Stephen avusese intenția să-și petreacă noaptea cu Helene la teatru, apoi în patul ei, dar la trei ore după ce plecase de acasă se văzu din nou în fața ușii de la intrare, încruntat fiindcă nu i se deschisese imediat ce bătuse. Intră în hol și se uită după valet, dar casa părea pustie, deși era relativ devreme. Își azvârli mănușile pe masa din hol și intră în salon. Nu veni nimeni ca să-i ia haina, așa că o dezbrăcă și o lăsă pe spătarul unui scaun. Își scoase ceasul, întrebându-se dacă nu se oprise. Era ora zece și jumătate atât după ceasul din buzunar cât și după acela de pe poliță. De obicei nu se întorcea după o seară cu Helene, sau când mergea la club, decât în zori. Oricând valetul său venea somnoros și îi deschidea ușa.
Gândul i se îndreptă asupra serii petrecute cu Helene. Stephen se frecă la ceafă, semn că era obosit și puțin agasat de nemulțumirea și plictiseala încercate toată seara. Așezat lângă ea în loja de teatru, Stephen nici nu fusese atent la spectacol, comenta jocul actorilor, muzica, decorurile și părea agasat de parfumul unei doamne bătrâne din loja vecină. Era neliniștit și totul îl plictisea sau îl enerva.
Îi pierise buna dispoziție de mai devreme, când Sherry îi ținuse companie la cină, fermecându-I cu firea ei veselă și cu observațiile adesea îndrăznețe Ia adresa ultimelor știri aflate din ziare. De cum ieșise din casă îl părăsi cheful de orice.
Până la terminarea primului act Helene simți indispoziția lui și-i surâse ademenitor pe deasupra evantaiului, șoptindu-i:
- Ai prefera să plecăm acum și să ne regizăm „al doilea act" doar noi doi, într-un decor mult mai atrăgător?
Stephen acceptă cu plăcere invitația de a ajunge mai repede în patul ei, dar reprezenta]ia pe care o dădu acolo se dovedi la fel de nesatisfăcătoare ca și aceea a actorilor din piesă. După ce se dezbrăcă de haine descoperi că nu ara dispus să treacă prin preludiul unei nopți de sex, așa cum obișnuia alteori; nu dorea decât să se descarce mai repede. Simțea nevoia de eliberare fizică, nu de plăcere sexuală; pe prima o obținu, iar de a doua nu se bucură.
Helene observase, desigur, iar când îl văzu că se ridică din pat și începe să se îmbrace se sprijini într-un cot și-I întrebă:
- Cine îți ocupă gândurile în această seară?
Vinovat și puțin frustrat, Stephen o sărută pe frunte drept scuză și răspunse:
- O situație care este nespus de complicată și prea dificilă de înțeles ca să-ți bați capul cu ea. Explicația fusese evazivă, amândoi realizară asta, la fel cum amândoi știau că o amantă nu are dreptul să ceară explicații sau să acuze, însă Helene Devernay nu era o amantă obișnuită. Era foarte căutată și admirată la adevărata ei valoare, la fel cum i se lăuda frumusețea recunoscută în înalta societate. Ea își alegea iubiții după bunul plac și gama alegerilor era foarte variată; toți nobili bogați, dispuși oricând să-i ofere „protecția" lor, așa cum făcuse și Stephen, în schimbul dreptului exclusiv în patul și compania ei.
Surise la răspunsul primit și-I mângâie pe piept, prin deschizătura cămășii, apoi întrebă cu inocență:
- Am aflat de Ia o croitoreasă a doamnei LaSalle că ai comandat urgent câteva rochii care să-ți fie aduse de urgentă acasă, pentru o musafiră. Cum stă... situația? șopti ea delicat.
Slephen o privi ușor amuzat, dar și admirativ, apreciindu-i spiritul de observație.
- Situația este complicată și supărătoare, recunoscu el scurt.
- Știam eu că așa este, spuse ea surâzând la rândul ei, dar Stephen remarcă nota de amărăciune din glasul ei. Era negreșit preocupată, de prezenta altei femei în casa lui și asta îl încurca. În cercul din care făcea el parte nici chiar prezența unei soții nu avea nici o influență asupra hotărârii unui bărbat de a avea o amantă. Printre cei din categoria lui socială căsătoriile aveau loc intre persoane total străine una de cealaltă și aceasta rămânea situația imediat după sosirea pe lume a primului moștenitor. Nici unul dintre soți nu trebuia să-și schimbe stilul de viață pentru a-i face pe plac celuilalt, iar legăturile extraconjugale erau obișnuite atât pentru bărbați cât și pentru femei. Ce conta pentru parteneri era discreția și nu moralitatea. Acestea erau căsătoriile în lumea bună. Atât Helene cât și Stephen înțelegeau aceste principii, iar Stephen, care nu era însurat, părea uluit că Helene se gândea chiar și în treacăt la musafira lui. Se aplecă și o sărută pe buze, mângâindu-i șoldurile.
—Dai prea măre importantă chestiunii. Este vorba de o biată hoinară, fără adăpost, care stă la mine acasă pentru a-și reveni dintr-un accident până ce îi sosește familia.
Pe când Stephen părăsea casa dăruită lui Helene își dădu seama că, de fapt, Charise Lancaster nu putea nici pe departe să fie considerată o biată hoinară, fără adăpost. Realitatea o prezenta ca pe o tânără curajoasă, inteligență, spontană, veselă, senzuală din naștere și deosebit de plăcută. Adevărul surprinzător și ațâțător fusese că el se bucurase de compania ei în această seară mai mult decât fusese încântat să o ducă pe Helene la teatru sau în pat.
Și Sherry agrea prezenta lui. Îi plăcea să discute cu el și să fie strânsă de brațele lui...
Aceste gânduri dădură naștere unei posibilități deloc practice, iar Stephen se delectă cu această idee pe măsură ce trăsura îl purta pe strada Brook: Burleton nu avusese ce să-I ofere, în afara unui titlu minor de nobil și a unei căsnicii respectabile.
Și ea și tatăl ei fuseseră dispuși să primească această ofertă. La câteva ore după moartea lui Burleton, Stephen făcuse deja aranjamentele pentru înmormântare și se apucase să cerceteze afacerile tânărului pentru a vedea dacă nu mai erau și alte aranjamente de făcut. Află că tânărul nobil avea predilecție pentru jocurile de noroc. În această dimineață Mathew Bennett îi oferi un dosar complet din care Stephen mai află că Burleton cheltuise și bruma de avere pe care o moștenise. În afară de o grămadă de datorii la joc, pe care Stephen avea de gând să le onoreze, Burleton nu lăsase nimic in urma sa — nici o proprietate sau bijuterii de familie; nici măcar o trăsură. Excesul său de zel la jocurile de noroc epuizase până și puținii bani pe care i-ar fi câștigat dacă se căsătorea cu Charise Lancaster.
Într-un an sau doi Charise ar fi ajuns să trăiască în sărăcie, așa cum se aflase Burleton în momentul când murise și ar fi rămas doar cu un titlu cu mult inferior celor mai mici titluri pe care le avea Stephen. El nu intenționa să o ia de soție, dar putea, și era dispus, să-i ofere lumea întreagă, dacă unul s-ar fi bucurat în continuare de compania celuilalt și atâta timp cât ea ar fi înțeles aranjamentul lui și termenii stabiliți de el...
Atâta vreme cât ea ar fi înțeles aranjamentul...
Urâțenia gândului care-i trecea prin cap îl lovi și-I făcu să-i fie silă de el. Charisa Lancaster era o virgină naivă, nu o curtezană. Chiar dacă avea educa]ia și experiența pentru a înțelege ce presupunea o asemenea relație, lucruri care nu stăteau chiar așa, era încă prea tânără pentru el, iar el se aprinsese prea mult pentru ea.
Din fericire, Stephen nu era încă destul de desfrânat, sau plictisit într-atât, încât să-i ofere o propunere care să-i pericliteze virtutea și toate șansele de respectabilitate. Nu-i venea să creadă că era atât de lipsit de moralitate, atât de josnic, incit, după ce ucisese un tânăr mire, să-i salveze mireasa și peste două săptămâni să o aibă în vedere pentru a o convinge să-i devină amantă. Ideea era revoltătoare, nebunească. Recunoștea că in ani își pierduse orice idealuri, dar până în acel moment nu realizase că-și pierduse și mințile.
Stephen se simțea ca un degenerat și se consolă cu rolul temporar de gardian al lui Charise din acele clipe, intenționând să se gândească la ea în termenii cei mai impersonali. Deci de acum înainte va avea grijă să o distreze și să o facă să se simtă în siguranță, dar să o ferească de orice avansuri!
Poate că ea credea că sunt, logodiți, dar el cunoștea adevărul și pe viitor și-l va aminti! Era de ajuns o singura persoană cu memoria alterată!
Își dorea din tot sufletul să o vadă pe deplin restabilită, dar se simțea și vinovat pentru că o privase de logodnicul ei real. Merita pe cineva mai bun decât tânărul Burleton. Acesta nu ar fi fost niciodată demn de ea; fusese prea ușuratic, iresponsabil și prea sărac. Sherry avea nevoie, merita să fie înveșmântată în blănuri și să trăiască în luxul cel mai mare.
Stephen era conștient că responsabilitatea de a-i găsi pe cineva care să-i ofere toate acestea cădea pe umerii lui, dar acum nu dorea să se gândească la varianta aceasta. Îi diminua plăcerea. Deocamdată dorea să se bucure amândoi de restul serii.
Se întreba în sinea lui de unde căpătase o asemenea slăbiciune pentru domnișoare aflate în situații disperate și o asemenea atracție bizară fa]ă de domnișoarele roșcate. Stephen se trezi in salonul pustiu, pregătit pentru rolul de protector și de animator at musafirei sale. Casa părea goală și tăcută ca un minj.
Își strecură mâinile în buzunare, se întoarse, așteptându-se să o vadă pe Sherry, sau un servitor materializându-se dintr-un colț al încăperii. Când văzu că nu apare nimeni se hotărî să se mai plimbe puțin prin casă, dar nu știa ce să facă: să se culce sau să-și trezească servitorii care, de la o vreme, începuseră să deËrlă foarte degajați. Trase de șnurul soneriei când auzi voci din spatele casei. Uluit, se îndreptă în acea direcție, iar cizmele răsunau cu ecou pe dalele lustruite ale podelelor.
Traversă holul cu colonade care ducea spre spatele casei. Se opri în capăt, cu capul ușor înclinat, ascultând liniștea. Cu siguranță că Sherry se retrăsese cu câteva ore în urmă, își zise el agasat de graba cu care fugise din brațele calde ale amantei sale pentru a veni acasă ca o guvernantă zeloasă.
Dezgustat, se întoarse cu spatele, dar auzi glasul vesel al lui Sherry din direcția bucătăriei.
- Gata, toată lumea, hai să mai încercăm o dată — doar că dumneata, domnule Hodgkin, trebuie să stai lângă mine și să cânți mai tare, ca să nu mai greșesc cuvintele iarăși. Gata? zise ea.
Deodată se auzi an cor al servitorilor cântând un cântec vesel în dialect, pe care-I cunoșteau toți copiii din Anglia începând cu Evul Mediu. Stephen se duse către bucătărie, și mai enervat că o găsea pe Sherry în compania servitorilor, în loc să fie asistată de aceștia oriunde s-ar fi aflat ea. Se opri în prag și schiță un zâmbet la cele ce văzu.
Cincizeci de servitori în uniformele de lucru erau așezați pe cinci șiruri, iar Sherry și bătrânul Hodghin stăteau în fața lor. De obicei personalul se aranja după o ierarhie tradițională, veche de secole și foarte strictă, cu valetul-șef și menajera in capul șirului, dar Stephen observă că Sherry îi organizase fără vreo legătură cu rangul sau poziția lor în gospodărie, ci, probabil, după putința de a cânta. Bietul Colfax, valetul-șef al lui Stephen, stătea pe rândul din spate, între o cameristă și o spălătoreasă, în vreme ce rivalul său la supremația casei — valetul personal al lui Stephen, Damson reușise să capete o poziție mai importantă pe rândul din față. Damson, întruchiparea înfumurării, dar și un gentleman pentru gentlemeni, care rar se cobora să vorbească oricăruia din casă, discutând numai cu Stephen, își pusese un braț în jurul umerilor unui lacheu și amândoi țineau isonul cu atâta pasiune, încât aveau capetele aproape lipite unul de celălalt și priveau pierduți în tavan, fermecați de cântec.
Tabloul era fără precedent, depășea orice închipuire a lui Stephen, așa încât rămase câteva minute nemișcat, privind și ascultându-i pe lacheii în livrea, pe valeți și îngrijitori cum cântau într-o armonie democratică alături de cameriste, de spălătorese și de fetele în casă plinuțe, cu șorțuri albe și apretate, ascultând și urmând tonurile date de un valet ramolit, pe post de dirijor, care dădea din mâini ca și când ar fi avut onoarea să conducă un cor simfonic.
Stephen fusese la început atât de uluit de scena din fața ochilor săi, încât nici nu remarcase că Damson și lancheul, ca și câțiva alții aveau de fapt voci. foarte plăcute. Amuzat, se delectă cu un spectacol de amatori mult mai profesionist și chiar în bucătăria sa față de cele de la teatru. Se întreba de ce cântau o colindă de Crăciun în mijlocul primăverii. Chiar în acele momente li se alătură Sherry, iar vocea ei suavă predomina corul de tenori și baritoni aspiranți; Stephen își ținu răsuflarea.
Când notele coborau, Sherry se armoniza perfect cu corul, iar cântăreții zâmbeau ca vrăjiți de vocea ei, iar când melodia urca, ea trecea în același registru vocal cu o ușurință nemaiîntâlnită, făcând încăperea să vibreze pur și simplu.
Când cântecul se sfârși, un băiat în casă, nu mai mare de șapte ani, păși în față și întinse brațul bandajat spre Sherry. Îi spuse cu sfială:
- Mâna mea ar fi mult mai bine, domnișoară, dacă aș mai asculta un cântec fericit.
Stephen rămăsese tot în prag și avu intenția să-i spună băiatului să nu o mai obosească, dar Damson păși in față și Stephen avu impresia că-i va spune exact ce i-ar fi spus el, dar valetul mărturisi:
-Cu siguranță că pot vorbi în numele tuturor, domnișoară, dacă spun că ați transformat această seară în ceva extraordinar, onorându-ne cu compania dumneavoastră și cu scuzată să-mi fie îndrăzneala - cu glasul dumneavoastră nemaiauzit!
Discursul lung și ezitant cuceri zâmbetul lui Sherry, care tocmai se ghemuise pentru a-i reface bandajul băiețelului.
- Domnul Damson vrea să spună, interveni Colfax, traducând cuvintele celuilalt valet în timp ce-i aruncă o privire disprețuitoare domnișoară, că ne-am bucurat cu toții de această seară și că v-am fi recunoscători peste măsură dacă ați binevoi să o mai prelungiți puțin. Băiețelul ridică ochii mari către valet, apoi se uită Ia Sherry, care se străduia să examineze brațul copilului.
- Vor să spună că vă rugăm să mai cântăm un cântec, domnișoară, se poate?
- Oh, râse Sheridan, iar Stephen o văzu cum Ie face cu ochiul valeților care așteptau, apoi se ridică în picioare și zise: Doar atât ați vrut să spuneți?
-Într-adevăr, confirmă valetul, aruncând o privire scudă către celălalt.
- Eu cel puțin asta am vrut să spune, îi replică acesta.
-Se poate? întrebă băiețelul.
- Da, răspunse ea și se așeză pe un scaun în fața mesei de bucătărie, apoi îl luă pe genunchi pe copil. Dar de data aceasta vreau să te ascult și pe tine, ca să mai învăț un cântec de-al vostru. Îl privi pe Hodgkin, care radia de fericire și aștepta sugestii. Domnule Hodgkin, cred că primul cântec acela pe care I-ați cântat cu toții pentru mine, cu „Crăciunul alb în care buștenii din cămin ard molcom", ar merita reascultat.
Hodgkin dădu afirmativ din cap, ridică mâna în semn că voia liniște, făcu câteva mișcări cu brațul și servitorii începură să cânte cu entuziasm. Stephen nici nu băgă de seamă, o studia atent pe Sherry cu băiețelul pe genunchi, șoptindu-i ceva la ureche, apoi mângâindu-I pe obraz și lipindu-i capul pe pieptul ei. Tabloul pe care-I alcătuiau cei doi emana o asemenea tandrețe maternă, încât Stephen se trezi la realitate și avansă, nerăbdător să alunge din minte această imagine înduioșătoare.
- A venit deja Crăciunul? spuse el venind în mijlocul celorlalți.
Dacă ar fi avut puști încărcate în amândouă mâinile, prezenta lui nu ar fi fost cu nimic mai amenințătoare și mai terifiantă decât efectul pe care-I avu asupra veselilor cântăreți. Cincizeci de glasuri se opriră subit și servitorii făcură în același timp câte un pas înapoi, lovindu-se unul de altul în timp ce căutau să se retragă din bucătărie, cu graba unor oameni surprinși asupra unei fapte inadmisibile. Se împrăștiau care încotro vedeau cu ochii; până și puștiul din brațele lui Sherry sări imediat și o rupse la fugă. Doar Colfax, Damson și Hodgkin își făcură o ieșire mai demnă — dar cu precauție, înclinându-se în timp ce se retrăgeau.
- Sunt chiar speriați de tine, nu-i așa? spuse Sherry, bucuroasă că Stephen se întorsese mai devreme.
- Nu într-atât ca să stea la locurile lor, e evident, zise Stephen, apoi surâse fiindcă o văzu descumpănită.
-Eu am fost de vină.
- Presupun că da.
- De unde ai știut?
- Nebănuitele mele puteri da deducție, replică el înclinându-se galant. Niciodată nu i-am auzit cântând și nici nu m-am întors acasă fără să găsesc pe cineva la ușă până astăzi.
- Mă plictisisem și am făcut câteva explorări. Când am intrat aici, Ernest - băiețelul - tocmai pusese mâna pe un ceainic și se arsese rău.
- Deci ai hotărât să-I înveselești și ai organizat corul servitorilor?
- Nu. Am făcut asta pentru că toată lumea părea să aibă nevoie de puțină veselie, la fel ca mine.
-Te simțeai rău? întrebă Stephen îngrijorat, uitându-se atent la ea. Arăta bine. Foarte bine. Drăguță și radioasă — ușor stânjenită.
- Nu, eram...
- Da? zise el văzând-o că ezită.
-Eram tristă fiindcă plecaseși.
Răspunsul ei candid îl surprinse... și mai simțea ceva nedeslușit, nedefinit. Nu voia să definească senzația. Pentru moment era logodnica lui și i se păru potrivit și plăcut să o sărute pe obrazul trandafiriu, deși își jurase cu câteva minute înainte că relația lor va fi total platonică din acel moment. Chiar dacă sărutarea lui i se va opri pe buze, iar mâinile îi vor cuprinde umerii, apropiindu-și-o câteva, clipe, și aceste lucruri nu puteau fi dăunătoare. Ce nu mai era plăcut și inofensiv i se păru răspunsul trupului său, complet saturat, când Sherry se lipi timid de el și-i puse palma pe piept; Sheridan își auzi gândul: Mi-a fost dor de tine în această seară. Se desprinse de ea ca și când mâinile i-ar fi fost arse, apoi făcu un pas înapoi și o privi adânc, încercând să-și ascundă tulburarea. Păru atât de preocupat, încât se supuse fără cuvinte când ea îi propuse să pregătească băutură.
Sheridan veni cu o tavă pe care aranjase cănile de ceai și ceainicul, le puse pe masă și se așeză în fața lui. Își sprijini bărbia pe degetele înlănțuite și începu să-I studieze zâmbind.
Stephen urmărea luminile focului care-i jucau prin părul roșcat și peste obrajii fini.
- Cred că e obositor să fii conte, remarcă ea ai ajuns așa?
- Conte?
Ea dădu afirmativ din cap, apoi privi ceainicul și se ridică.
- Ieri seară mi-ai spus că ai un frate mai mare care e duce, apoi mi-ai mărturisit că ai moștenit titlurile din greșeală.
-Am vorbit prostii, răspunse el cu atenția îndreptată spre mișcările ei grațioase, urmărind-o cum toarnă în căni băutura pregătită. Fratele meu a moștenit titlul de duce și alte câteva prin tatăl nostru. Eu am căpătat titlul de Ia un unchi. Printr-o Scrisoare de drept și un codicil în favoarea străbunilor mei cu multe generații în urmă, conții de Langford au căpătat dreptul de a desemna pe cei care să Ie moștenească titlurile în cazul când nu aveau copii.
Sherry dădea din cap, dar nu părea prea interesată de un subiect care de obicei Ie fascina pe toate femeile cunoscute de el.
- Ciocolata este gata, zise ea, aducând pe masă o tavă cu farfurii și lingurițe, lângă un platou cu dulciuri găsite probabil într-un dulap. Sper să-ți placă. Presupun că am făcut-o cum trebuie, adăugă ea dându-i tava în mâini, convinsă că era perfect normal ca el să o ducă. Nu știu cum e la gust, totuși.
Părea mulțumită de sine că își amintește cum se prepară băutura, dar Stephen rămase uluit fiindcă ea făcuse un lucru care de obicei se cerea servitorilor. Pe de altă parte, ea era americancă și era posibil ca femeile din acea țară să fie mai obișnuite cu activitățile din bucătărie decât semenele lui din Anglia.
- Sper că o să-ți placă, repetă ea în timp ce se îndrepta spre ieșirea din bucătărie.
- Sunt sigur că îmi va plăcea, zise Stephen. Ultima dată când băuse ciocolată fusese cu mult timp in urmă. De Ia o vreme prefera câte un pahar de coniac vechi la această oră. De teamă ca ea să nu-i citească gândurile, adăugă: Miroase grozav. Toate cântecele despre buștenii din cămin mi-au trezit pofta de ciocolată fierbinte.