Având foarte mult timp în fața ei pentru a se pregăti sufletește pentru orice neplăcere urma să sufere din pricina familiei Westmoreland, Sheridan încerca să se convingă că trebuie să se fortifice împotriva sorții. Săptămâni la rând își aminti întruna că era complet nevinovată, că bunătatea și corectitudinea erau de partea ei. Ca să se călească și mai mult încetă să mai viseze Ia Stephen.
În cele din urmă se consideră capabilă să suporte călătoria la Claymore cu ceea ce ea credea că este o nonșalanță totală. În loc să se întrebe cât va mai trece până ce-I va vedea pe Stephen, sau dacă îl va vedea, se concentră asupra râsetelor băieților Skeffington, care călătoreau cu ea în cea de-a treia trăsură închiriată pentru această ocazie. În loc să se întrebe ce va spune și ce va face Stephen când o va vedea, îi puse pe copii să cânte melodii vesele în toate cele două ore de drum. În loc să se uite cu coada ochiului pe geam ca să zărească domeniul, Sheridan își dedica toate gândurile și atenția aspectului exterior al băiețiIor. Alaiul Skeffington parcurgea acum drumul care mergea pe un pod de piatră, ultimul până la reședința Claymore. Se uită doar în treacăt, cu dezinteres la fațada casei imense, compusă din două aripi, în fața căreia se întindea o terasă superbă; nu dădu atenție nici balconașelor sau ferestrelor cu vitralii de la intrare.
În afară de inima care o trăda bătând furtunos, pe măsură ce avansa spre casă, era resemnată și refuza orice emoție, reușind să zâmbească politicos și să-i supravegheze pe servitorii care duceau bagajele înăuntru, observând în treacăt livrelele maron cu auriu, emblema familiei Westmoreland. Înfãșurată într-o pelerină lungă, cu părul strâns la spate și cu gulerul alb, închis până sub bărbie, Sheridan arăta exact ca o guvernantă de meserie, ceea ce și era. Cu mâinile pe umerii celor doi băieți urcă scările înalte în spatele lui sir John și a lui Iady Skeflington, urmați de Julianna.
Își ținea bărbia sus, dar nu luase o atitudine agresivă; umerii îi erau drepți, pentru că nu avea de ce să fie rușinată sau să se teamă, cu atât mai mult cu cât nimeni nu-i cerea să-și apere poziția de guvernantă. Pentru a mia oară în trei săptămâni își aminti că nu-i dezamăgise pe cei din familia Westmoreland dinadins. Contele de Langforf o dezamăgise pe ea de bună-voie și cu bună știință, înșelând-o cu minciuna că el era logodnicul ei, iar mai apoi că vrea să se însoare cu ea.
Familia lui îl aprobase întru totul, deci responsabilitatea și vina, ca și rușinea Ie apaținea lor, nu ei.
Din nefericire, postura victorioasă a lui Sheridan suferi prima lovitură severă imediat după ce îi condusese pe cei mici la cel de-al treilea etaj al clădirii, unde alți servitori și lachei stăteau pregătiți să-i conducă pe oaspeți în camerele lor, după ce valetul-șef îi salutase formal și dăduse dispoziții pentru repartizarea camerelor pe fiecare invitat.
- Alteța sa presupune că veți agrea priveliștea magnifică din apartamentul albastru, Ie spuse valetul lui sir John și lui lady Skeffington. După ce veți fi petrecut cât timp doriți pentru a vă răcori și a vă reface după călătorie, alteța sa vă va primi în sufragerie, alături de ceilalți oaspeți. După ce termină, un alt valet făcu un pas înainte ca să-i conduci în apartamentul albastru.
- Domnișoară Skeffington, apartamentul vecin a fost pregătit pentru dumneavoastră. Julianna îl urmă pe lacheu în camera sa.
- Tineri domni, continuă Hodgkin, camerele domniilor voastre se află la etajul al treilea, unde sunt și sălile cu jocuri. Guvernanta dumneavoastră, desigur, se întoarse către Sheridan, iar când o recunoscu, păli și se uită fix Ia ea, studiindu-i rochia ieftină, desigur că va fi aproape de dumneavoastră, într-o cameră pe partea opusă.
Sheridan avusese timp să-și controleze reacția față de bătrânul care o recunoscu uimit, iar acum îi venea să-I mângâie pe bătrân pe obraz și să-I liniștească, spunându-i că totul era in regulă, că vine aici ca guvernantă și că nu avea de gând să plângă. Reuși să-i zâmbească.
- Mulțumesc foarte mult... spuse și adăugă mai încet... Hodgkin.
Camera ei era mică, în comparație cu a băieților; mobilată modest, cu un pat, un scaun și un birou pe care erau așezate un lighean și o cană mare cu apă, dar semăna cu un palat in comparație cu cămăruța de la mansadră pe care o ocupa în casa familiei Skeffington. Casa era atât de mare, încât, dacă rămânea mai mult la etajul al treilea, putea evita cu ușurință orice întâlnire cu proprietarul și familia acestuia.
Își căută ceva de făcut și se spălă pe mâini, pe obraji, despachetă valijoara și se duse să vadă ce fac băieții.
Celelalte două guvernante erau instalate în capătul culoarului și, după ce Sherry îi duse pe băieți în sala de joacă, apărură și ele cu doi băieți de vreo patru cinci ani. După ce se prezentară, cele două fete insistară să-i atragă și pe tinerii Skeffington în jocul celor mici, iar Sheridan se trezi pe cap cu ce-și dorea mai puțin: timp neocupat.
Băieții nu-i mai dădură nici o atenție, iar ea începu să plimbe prin încăperea enormă, însorită, unde pe o masă mare erau aliniați soldăței de lemn. Puse la loc pe rafturi două cărți căzute pe jos, luă un caiet de desen vechi, găsit pe raft, îl deschise... și simți că i se oprește Inima. Sub un desen reprezentând un cal păscând pe pașijte, redat cu trăsături stângace, de mâna unui copil, scria cu litere mari: Stephen Westmoreland.
Sherry închise brusc caietul și se răsuci pe loc, dar mai primi o lovitură in zidul de apărare fisurat: la câțiva centimetri de ea, înrămat pe o masă, în spatele unui cal de lemn, era un tablou înfățișând un băiețel cu brațele în jurul gâtului unui cal. Băiețelul zâmbea privitorului, iar tabloul fusese făcut de mâna unui amator, desigur, dar surâsul de pe chipul copilului era irezistibil, provocator, mai degrabă decât dulce; fără îndoială că băiețelul era Stephen.
- Cred că mă joc și eu cu voi, spuse Sherry brusc, întorcându- se cu spatele la tablou. Ce jucați? îl întrebă pe Thomas Skeffington, de șapte ani, care deja părea mult prea grăsuț pentru vârsta lui.
- Suntem prea mulți jucători acum, domnișoară Bromleigh, îi zise Thomas. Premiul e ceva dulce, așa că nu trebuie să câștigați pentru că îl vreau eu.
- Nu, eu îl vreau! se tângui cel de șase ani.
Uluită de manierele lor, care fuseseră întrucâtva ameliorate de Sheridan, de când îi avea în grijă, ea se uită la cele două tinere guvernante, parcă scuzându-i. Ele îi zâmbiră înțelegătoare.
- Trebuie să fii obosită, spuse una dintre ele. Noi amândouă am sosit aseară și am avut timp să dormim bine astă noapte. De ce nu te duci să te odihnești puțin până ce încep festivitățile, iar noi o să avem grijă de domnișori..
Sherry profită de oferta lor, pentru că de-abia se putea abține să nu redeschidă caietul cu desene al băiețelului cu părul negru și zâmbet fermecător; practic alergă prin hol și intră în cameră lăsând ușa deschisă. Se așeză pe scaun, lângă pat și se concentră să nu se gândească la faptul că aceasta era casa unde copilărise și crescuse Stephen. În cele din urmă, copleșită de trei săptămâni de neliniște și de muncă asiduă, combinate cu evenimentele din ultima jumătate de oră, Sheridan căzu pradă visurilor în miezul zilei: închise ochii și își zise că invitația soțiIor Skeffington nu avea nici o legătură cu ea, că va reuși să rămână permanent la etajul al treilea, nedescoperită în următoarele trei zile și că Stephen Wesțmoreland nu se va afla aici.
Apariția Juliannei ceva mai târziu o făcu să-și piardă orice speranță pentru cele visate și realiză că umilințele aveau să vină de-abia de acum încolo.
- Te odihnești, sau pot să intru? o întrebă Julianna cu timiditate. Sheridan se trezi din rugăciunile fantastice.
- Mi-ar face bine compania cuiva, spuse Sheridan adevărul, apoi, dându-și seama că nu-și mai putea retrage invitația, zise: A venit contele de Langford?
- Nu, dar e așteptat dintr-o clipă în alta, iar mama tot bate câmpii că am face o pereche grozavă. Nu știu cum o să suport weekend-ul acesta. I se citea mânia în ochi. De ce-mi face mie toate acestea, domnișoară Bromleigh? Spuneți-mi de ce dorința ei cea mai mare în viață este să mă mărite cu cel mai bogat bărbat, cu titlul cel mai valoros, indiferent de cât de bătrân, urât sau insuportabil mi s-ar părea mie? Spuneți-mi de ce se poartă ca o lingușitoare când e cu oameni pe care-i consideră superiori din punct de vedere social? Sheridan o compătimea pe biata tânără de numai șaptesprezece ani, care se lupta să-și stăpânească mânia și rușinea. Ar fi trebuit să o vedeți în salon cu câteva minute înainte cu ducesa de Claymore şi de prietenii acesteia. Mama a fost atât de... de insistentă și nerăbdătoare să le intre în grații încât îți era rușine să o privești.
Sheridan nu-i putea da nici un răspuns la toate aceste întrebări fără să-și trădeze repulsia ascunsă pentru aceleași lucruri pe care Julianna le găsea oribile, mai ales fiindcă era vorba de mama ei.
- Uneori, zise ea cu precauție, mamele doresc o viață mai bună pentru fetele lor decât au avut ele...
- Mamei nu-i pasă de viața" mea, spuse Julianna înfuriată. Viața mea ar fi fericită dacă m-ar lăsa cu scrisul meu! Viața mea ar fi fericită dacă ar înceta să caute să mă mărite ca și când aș fi o...
- O prințesă frumoasă? interveni Sheridan, și era adevărat in parte. În mintea lui lady Skeffington chipul și silueta Juliannei constituiau o avere prețioasă care putea fi negociată la schimb pentru un loc mai elevat in societate pentru întreaga familie, iar fiica el era îndeajuns de înțeleaptă cât să-și dea seama de aceasta.
- Aș dori să fi fost urâtă! spuse Julianna într-un acces de furie, dar vorbise serios. Aș dori să fi fost atât de urâtă încât nici un bărbat să nu se uite la mine. Știți cum era viața mea înainte ca dumneavoastră să fi venit la noi? Petreceam toate zilele citind. Asta-i tot ce făceam. Nu mi s-a permis să mă duc nicăieri pentru că mama trăia cu spaima zilnică de a nu atrage după mine un scandal care să-mi strice valoarea pe piața căsătoriilor! Aș fi dorit să se fi întâmplat asta! spuse ea mânioasă. Aș fi dorit să mă fi compromis, ca să pot obține puținii bani lăsați de bunica. Mi-aș fi cumpărat o căsuță lângă Londra și mi-aș fi făcut prieteni. M-aș fi dus la operă și la teatru, mi-aș fi scris romanul. Libertate, spuse ea gânditoare. Prieteni. Dumneavoastră sunteți prima mea prietenă, domnișoară Bromleigh. Sunteți prima femeie apropiată de vârsta mea în preajma căreia mama mă lasă să stau. Știți, ea nu este de acord cu comportamentul tinerelor de vârsta mea. Spune că sunt prea emancipate, iar dacă m-aș împrieteni cu ele....
Sheridan crezu că ar trebui să-i arate că o înțelege.
- Atunci reputația ta ar avea de suferit, completă ea, și atunci ai fi...
- Compromisă, exclamă Julianna, dar păru încântată de perspectivă. Ochii i se luminară cu toate că lady Skeffington încercase să-i reprime simțul umorului și spiritualitatea.
Se aplecă spre ea și-i spuse în șoaptă:
- Compromisă. Ajunsă într-o situație de neimaginat... Nu vi se pare divin?
În condițiile impuse Juliannei, părea o aspirație, dar Sheridan știa că Julianna nu știa cu adevărat de implicațiile unei asemenea situații.
- Nu, nu mi se pare, spuse cu hotărâre, dar surâse.
- Domnișoară Bromleigh, credeți în dragoste? Adică, dragostea dintre un bărbat și o femeie, așa cum este descrisă în cărți? Eu nu cred.
- Eu... Sheridan ezită, amintindu-și de emoțiile resimțite când Stephen intra într-o cameră, încântarea de a sta de vorbă sau de a râde alături de el. Mai presus de toate își amintea cât de naturală i se părea certitudinea că el simțea o plăcere intensă atunci când o săruta. O vreme avusese impresia că își joacă rolul în ordinea normală a lucrurilor. Se simțise... completă... pentru că îi făcea lui plăcere. Își dădu seama că Julianna o privește cu atenție și spuse: Eu credeam în dragoste.
- Și?
- Şi poate fi foarte dureros când e un sentiment unilateral, mărturisi ea, apoi realiză că își pierduse camuflajul, amintindu-și de sărutările lui.
- Înțeleg, spuse Julianna cu o maturitate care-i depășea vârsta. După părerea Iui Sheridan era o scriitoare talentată și o observatoare desăvârșită...
- Nu credeam să înțelegi, zise Sheridan surâzând.
Julianna îi dovedi contrariul prin cuvinte simple.
- Când ați venit la noi am simțit... că purtați o rană adâncă. Păreați curajoasă și hotărâtă. Nu vreau să vă întreb dacă a fost o iubire neîmpărtășită, cu toate că sunt sigură că a fost, dar pot să vă întreb altceva?
Sheridan era cât pe ce să-i explice că nu e frumos să te amesteci în viața intimă a cuiva, dar Julianna părea atât de singură, de sinceră și de înțelegătoare încât inima nu o lăsă.
- Doar dacă întrebarea ta nu mă va face să mă simt stânjenită, zise Sheridan.
- Cum reușiți să păreți atât de calmă?
Sheridan nu se simțea deloc calmă în acel moment și încercă să glumească, dar râsul ei părea forțat.
- Sunt un specimen rar, desigur. Curajoasă, hotărâtă. Acum, vorbește-mi despre lucruri mai importante. Care sunt planurile pentru weekend, știi cumva?
Julianna surâse subtil, remarcând că Sheridan schimbase subiectul, apoi îi răspunse:
- Vom petrece weekend-ul în aer liber, inclusiv mesele, ceea ce mi s-a părut ciudat. Oricum, copiii și guvernantele vor sta la o masă lângă noi, am aflat pentru că am ieșit să mă plimb înainte de a veni aici și am văzut pregătirile. Se aplecă și își scutură câteva fire de iarbă de pe pantof, astfel că nu observă groaza din privirile lui Sheridan. Oh, iar dumneavoastră veți cânta Ia chitară cu băieții...
În loc să pară șocată, Sheridan se ridică încet, propulsată de un impuls de mânie, cum nu mai cunoscuse până atunci. După câte înțelese de la Julianna, părea evident că petrecerea fusese organizată astfel încât Sheridan să fie permanent în centrul atenției. Invitații erau cupluri pe care ea le cunoscuse foarte bine. Erau de asemenea prieteni apropiați ai familiei Westmoreland, ceea ce însemna că fostei logodnice a lui Stephen, devenită guvernantă, i se pregătea o umilință fără egal, dar aveau certitudinea că nimeni nu va repeta cele văzute pentru a nu-I pune pe conte într-o situație proastă. Nici măcar nu va avea norocul să ia cina liniștită. Ce era și mai agasant; trebuia să cânte, ca un bufon la curte, pentru amuzamentul for.
- Monștrii! explodă ea șuierând printre dinți.
Julianna se uită la ea uimită.
- Băieții? Dar ei sunt în hol.
- Nu acei monștri, spuse Sheridan fără să-și dea seama. Monștrii aduIți! Spuneai că mai devreme i-ai văzut in sufragerie?
Julianna vru să spună ceva, dar nu mai avea cui; femeia pe care cu câteva minute înainte o lăuda pentru calmul ei mergea acum apăsat, cu o privire bătăioasă care I-ar fi intimidat până și pe Napoleon Bonaparte. Sheridan știa că avea să-și piardă postul pentru ceea ce urma să facă, dar și așa soții Skeffington trebuiau să renunțe la serviciile ei după weekend-ul de față. Lady Skeffington era ambițioasă și vicleană și nu îi va trebui mai mult de o oră ca să observe că guvernanta copiilor ei era subiect de batjocură, fără a mai vorbi că va fi și punctul de atracție al petrecerii. Lady Skeffington era perfect dispusă să-și sacrifice propria-i fiică în speranța că va fi inclusă în cercul social al familiei Wesmoreland. Nu va ezita nici măcar un minut să o trimită pe Sheridan să-și facă bagajele dacă ar fi sesizat că aceștia au o părere proastă despre ea.
Nimic nu mai conta pentru Sheridan când se îndrepta cu pași hotărâți pe scări în jos. Mai degrabă ar fi murit de foame decât să le permită acestor aristocrați britanici snobi să o tortureze dintr-o dorință bolnăvicioasă de răzbunare.