Aida vorbea cu Azima în timp ce savurau prăjiturile cu diferite arome. Erau afară în grădină, Aida era așezată pe iarbă la umbră iar Azima pe banca din apropiere. Nici una dintre ele nu îl văzuse sau auzise pe Karim care se apropie de ele. Azima atunci o întrebă ceva pe Aida iar Karim se opri curios de răspunsul ei.
-Acum că emirul a aflat totul, ai de gând să îi ceri să te lase să plece?
Aida stătuse câteva secunde pe gânduri, iar inima lui Karim încetase să mai bată.
-Ce rost ar avea!? zise Aida tristă. Nu mă mai așteaptă nimeni acolo.
-Și atunci ai de gând să rămâi aici?
-Nu văd unde altundeva a-și pleca, și știu că nimeni nu îmi va da voie să plec de aici.
Apoi cu o voce încărcată de durere continuă.
- Eu am rămas singură Azima, nu mai am pe nimeni.
Cuvinte ei au fost ca un pumnal în inima lui Karim. Voia să strige la ea cât putea de tare, și să îi spună că îl avea pe el. Dar știa că nu avea nici un sens. Ea nu mai avea pe nimeni pe care să iubească, și se resemna cu acest gând acceptând să rămân aici.
Furios se întoarse și plecaseră. Urcase în mașină și poruncise ca nimeni să nu îl urmeze. Mașina gonea cu viteză pe asfaltul încins. Karim calcă și mai tare pe accelerație, nepăsând-ui unde mergea. Ea credea că el va accepta ca să rămână alături de el fără să îl iubească? Să o privească zi de zi și să știe că inima ei nu aparținea acestui loc, și că ea era acolo doar pentru că nu mai avea unde să meargă?
Furios lovi cu pumni volanul mașinii. Voia ca ea să iubească aceste ținuturi la fel cum le iubea el. Să fie conducătoarea acestor oameni nu pentru că nu avea altă opțiune ci pentru că asta își dorea. Voia ca ea să îl iubească!
Să îl iubească pe el!
Ar fi vrut ca răspunsul ei la întrebarea Azimei să fie, că nu pleacă din cauza lui. Dar răspunsul ei sunase ca o resemnare. Ca și cum se resemnase cu această căsătorie. Voia iubire nu resemnare. Cum credea ea că va putea să trăiască toată viața știind că el nu fusese bărbatul pe care ea îl alesese? De fiecare când se va întâmpla ceva ea se va gândi că fusese forțată să se căsătorească cu el. Cum credea că el va putea indura asta?
Dar ea nu îl vedea. Oricât încercase el să îi arate că este lângă ea și că îi este alături, ea nu îl vedea. Nu putea să vadă dincolo de căsătoria ei forțată. Nu putea să vadă dincolo de comportamentul unchiului ei. Chiar poate că nu își dădea seama, ea vedea acest emirat și pe acești oameni așa cum o lăsase unchiul ei să îi vadă. Credea ca toți sunt la fel ca și el. Dar oamenii de aici nu erau toți așa. O mulțime de fete se căsătoreau din dragoste, iar familiile lor le susținea. Existau școli pentru fete, femeile chiar dacă nu aveau tot aceleași drepturi ca și bărbații, avansau tot mai mult de când el ajunsese emir. Erau însă unele familii care țineau de tradiții și nu le ofereau fetelor aceleași drepturi dar aceste familii se împuținat pe zi ce trece iar oameni evoluau constant.
Mașina opri brusc, iar Karim privi gânditor deșertul din fața lui.
Cu toate aceste nu o putea învinui. Ea nu fusese vinovată de nimic. Nu a fost vina ei ca avusese un unchi nenorocit. Nu a fost vina ei că el se îndrăgostise de ea. Oftă. Trebuia să găsească o soluție la acea stă problemă și asta cât mai repede.
Aida îl așteptase toată ziua pe Karim să se întoarcă, așa că atunci când auzi ușa de la dormitor deschizându-se se întoarse rapid să îl întâmpine.
-Bună, zise ea și se opri la doi metri de el.
El se sprijini de ușă și o privi.
-Bună.
El nu mai zise nimic, doar o privea într-un mod în care nu o mai privise vreodată.
-S-a întâmplat ceva? zise Aida.
-Nu s-a întâmplat nimic, zise Karim și se apropie de ea, doar că am o surpriză pentru tine.
-O surpriză! Din moment ce este o surpriză nu te voi întreba ce este.
-Vino ! zise Karim și o luă de mână.
O conduse prin palat până ajunseseră la o ușă. O deschise și urcară scările ce duceau pe acoperiș. Aida mai fusese aici cu Karim când îi arătase palatul. Fusese surprinsă să găsească atunci o piscină pe acoperiș, dar acum era și mai uimită. Atunci fusese ziuă, dar acum, noapte fiind, culorile din piscină se vedeau atât de frumos încât Aida putea să jure că vedea aurora boreală acolo în piscină. Acest gând îi spuse un chicot. Toate becurile de afara erau stinse, chiar și din gradina palatului, piscina fiind singura sursă de lumină. Zâmbind privi pernele care erau de jur împrejurul piscinei și nu numai. Văzuse și sticla de vin pe marginea piscinei și două pahare.
-Îți plece? o întrebă Karim în timp ce o îmbrățișară pe la spate.
-Da, foarte mult! Doar că trebuia să îmi fi luat o pătură, aici este cam frig.
Într-adevăr rochia subțire nu o apară de frigul care își făcuse simțită prezența.
Karim o săruta pe obraz și își lasă capul pe umărul ei.
-Stai liniștită, am avut eu grijă de asta.
Îi arată apoi o ușă ce se afla în spatele lor și îi spuse să se îmbrace cu hainele ce le găsește acolo.
Aida întra și se gândi de ce să se mai mire că acolo era o baie imensă, cu tot tacâmul. Căută din priviri hainele dar nu găsise decât un costum de baie negru din două piese.
-Doar nu..
Se gândi să meargă să îl întrebe dacă chiar avea de gând să între în piscină, dar renunță și se îmbracă repede. Ieși afară iar aerul răcoros o făcu să tresare. Îl văzuse pe Karim care se schimbase și el, și porni tremurând spre el. Karim avea in mână o telecomandă, și înainte de a o pune jos apasă câteva butoane iar de undeva începu să răsune o muzică relaxantă, romantică.
El o luă repede de mână.
-Vino, până nu îngheți de tot.
Karim intrase primul, apoi se întoarse o prinse cu mâinile de solduri, iar Aida se sprijini de umerii lui și întră în piscină. Apa caldă o învălui imediat.
Ea îi înconjură gâtul cu brațele iar el mijlocul. Erau amândoi sub apă, până la gât.
-Nu am mai întrat niciodată într-o piscină noaptea.
El zâmbi.
-Obișnuiesc să fac asta atunci când vreau să mă relaxez.
-Și ce te-a făcut să vrei să te relaxezi acum?
-Nu am venit aici pentru mine. M-am gândit că ți-ar prinde bine această seară.
-Si ai avut mare dreptate.
Apoi își puse capul pe umărul lui și închise ochii.
-Deja sunt mai relaxată.
Karim o strânse in brațe și rămăsese așa mult timp. Nici unul nu dorise să rupă tăcerea. Nu era o tăcere stânjenitoare, era mai degrabă un moment care nu avea nevoie de cuvinte.
La un moment dat însă Aida rupse tăcerea.
-Câți ani ai?
Karim rămase uimit câteva secunde, luat pe nepregătite de întrebarea ei, dar apoi umerii i se scutură de râs. Aida își ridică fața de pe umărul lui și îl privi zâmbind.
-De ce te amuză întrebarea mea?
-Eu mă gândeam să te sărut până uiți de tine și credeam că și tu faci la fel.
Aida râse și ea.
-Ei?
-Am 28. În curând 29.
Aida se strâmbă ca o copilă, gestul fiind atât de copilăros încât Karim nu rezistă și o sărută zâmbind pe nas.
-Să înțeleg că vârsta mea te nemulțumește?
-Ești bătrân, zise Aida forțându-se să nu râdă, față de mine vreau să zic.
Adevărul era că poate pentru uni nouă ani era o diferență mare dar pentru ea nu avea nici o relevanță acest lucru, dar voia doar să îl tachineze puțin.
Karim își dădu capul pe spate și râse.
-Nu sunt chiar așa de bătrân, draga mea. Și îți voi dovedi asta după ce bem din minunatul vin pe care l-am adus.
Aida roși, înțelegând la ce se referă, și rânjetul de pe fața lui Karim se lărgi .
Karim turnă în pahare vinul, iar apoi îi întinse și ei un pahar.
-Pentru ce să toastam , întrebă Aida.
Karim ridică și ciocni paharul de al ei.
-Pentru noi doi și seara acesta!
Când Karim o sărută mai târziu în acea noapte, sărutul fusese diferit. Blând, tandru, senzual și încă ceva, ceva ce Aida nu dorea să analizeze atunci, ci se abandonă fără rețineri în brațele celui ce era soțul ei.
Când Aida se trezi a două zi, soarele era de mult pe cer. Cu un zâmbet pe față se ridică în fund în pat crezând că îl va vedea alături de ea pe Karim. Dar spre surprinderea ei partea lui de pat era goală. Apoi privi pe geam și văzând că este aproape miezul zile se gândi că este normal ca el să se trezească înainte ei. Se ridică, făcu o baie, apoi se îmbracă într-o rochie roșie, își usucă parul lung apoi îl lasă liber pe spate. Se fardă foarte puțin iar apoi era gata. În tot acest timp își păstra pe față zâmbetul ei fericit.
Când ieși din cameră, Azima o întâmpină pe coridor, bucurându-se că ea este atât de fericită.
-Bună dimineața Azima!
-Bună dimineața prințesă! Dați-mi voie să vă spun ca astăzi arătați splendid.
Aida surse fericită.
-Karim unde este?
-A plecat de dimineață. Mi-a spus doar că după ce veți manca micul dejun, șoferul vă va duce undeva.
-A spus unde?
Azima clatină din cap. Aida se gândi că poate este încă una dintre surprizele lui, așa că fără să își piardă zâmbetul și starea de fericire, mâncă repede iar mai apoi se urcă în mașina care o aștepta afară. Privi pe geamul mașini și văzu frumusețea Hufaratului. Văzu cum lasă în urmă impunătorul și magnificul palat.
Nu știa exact unde mergeau dar nu era curioasă să afle. Tot ce voia era să îl vadă pe Karim. I-ar fi plăcut să se trezească în brațele lui. Să îl sărute în timp ce îi spunea,, Bună dimineața ". Bărbatul acela trezea în ea niște sentimente puternice. Se vedea atât de vulnerabilă în preajma lui. Când îi privea ochii aceia negri era cucerită. Niciodată nu mai întâlnise vreun bărbat care să o impresioneze atât de tare sau care să îi facă inima să bată puternic. Nu știa dacă era dragoste. Toate aceste lucruri puteau să fie doar datorită atracției pe care o avea față de el. Voia să vadă însă, în zilele care vor urma, dacă sentimentele ei vor fi mai puternice sau dacă vor scădea în intensitate, și se va dovedi că a fost doar o atracție de moment.
Pierdută în gânduri nu își dădu seama când mașina se opri, doar atunci când șoferul îi deschise ușa. Surprinsă ieși din mașină iar în fața ei se afla un avion.
Aida se uita înspre șofer care îi făcu semn spre avion. Urcă scările și fu întâmpinată de un om care o rugă să se așeze pe scaun și să își pună centura de siguranță pentru că în câteva secunde vor decola.
Aida era confuză. Tot se uita și așteptă să îl vadă pe Karim venind, dar acest lucru nu se întâmplă. In câteva minute avionul era în are. Aida știa doar că se află într-un avion privat, care era acum în aer dar ea nu știa care este destinația acestuia.
În momentul în care își deschise cureaua pentru a se ridica din scaun, vrând să meargă să îl caute pe Karim, omul care o întâmpină veni cu un plic în mână pe care îl puse în față. Când Aida îl întreba unde este emirul sau încotro se îndreptau, omul doar arată cu mâna spre plic și plecă, lăsând-o singură.
Aida era extrem de confuză, așa că luă plicul alb și îl desfăcut, vărsând conținutul acestuia pe suportul din fața ea. Primul lucru pe care îl observă era un pașaport pe care când îl deschise văzu poza ei și numele ei. Doar că numele ei era scris greșit. Era din ce în ce mai confuză. Pe suport însă mai văzu câteva foi și un plic pe care îi scria numele. Îl luă și îl deschise. In plic era o singură foaie. Aida o luă și începu să citească.
" Zahrati,
Dragostea mea Aida. Ai intrat în viața mea cu țipete, lovituri și înjurături, ca o războinică pregătită pentru război. Și ai câștigat, iubito, m-ai învins. Cu toate că războiul tău nu a fost cu mine, ci cu tradiție din tara mea.
Avionul în care ești te va duce înapoi acasă. Pentru că știu că nu ai considerat niciodată acest loc casa ta.
Poate tu nu îți amintești prima noastră întâlnire, pentru că nu ai pomenit niciodată de ea, dar eu îmi amintesc. Îmi amintesc momentul când, în fuga ta nebună prin bazar, te-ai izbit de mine. Am privit atunci pentru prima dată, în ochii aceia mari și albaștri care m-au bântuit pentru câteva zile.
Nu îmi place cum ai ajuns aici și îmi pare rău pentru ce a trebuit să suferi, dar numește-mă egoist că nu îmi pare rău că toate acestea te-au adus la mine.
În dorința mea de a te face să te îndrăgostești de mine, crezând că dacă mă vei iubi nu vei dori să pleci de lângă mine, am sfârșit eu cel care se îndrăgostești. Și astfel am aflat că poți să părăsești o persoana chiar dacă o iubești. Eu nu te părăsesc, eu doar îți dau libertatea înapoi. Să alegi pe cine iubești să alegi cu cine te căsătorești. Să îți îndeplinești visurile pe care știu că niciodată nu le vei putea îndeplini aici, în țara mea.
Te iubesc, Aida . Și pe zi ce trece iubirea mea pentru tine crește. Te las să pleci acum, când încă mai pot. Cât încă știu că voi supraviețui plecări tale.
Dacă vei găsi un bărbat pe care să îl iubești și care să te iubească, voi fi fericit pentru tine, chiar dacă acel bărbat nu voi fi eu.
Nu pot să desfac căsătoria noastră, acest lucru îmi este imposibil chiar și mie. Dar pot să fac în așa fel încât nimeni să nu afle acest lucru. Numele tău va fi Aida Nasser Johnson, și cum tatăl tău a fost de origine arabă nimeni nu te va întreba de ce ai un nume arab. În plicul unde vei găsi și această scrisoare ai toate actele.
Poate că nu dorești să porți o parte din numele meu toată viața. Acest lucru se poate schimba însă, în momentul în care vei decide să te recăsătorești și doar atunci. În acel moment te voi declara moartă în Hufarat și niciodată nu te vei mai putea întoarce aici. Dacă vei avea copii fără să te recăsătorești, aceștia vor fi declarați ai mei și vor fi moștenitorii mei.
Ai spus odată că atunci când vei pleca din Hufarat nu vei lua nimic prețios cu tine. Dar dacă inima mea are vri-o valoare, atunci ți-ai încălcat promisiunea. Pentru ca mi-ai luat inima cu tine, iubito. Și atâta timp cât inima mea e la tine, nici o femeie nu o va mai putea avea vreodată.
Te iubesc Aida! Țara mea, casa mea și inima mea vor rămâne mereu deschise pentru tine. Nu uita acest lucru niciodată.
Șeicul Karim bin Kalifa bin Hamad Al Nasser, Emirul statului Hufarat. "
Lacrimile ei curseseră neîncetat încă de la primele cuvinte, și curseră mult timp după ce termină de citit, ținând scrisoare la piept. Primise ceea ce dorise de când venise aici. Libertate.
Și atunci de ce se simțea ca și când inima i se frânse?
Ok, să încep cu începutul. Mulți dintre voi ați vrut un bebe sau alți mi-ați sugerat să scriu finalul mai repede dacă postez așa de rar. În primul rând, chiar m-am gândit să schimb un pic poveste de cum era inițial, dar apoi am zis să o scriu așa cum aveam în plan de la începu. (deci bebe mai târziu :) ). În al doilea rând, eu scriu din placere atunci când am timp și inspirație. Postez rar pentru că pentru mine este o placere să scriu, și nu o iau ca pe o temă care trebuie să fie gata până mâine. Dacă a-și scrie doar ca să am ce să postez, mai bine nu o fac deloc. Pentru că atunci când cineva te presează să faci un anume lucru, chiar dacă ție îți place să îl faci, la un moment dat presiunea care este asupra ta va lua locul placerii de a face acel lucru și își va pierde din farmec. Îmi place și mă bucur că așteptați continuarea, dar încercați să nu mă presați. Sper să înțelegeți ce am vrut să zic.
Și nu în ultimul rând, apreciez comentariile voastre, indiferent dacă este o laudă sau o critică. De aceea vrau să îmi spuneți care parte din scrisoarea lui Karim va plăcut mai mult. Mi-e personal scrisoare per total mi se pare una romantică. Voi ce parere aveți?
Kiss😘