură! Dar, pe de altă parte, era bine că plecase. Aşa nu va ştii că am cam întârziat o jumătate de oră. M-aş fi ales cu o pedeapsă, ştiţi voi..
În ultima vreme petrecusem atât de puţin timp cu părinţii... îmi era dor, chiar dacă eram fată mare de acum. Tata plecase în Rusia cu o lună înainte, să se ocupe de afaceri. Eu şi mama îi simţeam lipsa foarte mult. Aveam nevoie de el - să fim o familie. Aproape în fiecare seară mă gândeam la el, încercând în mod patetic să iau oarecum legatura cu el, repetându-mi în gând: „Tată, eşti bine? Răspunde-mi! Merge bine treaba? Când te vei întoarce?”. Dar asta nu mă ajuta cu nimic. De abia ne suna şi el o dată pe săptămână şi ne spunea că totul era bine, să nu ne facem griji şi că se va întoarce cât de curand. Dar acel curând nu mai venea odată?!
Dar, dar, dar şi numai dar. Gata! După ce am contemplat îndelung, am mâncat repede şi cu poftă, şi am mers în camera mea trântindu-mă în pat obosită. Mi-am pus mâna pe frunte şi am fixat tavanul cu privirea.
Si iar m-am afundat in gândurile mele sumbre. M-am gândit la tot ce s-a întâmplat în ziua aceea... se întâmplaseră prea multe. O zi care îmi schimbase viaţa complet. Şi ce voia Paul ăsta? Chiar mă plăcea aşa mult, sau era doar un joc stupid? Oh, Doamne! Spune-mi că nu era doar un joc. Eram nebună să merg mai departe cu el, ştiu, dar nu mă mai puteam opri acum.
Îmi făcusem prieteni. Asta era bine. Şi chiar îi plăceam. Măcar ei erau de treabă faţă de ceilalţi din scoală. Şi chiar făceam şi eu parte din grupul lor. Ne completam reciproc.
Străbătută de gânduri încontinuu, Dumnezeu decise că era vremea să cad în sfârşit într-un somn adânc.
Paul
Nu puteam să cred că era aşa de încăpăţânată! Îmi dădusem seama că fusese o scânteie încă de când m-a văzut pentru prima oară... căci aşa era şi cu mine. Dar nu înţelegeam de ce nu recunoaşte! Bine. Înţelegeam. Eram băiat rău. Poate era orgoliul ală mare al ei, dar ea mă atrăgea şi nu ştiam de ce. Nu era numai faptul că mă respinge – nu, asta nu conta, era altceva. Ştiam că era surprinzător din partea mea – adică, eu, care nu mă ataşam deloc de nimic şi nimeni – să îmi placă de o fată nouă. Da, era şi nouă pe deasupra. Recunosc, îmi stătea în fire să mă dau la fetele noi, dar asta numai de distracţie... dar la Katy nu mă dădeam de distracţie...
Katherine, ce nume frumos! Cu părul ei caramelizat, pielea ei finuţă, care mă făcea să mă simt ca în al nouălea cer atunci când o ating, ochii ei sclipitori...
Mi-am scuturat capul agitat, încercând în zadar să mi-o scot din cap. Ce dracu', doar eram la volan şi eu eram ca un copil de paisprezece ani îndrăgostit lulea! Mda, schimbasem locul cu Jeremy când Katy plecase în casă, gândindu-mă că dacă voi conduce îmi voi distrage atenţia de la ea. Dar nu. Nu funcţionase.
Jeremy nu mai avea curaj să mai îmi spună ceva. Dacă voia să deschidă gura, îi aruncam o privire ucigătoare şi imediat îşi muta privirea în altă parte. Era oarecum o premieră când o fată mă respingea aşa. Şi trebuia să fie şi o premieră când în sfârşit terminam cu prostiile şi chiar îmi plăcea de o fată.
Când ajunsesem acasă, eram deja nervos. Tata mă înnebunea cu aşa zisele „urgenţe” ale lui. Nu era nicio urgenţă, ştiam prea bine, dar mereu veneam la el. Oare ce voia de data asta de la mine? Nu prea îmi dădeam seama, pentru că avea o personalitate super misterioasă. Nici măcar nu mai ştiam la ce să mă aştept de la el. Ziceai că nu mi-ar fi tată.
L-am lăsat pe Jeremy să se ducă acasă şi m-am dus în camera tatei. L-am găsit uitându-se visător pe geam şi speram că nu mă văzuse când fusese cât pe ce să dau peste gunoiul de pe trotuar al vecinului.
- Tată... m-ai chemat? am întrebat eu, ezitând şi încercând să par calm, cu un zâmbet fals întipărit pe faţă.
- Da, spuse el răguşit – o dovadă că nu vorbea prea des – şi întorcându-se cu faţa la mine.
- Şi de ce ai nevoie de mine? am adus eu în discuţie subiectul pentru care venisem.
- Nu vreau să te mai apropi de fata aia! porunci el cutremurător şi direct.
- C-c-ce? Ce tot spui acolo? m-am mirat.
M-am simţit ca şi cum o piatră îmi fusese azvârlită în cap. Eram confuz şi aveam întrebări de pus şi răspunsuri de primit.
- Oh, acum faci pe fiul nevinovat a lu’ tata. Nu te mai preface, te rog. Urăsc asta! replică el mohorât.
M-am uitat cu neîncredere la el. Şi întrebător. Cred că îl călcam pe nervi, pentru că se făcuse roşu la faţă până la baza părului lui castaniu. În ochii boltiţi de nişte sprâncene groase i se vedea disperarea.
- De unde ştii de ea? am întrebat mirat, stăpânindu-mi un impuls de a pleca chiar atunci din cameră şi să mă baricadez în munţi.
- Nu contează. Am auzit pur şi simplu. Scuteşte-mă de explicaţiile pe care vrei să le ai, spuse el dând din mână nepăsător.
- Dar o plac! Nu poţi să-mi ceri asta! am ţipat eu, văzând că nu pot să o scot la capăt cu el.
- Ba pot! Sunt tatăl tău şi dacă te mai văd cu ea... nu ai vrea să ştii urmarea! mă ameninţă tata – dacă mai putea fi chemat aşa.
- Tatăl meu? Păi nu te comporţi ca unul, să ştii! De ce, mă rog, să nu stau cu ea? m-am răstit eu, dând frâu liber furii ce mă cuprinse încă de când ajunsesem acolo.
- Pentru că aşa vreau eu! Şi să nu cumva să mai întrăzneşti să-mi vorbeşti mie aşa!
- Ce răspunsuri mi-ai mai dat! Multumesc, dar, nu! am zbierat pentru ultima oară, după care am plecat trântind uşa cât de tare am putut.
Auzi la el! Cine se credea el să se pună cu mine şi cu Katy? Mă enerva la culme! Ce naiba avea cu ea? Cât de bizară putea să fie treaba asta! Îmi vorbise de parcă m-ar fi urmărit toată ziua... şi nu-mi plăcea să fiu urmărit, mai ales de către părinţi. Înjuram încontinuu, pierzând noţiunea timpului, închis în camera mea.
În acel moment, tot ce voiam era decât să zbor de pe faţa pământului şi să las totul în urmă, în afară de ea.
Katy
***
Eram într-o pădure deasă, aşezată pe un covor umed de frunze foşnitoare. Era acolo o lumină slabă, arborii absorbind-o înainte să ajungă la mine, înălţându-se ameţitori tot mai sus. Păreau că voiau să îşi trimită crengile ascuţite să mă rapească. Ce căutam eu aici, afundată în mijlocul unei păduri sinistre? În jurul meu era o atmosferă apăsătoare şi auzeam tufişurile mişcâdu-se prin apropiere.
Apoi ceva se auzi forfotind din spatele meu. Nu părea a fi prea mic, având în vedere ce zgomot făcea. M-am ridicat speriată de pe acele frunze incomfortabile şi m-am uitat într-acolo. Nu vedeam niciun animal, nimic. Dar după o secundă, o ceaţă apăru de nicăieri. O ceaţă neagră care se apropia de mine. Şi era sinistru, foarte sinistru, pentru că simţeam practic răutatea enormă pe care o emana. Să fug, să nu fug? Ce puteam face? Nu prea aveam timp să gândesc, dar subconştientul meu spunea "Fugi! Fugi cât mai poţi!". Aşadar, am luat-o în partea opusă a acelei negure. Fugeam, fugeam şi tot fugeam cu toată forţa de care eram capabilă. Era să mă lovesc de mai multe ori de copaci, dar mă feream la timp şi scăpam cu câteva zgârieturi.
Numai că, spre ghinionul meu, negura care mă urmarea se mişca paranormal de repede! Eu ce mai puteam să fac? Plus că obosisem foarte mult. Trebuia să mă apăr cumva. Dar cum? Fugind la nesfârşit? M-am întors şi am privit cu respiraţia taiata cum din negură ieşi o mână la fel de neagră. Se apropia de mine, iar eu rămăsesem acolo, încremenită şi prea şocată ca să mă mai mişc. Mâna mă prinse de gleznă. Era extrem de rece, bocnă ca gheaţa şi vâscoasă. M-am dezechilibrat în încercarea de a fugi în continuare. Am căzut cu faţa în ţărâna maronie. Mâna începu să mă tragă spre negura de unde venea, iar ţipătul meu răsună ca un ecou prin toată pădurea.
***
Am deschis brusc ochii, gâfâind speriată şi transpirată toată. Când m-am uitat prin jur, mi-am dat seama că eram în siguranţă în camera mea, într-un întuneric total, în patul meu. Doar un vis?! Dar... păruse atât de real! Mă înspăimântau mereu coşmarurile – ce proastă eram; era normal să te sperie coşmarurile -, dar de data asta fusese cel mai cel dintre cele mai cele.
M-am chinuit să văd ce oră arăta ceasul de pe perete: trei fără un sfert. Adormisem în hainele pe care le purtasem în ziua anterioară. Nu mă mai interesa, aşa că am rămas în continuare aşa. În nenumarate încercări de a adormi, în minte nu îmi veneau decât imaginile din vis. Pădurea aceea sinistră, copacii aceia care voiau să mă prindă - ca în filmul de la Disney, Albă-ca-zăpada -, negura care venea după mine, mâna rece şi tot ce mai fusese acolo mă înspăimântau din ce în ce mai mult cu cât mă gândeam mai mult la ele.
Neputând să mai dorm, trebuia să găsesc ceva ca să îmi ocupe timpul. Nu voiam să mă mai gândesc la acel vis. Mă băga în sperieţi. Dar ce aş fi putut eu să fac în mijlocul nopţii, când lumea dormea liniştită, fără să le treacă prin minte că o simplă tânără nu putea să doarmă? S-ar trezi cineva pentru mine?
Dacă nu dormeam, în ziua următoare aş fi fost varză atât la şcoală cât şi în afara ei. Ca să îmi distrag atenţia, m-am gândit că în ziua ce va urma îl voi vedea pe Paul. Că mă voi ciondăni cu el şi îmi va plăcea. Că mă voi pierde uitându-mă la el... şi toate cele.
Fiind gândite toate acestea, m-am liniştit şi am închis optimistă ochii, iar somnul începu să vină.