Așezat în sufrageria domeniul Montclair, printre mobile deosebite, care ocupaseră cândva palatele din Europa, înconjurat de bogăția și poziția sa, Stephen Westmoreland privi portretele strămoșilor săi, atârnate pe pereții panelați și se întreabă dacă și ei avuseseră atât de multe probleme ca și el, când încercase să rămână singur cu mireasa lui doar două zile.
De deasupra poliței căminului îl privea primul conte de Langford, călare pe un cal negru, îmbrăcat într-o armură, cu coiful ținut sub braț și pelerina fluturându-i în spate. Arăta ca un bărbat în stare să-i arunce în mlaștină pe toți cavalerii lui, doar pentru a rămâne singur în castel cu mireasa lui, dacă aceștia nu ar fi fost destul de înțelegători să-l părăsească de bună voie.
Pe peretele opus unde ședea Stephen, cel de-al doilea conte de Langford stătea în fața focului cu doi dintre cavalerii săi. Soția lui era așezată lângă el, înconjurată de femei lucrând la o tapiserie. Acest conte avea o înfățișare mai blândă decât tatăl său, observă Stephen. Probabil că acest străbun i-ar fi trimis mai degrabă pe cavalerii lui într-o misiune imaginară și apoi ar fi dat ordin să se ridice podul mobil.
Plictisit să-și studieze strămoșii, Stephen își întoarse ușor capul și se delectă cu imaginea incomparabilă a soției sale, așezată în fața lui; cu el erau mama lui și fratele lui, Whitney și Nicholas DuVille. Mental o sărută pe buze, o mângâie pe umăr, îi dezveli brațul, îndepărtând mâneca rochiei de culoarea lămâie, apoi îi cuprinse sânul și își întări sărutarea. Tocmai o săruta pe gât, ajungând spre sân, apoi în centrul acestuia, când își dădu seama că Nicholas DuVille îl privea cu amuzament, parcă citindu-i gândurile. Stephen nu mai era la vârsta când să roșească precum un adolescent, dar sosirea lui Hodgkin, pe care-l adusese ieri din exil îl făcu să revină la realitate.
- Mă scuzați, milord, zise bătrânul Hodgkin, dar aveți musafiri.
- Cine? zise Stephen tulburat, înghițându-și impulsul de a-i porunci valetului să-i arunce pe noii sosiți direct în lac, de vreme ce încă nu avea nici o mlaștină adâncă în care să-i azvârle, apoi să pună drugi de fier la porțile de la intrarea pe proprietate.
Hodgkin îi spuse ceva în șoaptă. Pe măsură ce valetul îl informa, Stephen se resemnă cu ideea că va trebui să-l primească pe Matthew Bennett, care revenise din America, dar rămase șocat de vestea că Bennett adusese cu el câțiva străini.
- Mă scuzați, le zise el celorlalți, care discutau despre gospodăria lui Sherry. Nimeni nu-i observă plecarea, cu excepția soției sale, care nu mai ascultă sfaturile despre conducerea unei gospodării atât de mari și se uită la el surâzătoare, parcă spunându-i că și ea ar fi dorit să rămână singuri.
Matthew îi explică lui Stephen ce avea de spus până ce ajunseră în biroul lui.
- Îmi cer scuze pentru deranjul inoportun, milord, spuse avocatul. Valetul dumneavoastră mi-a spus că de-abia v-ați căsătorit și nu primiți oaspeți, dar instrucțiunile pe care mi le-ați dat la plecare în America erau să le găsesc pe rudele domnișoarei Lancaster și să le conduc în Anglia imediat. Din nefericire, singura rudă în viață a dânsei, tatăl ei, a murit înainte de ajungerea mea în Colonii.
- Știu, spuse Stephen. Am primit o scrisoare adresată lui Burleton și de acolo am aflat vestea. De vreme ce nu mai are nici o rudă, pe cine ai adus cu dumneata.
Avocatul privi defensiv și puțin contrariat.
- Vedeți, domnișoara Lancaster călătorea cu o însoțitoare. Tânăra se numea Sheridan Bromleigh și ea trebuia să se întoarcă imediat în America. Nici nu a mai venit de la domnișoara Bromleigh, iar mătușa ei, domnișoara Cordelia Faraday, a insistat să fie căutată în toată Anglia. Din păcate, domnișoara Faraday nu a vrut să se bizuie nici pe dumneavoastră, nici pe mine în acest sens. A insistat foarte mult să vină cu mine în Anglia pentru a lua parte la căutări.
Într-una din nopțile petrecute singuri, Sheridan îi povestise despre mătușa care practic o crescuse și despre tatăl ei care dispăruse de câțiva ani, fără să mai dea nici o veste. Acum părea că poate să-i ofere lui Sherry un cadou de nuntă neașteptat. Faptul că numărul oaspeților casei creștea îl dezamăgi, dar compensația era că știa cât de fericită urma să fie.
- Excelent! spuse el zâmbind.
- Sper că veți avea aceeași părere și când o veți cunoaște, spuse Bennett ezitând. E foarte hotărâtă să afle unde îi este nepoata.
- Cred că de asta mă voi ocupa foarte repede, zise Stephen, anticipând scena care se va desfășura în sufragerie peste câteva minute doar. Știu exact unde este domnișoara Bromleigh.
- Slavă Domnului! spuse Bennett. Pentru că tatăl dânsei, care a lipsit patru ani, s-a întors când eram eu în America. El și prietenii lui erau foarte îngrijorați din cauza ei și foarte hotărâți să afle că ați făcut ceea ce trebuia pentru a vă asigura că ea se va întoarce la ei în siguranță.
- Domnișoara Bromleigh e foarte în siguranță, îl liniști Stephen. Oricum, nu se va întoarce la ei.
- De ce nu?
În urmă cu zece minute Stephen nu dorea altceva decât să fie singur cu Sherry. Acum nu-și dorea altceva decât să-i vadă chipul când își va da seama cine o așteaptă. La fel de nerăbdător era să cunoască reacția lui Bennett când evenimentele se vor fi desfășurat.
Bine dispus, îl invită pe avocat în sufragerie, îl trimise pe Hodgkin să-i aducă pe musafiri și se așeză lângă cămin, unde avea vederea cea mai bună, invitându-l pe Matthew Bennett să stea lângă el.
- Sherry, o întrerupse el pe soția lui, care-l asculta pe DuVille recitind din anticii pe care trebuise să-i studieze pentru a învăța arta de a o convinge să meargă cu el la capelă unde-i aștepta Stephen. Ai musafiri.
- Cine? spuse ea, privindu-l de parcă ar fi spus că nu era prea încântată. Se uită când Stephen, când la Hodgkin, tocmai când un un bărbat între două vârste intră în cameră. În spatele lui, Stephen văzu o femeie căruntă, îmbrăcată într-o rochie simplă, cu guler înalt, care se oprise în pragul ușii.
- Regretăm că vă inoportunăm, îi spuse bărbatul lui Stephen, dar fiica mea lipsește.
Stephen o văzu pe Sheridan întorcându-se imediat la auzul vocii lui, apoi se ridică în picioare.
- Tată? șopti ea, iar bărbatul se uită imediat la ea. Sheridan îngheță, dar ochii îi scânteiau când îl privea ca și când ar fi văzut o fantomă și se temea ca ea să nu dispară. Tată...?
Drept răspuns, el desfăcu brațele și Sherry se avântă spre ele.
Stephen îi lăsă un timp să-și poată potoli accesul de bucurie și observă că DuVille și familia lui făcură la fel, privind în altă parte decât la ei.
- Unde ai fost? întrebă ea printre lacrimi, luându-i obraji între palme. De ce nu ne-ai scris? credeam că ai murit!
- Am fost la închisoare, răspunse el stânjenit, privindu-i cu timiditate pe cei aflați în încăpere. Prietenul tău, Rafe, și cu mine am fost judecați pentru că am considerat că un cal câștigat la jocul de cărți ne aparține ca proprietate, după ce acesta fusese al unui hoț. Am avut noroc că nu ne-au spânzurat când ne-au prins cu el. Tu și mătușa Cordelia m-ați avertizat dintotdeauna că jocul de cărți îmi va aduce necazuri.
- Și am avut dreptate, comentă femeia care stătea lângă ușă.
- Din fericire, nu a refuzat să se mărite cu un cartofor reformat, care încă mai știe ce înseamnă o fermă și care vrea să facă pace cu Faraday de dragul ei. Sherry nu-l auzise pentru că văzu cine stătea lângă ușă și alergă să o strângă în brațe pe mătușa ei.
Amintindu-și bunele maniere, Sherry îi luă de mână pe tatăl și pe mătușa ei și îi prezentă lui Stephen, dar tatăl ei spuse:
- Mai e cineva care ar dori să te vadă, Sherry. Cu toate că mă îndoiesc că te va mai recunoaște, adăugă privind-o admirativ.
Se auzi vocea veselă a lui Rafe care intrase în cameră; era mai frumos ca oricând și se simțea într-o sufragerie din Anglia în largul său, așa cum se simțise în jurul focului de tabără cu chitara în mână.
- Bună, querida, zise el pe tonul tandru de altădată, cu care i se adresă. Stephen tresări, dar înainte ca soția lui să se arunce practic în brațele tânărului care o ridică de la pământ și o învârti în aer de câteva ori, strângând-o apoi de trupul său. Am venit să mă țin de promisiunea de a mă însura cu tine, o tachină Rafe.
- Dumnezeule! exclamă Charity, privindu-l alarmată pe Stephen, care avea o mină greu de descris.
- Sfinte Dumnezeule! spuse ducesa privindu-și fiul.
- Ce vrea să spună cu asta? întrebă Whitney în șoaptă.
- Mă tem să mă gândesc, comentă soțul ei.
Nicholas DuVille își schimbă poziția în fotoliu, părând amuzat, dar nu intervini.
- Cât de curând ne putem cununa, querida? glumi Rafe, lăsând-o jos și privind-o de sus în jos. Am stat mult în închisoare, gândindu-mă la micuțul meu morcov...
Spre uimirea tuturor, obiectul admirației lui ignoră ceea ce părea o discuție serioasă asupra unor intenții onorabile, își puse mâinile în șolduri și protestă pentru apelativul cu care i se adresase Rafe.
- Îți mulțumesc dacă nu-mi mai spui așa în prezența soțului meu. În plus, îl privi pe Stephen, apoi îl luă de mână pe Rafe și-l aduse în fața tuturor, soțul meu e de părere că părul meu are o culoare specială.
Remarca ei îi făcu pe tatăl, pe mătușa ei și pe Rafe să se întoarcă brusc spre bărbatul de lângă cămin, iar Sheridan se grăbi să le facă prezentările.
După ce termină ea, Stephen se trezi examinat de cei trei oameni care nu păreau deloc impresionați de faptul că el era proprietarul domeniul pe care se aflau sau că era conte de Langford și nici de gândul lui de a-i face sau nu vreun rău lui Rafael Benavente, care i se păru prea liber în gesturi față de Sheridan, prea viril pentru a fi lăsat în aceeași cameră cu o tânără sub șaptesprezece ani și al naibii de frumos ca să aibă cineva încredere în el.
Amână decizia și o luă pe Sherry de mijloc, în semn că poseda deja o avere mare, și-i lăsă pe oaspeți să-l privească în voie.
- Ești fericită, iubito? o întrebă tatăl ei peste câteva secunde. I-am promis lui Câine care Doarme că te voi găsi și te voi aduce înapoi. Va dori să știe că ești fericită.
- Sunt foarte fericită, spuse ea sincer.
- Ești absolut sigură? insistă mătușa ei.
- Absolut sigură, o asigură ea.
Rafael Benavente se gândi câteva clipe, apoi îi întinse mâna lui Stephen.
- Trebuie să fiți un bărbat pe cinste și un om excepțional, dacă Sherry vă iubește atât de mult cât se vede.
Stephen se hotărî să-i ofere tânărului un pahar cu coniac, unul din cele mai bune, în loc să-l roage să-și aleagă arma. Rafael Benavente era clar un bărbat rafinat și cu judecată. Era o plăcere să-l aibă ca oaspete sub acoperișul său pentru o noapte.
Îi spuse aceasta lui Sheridan mult mai târziu, noaptea, pe când o ținea în brațe, obosit și satisfăcut, cu sufletul deschis.
Soția lui își înălță ușor capul somnoroasă și își desfăcu palma pe pieptul lui, într-o explorare nocturnă care începuse să aibă un efect dramatic asupra restului corpului său.
- Te iubesc, șopti ea. Îți iubesc forța și blândețea. Te iubesc pentru că ai fost atât de amabil cu familia mea și politicos cu Rafe.
Stephen se gândi că puteau rămâne cât vor dori în casa lui. Îi spuse și ei același lucru, apoi gemu râzând, când îi simți mâna alunecându-i de pe piept în jos.
❤️ SFÂRȘIT🥰
Uite că sa terminat încă o minunată poveste. În curând am să-i scriu și povestea lui Nicholas DuVille și a Juliannei Skeffington dar până atunci vă doresc lectură plăcută și o noapte bună!
🌙💫⭐🌙😘😘😘