Mireasa lui de numai două ore tresări când trăsura se opri, iar Stephen regretă că trebuie să-și dezlipească buzele de gura ei.
- Unde suntem? întrebă ea aproape în șoaptă.
- Acasă, zise Stephen, surprins de glasul lui răgușit.
- A ta?
- A noastră, o corectă el, iar Sherry păru foarte încântată de aceasta.
Sherry își netezi părul cu degetele și își eliberă fruntea. Observă că ochii lui rămăseseră asupra părului ei, urmărindu-i linia pe umeri. Stephen zâmbi.
- La ce te gândești? voi ea să știe.
- La ceva care mă frământă de când ai ieșit din camera ta, la Londra, cu părul înfășurat în prosop și mi-ai spus pe un ton disperat că părul tău era înflăcărat.
- La ce te-ai gândit atunci? insistă ea, după ce cobori susținându-se de brațul lui.
- O să-ți spun mai târziu. Mai bine o să-ți arăt, promise Stephen.
- Pare misterios ce spui, zise ea.
Timp de patru ani femeile se aruncaseră la picioarele lui Stephen, sperând că într-o zi vor ajunge amantele lui, în casa ca un palat, proiectată și construită de el, denumită Montclair. Acum aștepta o reacție de la femeia pe care și-o alesese să-i fie stăpână.
Shery îl luă de braț, zâmbi amabilă valetului care ieșise să-i întâmpine, făcu un pas și privi" casa maiestuoasă care se înălța în fața ei. Rămase copleșită de uimire și de admirație văzând ferestrele largi de pe partea din față, apoi aleea prelungă, unde trăsurile stăteau aliniate de o parte și de alta. Îl privi fără să înțeleagă și zise:
- Dai o petrecere?
Stephen izbucni în râs și umerii îi tresăltau. O îmbrățișă pătimaș și își lipi obrazul de părul ei.
- Sunt nebun după tine, lady Westmoreland.
Ea nu era atât de impresionată de palat, cât era de bucuroasă că își auzea noul nume.
- Sheridan Westmoreland, spuse tare. Îmi place foarte mult. Trăsura lui Nicholas DuVille opri în spatele lor, iar Sherry își aminti întrebarea de mai devreme. Dai o petrecere?
Stephen confirmă privind spre DuVille care se apropia de ei.
- E aniversarea mamei de șaizeci de ani. Dau un bal în onoarea ei, de aceea fratele și cumnata mea nu au venit la capelă. Au făcut pe gazdele în absența mea.
Văzând-o că pare dezamăgită, spuse: Invitațiile au fost trimise cu săptămâni în urmă, dar nu am vrut să aștept până după bal ca să ne cununăm. Mai corect, modifică el, nu mai suportam nici o zi in plus încordarea așteptării, ca să aflu dacă urma o căsătorie.
- Nu e vorba de asta, spuse ea cu disperare în glas, urcând treptele terasei, ci problema este că nu sunt îmbrăcată...
Nicki auzi și o privi ca un om rănit:
- Am ales rochia cu mâna mea, din Londra.
- Da, dar nu este o rochie de bal, explică Sheridan intrând. Înăuntru se auziră râsete și muzică. O scară in spirală, în centrul holului, urca în formă de U. În spatele ei veni valetul pe care-I cunoștea deja, iar acum zâmbea, așteptând să-I recunoască. Sherry uită de rochie. Colfax, exclamă ea bucuroasă.
- Bun venit acasă, lady Westmoreland, spuse el înclinându-se.
- Au venit cu toții? întrebă Stephen, depărtându-și gândul de la patul imens care-i aștepta în dormitor, la etaj.
- Da.
Stephen îl privi pe cavalerul său de onoare.
- De ce nu te duci în sala de bal, în timp ce Sherry și cu mine mergem să ne schimbăm hainele?
- Nici o șansă. Vreau să Ie văd fețele.
- Prea bine, atunci ne schimbăm și coborâm în... Stephen luă în calcul posibilitatea de a avea un rendez-vous cu mireasa lui înainte de a cobori la bal, dar varianta îi dădea ca rezultat aparția lor de-abia în zori.
- În douăzeci de minute, spuse DuVille cu o privire plină de înțeles.
Sherry nu ascultase prea atentă, pentru că se gândea cu ce avea să se îmbrace. Îl întrebă pe Stephen in timp ce urcau scările, dar răspunsul lui fu întrerupt de glasul lui Nicki DuVille care ii strigă din hol.
- Douăzeci de minute, sau vin după voi.
Această remarcă nevinovată îl făcu pe mire să murmure ceva printre dinți.
- Ce spuneai despre Nicki?
- Spuneam că se numește Sufletul Punctualității, o minți Stephen surâzând când o văzu tot nelămurită.
- Mi s-a părut că ai zis altceva.
- Era ceva pe aproape. Stephen se opri în fața unul șir de camere la capătul holului. Nu am avut timp să-ți facem o rochie adecvată, așa că Whitney a adus una pe care a considerat-o potrivită pentru această ocazie, în cazul că te-ai fi întors cu mine. Deschise ușa. Sheridan văzu trei cameriste aliniate înăuntru, dar atenția îi fu imediat atrasă de o rochie din satin ivoriu, uluitor de frumoasă, care fusese așezată desfăcută pe patul enorm, cu trena strânsă într-un colț, alunecând până pe covor. Făcu un pas înainte uluită, se opri și se uita când la rochie, când la soțul ei zâmbitor.
- Ce este aceasta?
Drept răspuns, el o luă ușor de cap și o lipi cu obrazul de pieptul său, șoptind:
- Rochia de mireasă a lui Whitney. A dorit ca tu să o poți dacă te întorci cu mine.
Sheridan renunță la plânsul de fericire.
- Cât timp îți trebuie să te pregătești?
- O oră, spuse Sheridan descumpănită, dacă vom încerca să facem ceva cu părul meu. Se aplecă iar spre ea și-i spuse în șoaptă, ca să nu-I audă cameristele:
- Perie-I dacă trebuie, apoi lasă-I liber.
Oh, dar...
- Am o preferință specială pentru părul tău lung și înflăcărat.
- În acest caz, zise ea cu glas tremurat, cred că în seara aceasta îl voi lăsa liber.
- Bine, fiindcă mai avem doar cincisprezece minute.
Ducesa îl privea pe Hugh Whitticomb când valetul aflat pe balcon anunța numele ducelui și ducesei de Hawthorne, care tocmai își făceau apariția în sala de bal.
- Hugh, cât e ceasul? îl întrebă ea.
Clayton, care tocmai verificase ora ii răspunse, în locul medicului:
- E trecut de ora zece.
Răspunsul lui îi făcu pe cei adunați lângă el să se privească întrebători unul pe celălalt. Whitney exprimă gândurile lor pe un ton resemnat și trist.
- Sherry I-a refuzat, altfel ar fi trebuit să fie aici acum trei ore.
- Eram atât de sigură... începu domnișoara Charity descumpănită, dar renunță și umerii i se lăsară în jos.
- Poate că DuVille nu a reușit să o convingă să vină la capelă, sugeră Jason Fielding dar soția lui dădu din cap spunând:
- Dacă Nicki DuVille dorea să o însoțească, a găsit el o cale să o convingă să meargă.
Remarca ei păru ceva de genul: Nici o femeie nu-I poate refuza pe Nicki. Se uită la soțuI ei care-I privi încruntat pe Clayton Westmoreland.
- Are DuVille ceva ce eu nu am observat? îl întrebă aceasta pe duce. Ceva care-I face irezistibil?
- Eu nu am nici o problemă să-i rezist, spuse Clayton scurt, apoi tăcu, când o mătușă veni să-i felicite mama, cu ocazia aniversării ei.
- E un bal minunat, Alicia. Cred că ești foarte fericită în seara aceasta.
-Nu aș putea fi mai fericită, zise ducesa oftând și plecă printre musafiri.
La balconul de deasupra valetul anunța noii sosiți:
- Sir Roderick Carstairs. Domnul Nicholas DuVille...
Ducesa privi în sus în același timp cu cei care făcuseră pariuri pentru această zi. Nicki îi privi la rândul său, de sus, cu chipul solemn, în timp ce cobora încet în holul mare.
- Nu s-a întâmplat, șopti Whitney supărată, urmărindu-I cu atenție. Am eșuat. Soțul ei o luă pe după mijloc și se apropie de ea.
- Ai încercat, iubito. Ai făcut tot ce era omenește posibil.
- Cu toții am făcut, interveni Charity Thornton, iar bărbia începu să-i tremure.
Îl privi pe rând pe Hugh Whitticomb, apoi pe Nicholas DuVille.
- Contele și contesa de Langford!
Anunțul acesta provocă imediat o reacție identică printre participanții la sărbătoare. Se priveau unii pe alții surprinși, apoi se uitară spre balcon; totul era incomparabil cu reacția grupului de șapte oameni care speraseră tensionați. Izbucniră în hohote de râs; se țineau de mâini și ridicau brațele înlănțuite; toate fețele erau îndreptate spre balcon, zâmbitoare, ochii erau scânteietori de lacrimi.
Îmbrăcat într-un frac negru, de gala, cu eșarfă albă la gât și vestă albă, Stephen Westmoreland, conte de Langford, apăru la balcon. La brațul lui pășea o prințesă înveșmântată într-o rochie minunată de satin, împodobită cu perle, cu corsajul mulat pe talie. Un lanț de aur, cu șiraguri de diamante și perle atârna de o parte și de alta a taliei, prins la spate, formând două semicercuri care străluceau la fiecare pas. Părul îi cădea în cascade de flăcări pe umeri și pe spate.
— Oh, Doamne! exclamă Charity, apoi aplauzele îi acoperiră glasul. Sala de bal răsuna de ovații, până și pereții vibrau de entuziasmul descătușat.
Și uite așa ne-am apropiat de sfârșitului acestei povestiri, Sâmbătă sau poate vineri voi publica ultimele două capitole. O să urmeze povestea lui Nicholas și a Juliannei. Sper din tot sufletul că va plăcut. Vă doresc lectură plăcută!
Noapte bună!