Ar fi fost o greșeală să-l caute pe Stephen, chiar și de la o distanță sigură, iar Sherry știa acest lucru foarte bine, însă nu se putea abține. El îi spusese că joia mergea la teatru mai întotdeauna și ea dorea, avea nevoie, să-I vadă măcar încă o dată până ce va pleca din Anglia. Îi scrisese mătușii ei în urmă cu trei săptămâni, la o zi după contramandarea nunții, explicându-i tot ce se petrecuse și rugind-o pe Cornelia să-i trimită bani pentru întoarcerea acasă. În acest răstimp Sherry căutase un post de guvernantă la o familie numeroasă, care nu dispunea de fonduri pentru a angaja o femeie mai în vârstă, cu experiență și care nu se ostenise să verifice scrisorile de recomandare scrise de Nicholas DuVille, cu numele lui Charity Thronton ca a doua persoană care ar fi putut da referințe despre ea, referințe despre care Sherry știa că bătrâna nu ar fi putut oferi prea multe detalii.
Galeria era aglomerată la Covent Garden și oamenii de aici erau gălăgioși și nerăbdători, înghesuindu-se și călcând-o pe picioare, înghiontind-o constant, însă ea nici nu observă. Avea ochii fixați pe o lojă goală, a șaptea din față și se uită Ia ea până ce florile și ornamentele aurii începură să-i joace în fața ochilor. Timpul trecea și opera devenise supraaglomerată. Dintr-o dată se depărtară perdeluțele de la loja a șaptea și Sherry îngheță, intrând în panică pentru că în sfârșit urma să-I vadă... apoi se simți sfârșită fiindcă nu-I văzu în grupul care intrase în lojă.
Poate că numărase greșit, se gândi disperată și începu numărătoarea din nou, căutând printre chipurile aristocratice un anume chip. Fiecare lojă era separată de cea vecină printr-o coloană aurie, de care era suspendat un lampion. Sherry numără încă o dată, apoi privi spre mâinile strânse în poală care începuseră să-i tremure. EI nu va veni în această seară. Cedase loja altora. Va mai trece o săptămână până ce va putea veni din nou, dacă va economisi bani de ajuns pentru încă un bilet.
Orchestra dădu tonul și cortina purpurie se ridică încet; Sherry privea insistent loja, ignorând muzica pe care cândva o iubise, ridicându-și privirea sistematic către cele două locuri goale din lojă, dorind să-I vadă acolo. Înțelegând că sperase în zadar, se rugă ca data următoare când va mai privi în direcția aceea el să fie prezent.
Stephen sosi între actul întâi și al doilea, dar ea nu-I văzu când intră în lojă. Când îi văzu chipul sumbru, doar o umbră din bărbatul care-i bântuia amintirile, inima i se frânse. Ochii îi rămaseră Iipiți de chipul lui frumos pe care încercă acum să-I memoreze, să-I aduleze, clipind des printre lacrimile care șiroiau neîntrerupt.
Nu o iubise, își aminti Sherry torturându-se cu acest gând și cu imaginea lui. Pentru el ea fusese doar o responsabilitate pe care și-o asumase din greșeală. Știa acest lucru dar nu se putea stăpâni să nu-I privească; buzele lui frumos conturate, care se mulaseră pe ale ei cândva; profilul lui care cândva era cu totul altul doar când zâmbea.
Sherry nu era singura persoană care nu dădea atenție spectacolului. Pe partea cealaltă, în loja ducelui de Claymore, Victoria Fielding, marchiză de Wakefield, privea cu atenție ocupanții galeriei, căutând-o din ochi pe tânăra zărită ceva mai devreme în holul operei.
- Știu că femeia pe care a văzut-o era Charise Lane... adică Sheridan Bromleigh, îi șopti Victoria lui Whitney. Se ducea la galerie, iat-o! exclamă pe un ton șoptit. Poartă o bonetă albastru- inchis.
Nebăgându-i în seamă pe soții lor curioși, care le priveau nelămuriți de pe scaunele din spatele lor, cele două prietene o urmăreau atente pe tânără și stăteau aproape una de cealaltă, părul castaniu al Victoriei practic atingând șuvițele brune ale lui Whitney.
- Dacă nu avea boneta pe cap, am fi știut sigur că ea este, după culoarea părului!
Whitney nu avea nevoie să-i vadă părul. În următoarea jumătate de oră tânăra nu se uită decât spre loja lui Stephen și aceasta era o confirmare suficientă.
- Se uită întruna la el, spuse Victoria tulburată, văzând că Whitney pare foarte afectată de dispariția logodnicei lui Stephen. Crezi că știa că el va veni?
Whitney dădu afirmativ din cap, dorind ca tânăra să se uite măcar o dată în direcția ei.
— Știe că Stephen vine joia seară și că are o lojă. A fost aici cu el cu câteva zile înainte de... dispariție. „Dispariție" era singurul cuvânt care-i veni pe buze lui Whitney în acel moment. Victoria și Jason Fielding, care erau și ei prieteni cu Stephen, se numărau printre puținii oameni din lumea bună care cunoșteau povestea completă, fiindcă fuseseră invitați la ceremonia intimă de după cununie.
- Crezi că are de gând să-I întâlnească „accidental" dintr-un oarecare motiv?
- Nu știu, șopti Whitney.
Soții lor Ie observară că nu sunt atente la spectacolul de altminteri frumos.
- Ce se petrece acolo? îl întrebă în șoaptă Clayton pe Jason Fielding, făcând semn cu capul spre soțiile lor.
- Proababil că au văzut pe cineva îmbrăcată cu rochia secolului.
- Nu se poate să se fi dus la galerie, remarcă ironic Clayton. Ultima dată când Whitney și Victoria s-au ocupat de același lucru era când amanta lui Stephen era în lojă cu el și Monica Fitzwaririg era alături de ei cu Bakersfield, încercând să pară că nu recunoaște pe nimeni, chiar dacă stătea la distanță de un umăr lângă ea.
- Îmi amintesc, spuse Jason zâmbind. Parcă în acea seară ele țineau partea lui Helene Devernay.
- Whitney a râs tot drumul spre casă, spuse Clayton.
- Victoria a declarat că au fost cele mai distractive trei ore din tot sezonul, adăugă Jason și se apropie de soția lui șoptindu-i: Victoria, ești in pericolul iminent de a cădea cu totul din lojă.
Ea îi zâmbi indiferentă, uitându-se în aceeași direcție.
- Pleacă, spuse Whitney cu ușurare dar și mâhnită. Nu a așteptat sfârșitul și nu a plecat între acte, ceea ca înseamnă că nu dorește să-I întâlnească accidental.
Clayton era amuzat și nelămurit de șoaptele lor copilărești; se aplecă puțin într-o parte și se uită la galerie studiind rândurile și pe ocupanții lor, dar așteptă să treacă prima parte a serii și să înceapă a doua, o cină la miezul nopții, ca să aducă subiectul în discuție cu soția lui preocupată în acest moment.
- Ce făceați tu și Victoria la operă, când vă șopteați în continuu?
Whitney ezită, știind că el nu va fi încântat să știe că Sheridan Bromleigh reintrase în sfera atenției sale.
- Victoria avusese impresia că a zărit-o pe Sheridan Bromleigh la operă. Nu am putut să-i văd prea bine fața și nu știu dacă Victoria a avut dreptate. Clayton își ridică sprâncenele și Whitney remarcă încruntarea ca reacție la numele ei, așa că lăsă subiectul deoparte.
Joia următoare, având grijă ca soții lor să fie ocupați în altă parte, Victoria și Whitney sosiră mai devreme la Covent Garden și, așezate în loja lor, începură să studieze cu atenție fețele tuturor celor care intrau la galerie sau în staluri, căutând pe cineva anume.
- O vezi? întrebă Victoria.
- Nu, dar a fost o minune că ai zărit-o în mulțime săptămâna trecută. De aici, de sus, e imposibil să distingi fețele clar.
- Nu știu dacă ar trebui să fiu bucuroasă sau dezamăgită, spuse Victoria când cortina se ridică și încă nu o văzuse pe femeia care credeau că fusese Sheridan Bromleigh săptămâna trecută.
Whitney se așeză și ea confortabil.
- Cumnatul tău tocmai a sosit, o anunță Victoria câteva minute mai târziu. Cu el este Georgette Porter?
Whitney se uită pe partea opusă, în loja cumnatului ei și dădu afirmativ din cap, fără să pară interesată.
- Este extraordinar de frumoasă, adăugă Victoria încercând să pară încurajatoare pentru o situație care nu era deloc încurajantă. Îi plăcea de Stephen Westmoreland pentru că el era printre puținii despre care soțul ei vorbea ca de un prieten apropiat. O plăcuse imediat și pe Sheridan Bromleigh care era, ca și ea, americancă.
Whitney urmărea atitudinea lui Stephen față de femeia așezată alături de el. Aceasta zâmbea și-i vorbea veselă. El asculta cu o politețe autoimpusă, iar Whitney avea impresia că nici nu observă că Georgette Porter vorbește cu el, sau că, are un chip, sau că e cu el în lojă. Privirea lui cobora parcă atrasă de un magnet spre galerie, scrutând rândurile și fețele spectatorilor.
- Este aici, știu că este. Adică am senzația că este, spuse Whitney.
- Dacă nu o vedeam în rândul de la galerie săptămâna trecută și nu o observam când s-a așezat, nu ți-aș fi putut-o arăta. Acum nu o putem găsi printre atâția oameni.
- Știu o cale! spuse Whitney inspirată. Caută un cap care e îndreptat spre loja lui Stephen și nu spre scenă. Peste câteva minute, Victoria o strânse de braț și-i zise entuziasmată:
- Acolo! exclamă cât putu de încet. Are aceeași bonetă! E cam sub noi, de aceea nu am văzut-o până acum.
Acum, când o zărise, Whitney o observă cu atenție, dar de-abia când se ridică pentru a pleca reuși să o vadă complet.
- Este ea! spuse Whitney înduioșată și neputincioasă la expresia de regret pe care o citise pe chipul lui Sheridan când aceasta se ridică să plece.
Știa că soțul ei nu va simți aceleași emoții ca ea, cel puțin până ce nu o va fi văzut cu ochii lui cum se uita spre Stephen de parcă ar fi văzut un zeu. Dacă o va vedea și el atitudinea lui față de Sheridan avea să se îndulcească. Whitney spera că-l va convinge să-i vorbească lui Stephen; să-l convingă într-un fel să o caute el însuși. Clayton era singura persoană, Whitney știa aceasta, care avea o atât de mare influență asupra lui Stephen încât să-l urnească din loc.