Sheridan se grăbea și își ridicase poalele rochiei cu amândouă mâinile pentru a parcurge holul mai repede. Trecu pe lângă valeții surprinși de viteza cu care mergea și-i lăsă în urmă cu gurile căscate. Când crezu că ajunsese în zona de locuit a casei, ieși pe un balconaș cu o balustradă din marmură care se continua cu o scară șerpuitoare, terminându-se cu un hol imens la capătul scărilor.
Strânse materialul rochiei și coborî în continuare grăbită, trecând pe lângă portrete înrămate ale generațiilor de nobili, strămoși ai arogantului conte. Nu știa unde îl poate găsi și nici dacă lăsase dispoziții să fie îndrumată spre el. Tot ce știa însă era că îi vorbise ca și când ar fi făcut parte din personalul lui de serviciu și că s-ar fi bucurat nespus să o aducă jos azvârlită pe un umăr ca pe un sac cu făină, delectându-și servitorii, dacă nu i-ar fi respectat termenul-limită.
Pentru a-I priva de această plăcere era dispusă să meargă chiar și prin toată casa până ce-I va găsi. Nu-și imagina cum putuse să fie in deplinătatea facultăților mentale când acceptase să se lege pe viață de un asemenea bărbat! De îndată ce va sosi tatăl ei avea de gând să rupă logodna și să-i spună acestuia să o ducă acasă imediat!
Nu-I plăcea pe conte și era absolut sigură că nu ar fi agreat-o nici pe mama lui. Camerista îi spusese că rochia îi aparținuse mamei contelui. I se părea indecent pentru o văduvă în vârstă, sau pentru oricare femeie respectabilă, să apară în sălile de bal îmbrăcată cu o rochie atât de frivolă, vaporoasă, de culoare violet, cu un corsaj sumar, susținut doar de câteva panglici argintii, cu pieptul aproape dezgolit. Era atât de mânioasă, încât nici nu observă splendoarea holului imens cu candelabrele din cristal, strălucind ca niște ghirlande de diamante; nu observase nici frescele de pe pereți sau tavanul cu ornamente desăvârșite.
Apropiindu-se de ultima treaptă un bărbat în vârstă, într-un costum negru, cu cămașă albă, intrând grăbit într-o cameră din stânga culoarului.
- Ați sunat, milord? îl auzi întrebând din pragul ușii.
Peste un minut îl văzu că se retrage cu capul plecat, apoi închide ușile.
- Mă scuzați... zise .Sherry, împiedicându-se de tivul rochiei, apoi se sprijini de un perete. Când bătrânul o văzu, îngheță. În același timp fața i se schimonosi într-o grimasă de om șocat. Mă simt perfect, îl asigură ea", regăsindu-și echilibrul și își trase marginea rochiei de sub picior. Observându-i privirea nelămurită și speriată, întinse o mână spre el și-i zise: Doctorul Whitticomb a spus că pot să cobor acum. Nu am făcut cunoștință, dar eu sunt Charise... Lancaster, își aminti după o pauză penibilă. El ridică mâna și, neștiind ce are de făcut, i-o strânse ușor, zâmbind. Dumneavoastră sunteți...?
- Hodgkin, se prezentă, el cu o voce sugrumată parcă. Îşi drese glasul și repetă: Hodgkin.
- Mă bucur să vă cunosc, domnule Hodgkin.
- Nu, domnișoară, doar „Hodgkin".
- Nu m-aș putea adresa unei persoane în vârstă doar cu numele mic. E lipsit de respect, îi spuse ea cu bunăvoință.
- Aici așa se cere, zise el parând speriat.
Sheridan era indignată și mâna stângă i se încleștă mai mult pe materialul rochiei.
- E tipic pentru bestia arogantă să refuze unui om în vârstă demnitatea de a i se vorbi cu „domnule"!
Bătrânul se schimonosi și mat mult și părea că întinde gâtul din lipsă de aer.
- Cu siguranță, domnișoară, nu știu la cine vă referiți.
- Mă refer la... Sheridan încercă să-și amintească răspunsul cameristei când o întrebase despre numele contelui. Atunci auzise o mulțime de nume, iar cel de familie era... Westmoreland! Da, așa era. Mă refer la Westmoreland! spuse ea refuzând să adauge numelui și titlul de noblețe. Ar fi trebuit să-I biciuiască de mic, pentru al învăța bunele maniere.
Pe balconul mare din față un valet care glumise cu o cameristă care trecea pe acolo se întoarse brusc, iar fata se ciocni de el speriată, încercând în același timp să se sprijine de balustradă pentru a vedea mai bine. La câțiva metri de Sheridan patru lachei, care intraseră în șir indian în sufragerie cu tăvi pline se ciocniră unul de celălalt fiindcă băiatul din fruntea lor se oprise pe loc ca trăsnit. Un alt bărbat cu părul alb, dar mai tânăr decât Hodgkin, îmbrăcat la fel ca acesta, apăru din sufragerie, bombănind nervos când auzi căzând cu zgomot un capac care se rostogoli până la picioarele sale.
- Cine e răspunzător pentru...? începu el întrebarea, apoi se opri cu privirea asupra lui Sheridan, împietrit când îi văzu părul, rochia și picioarele goale.
Ignorând forfota stârnită in jurul ei, Sheridan îi zâmbi lui Hodgkin și spuse blând:
- Niciodată nu e prea târziu pentru nimeni, dacă îi sunt arătate greșelile. Îi voi spune contelui la momentul potrivit că ar trebui să se adreseze cum se cuvine unui om de vârsta domnului Hodgkin. I-aș sugera să se pună în locul dumneavoastră și să-și închipuie că are aceeași vârstă... Tăcu când văzu că bătrânul se încruntă și mai rău și ochii părură că-i sar din orbite. Mânia ei față de conte depășise limitele acestui incident, dar realiză imediat că bietul om ar putea să-și piardă slujba din cauza unei intervenții din partea ei. Am vorbi copilării, domnule Hodgkin, spuse surâzând. Promit să nu-i spun nimic contelui.
Pe balconul de la etaj se auziră răsuflările ușurate ale celorlalți servitori care urmăriseră scena, iar Hodgkin deschise ușile sufrageriei; auziră cu toții cum tânăra americancă i se adresă stăpânului lor pe un ton glumeț, ironic:
- Ați sunat, milord?
Stephen se întoarse surprins de cuvintele ei și rămase înlemnit. Își înăbuși un hohot de râs, privind-o admirativ cum îl înfruntă cu nasul ridicat în aer, cu ochii scânteind ca două felinare gemene. În contrast cu ținuta improvizată pe care o adoptase, era îmbrăcată într-o rochie vaporoasă, cu multe volane pe umerii aproape goi; ținea strânse marginile rochiei pe lângă corp și i se vedeau vârfurile degetelor de la picioare de sub tivul acesteia. Cu părul strâns și încă ud, astfel încât la călcâie apa se adunase într-o mică baltă, cu câteva șuvițe răsfirate pe sâni părea un nud de Botticelli.
Culoarea pastel a rochiei se asorta perfect cu aceea a părului, iar pielea ei albă dădea un efect dramatic tabloului. Stephen remarcă acest efect, realizând imediat că nu alesese intenționat veșmântul lui Helene, căutând să-I agaseze, ci fiindcă nu avea altceva cu ce să se îmbrace. Stephen uitase că bagajele plecaseră odată cu vaporul, dar dacă pelerina cafenie pe care o purta la sosire denota gustul ei pentru îmbrăcăminte, prefera să o vadă în neglige-ul lui Helene. Desigur, servitorii nu-i împărtășeau vederile libertine și își făcu o notiță în minte ca să rezolve această problemă dimineața. Deocamdată putea fi recunoscător că veșmântul o acoperea îndeajuns ca să nu-i știrbească decența.
Se stăpâni să nu zâmbească și o privi cum se străduiește să-și păstreze alura monumentală în fața tăcutei lui examinări vizuale, apoi se minună cât de expresivă putea fi fără să facă mișcare și fără să vorbească. Era întruchiparea inocenței în pragul feminității, îndrăzneață și neîmblânzită de înțeIepciune sau completată de precauție. Văzu cum părul îi strălucește pe umeri și se debarasă cu greu de impresia lăsata apoi ea îi vorbi:
- Ai terminat să mă fixezi cu privirea?
- De fapt, te admiram.
Sheridan coborâse pregătită pentru o confruntare, dorind să o aibă, dar ceva o opri când îl văzu cum se uită la ea admirativ, flatând-o cu ochii lui albaștri; zâmbetul lui o complimenta în aceeași măsură. Își aminti că el era bărbatul rece, dictatorul cu care nu se va mărita, indiferent cum ar fi fost privită, sau cât de dulce i s-ar fi vorbit...
- Presupun că ai un motiv serios pentru că m-ai convocat în augusta ta prezență, excelență?
Spre surprinderea ei, nu-i răspunse pe același ton, ci păru amuzat și zise dând din cap:
- De fapt, am mai multe motive.
- Care ar fi acestea? întrebă ea.
- În primul rând vreau să-mi cer scuze, zise Stephen.
- Chiar așa? făcu ea ridicând din umeri. Pentru ce?
Stephen surâse în cele din urmă. Recunoscu în sinea lui că fata avea spirit. Mult spirit... și mândrie. Nu-și amintea nici un bărbat, cu atât mai puțin o femele, care ar fi îndrăznit să-I înfrunte deschis, așa cum făcea ea acum.
- Pentru felul abrupt in care am pus capăt conversației noastre in seara aceea și pentru că nu am mai urcat la tine de atunci.
- Scuzele îți sunt acceptate. Acum, pot să urc la mine în cameră?
- Nu, zise Stephen parcă trezindu-se dintr-un vis. Ar fi dorit ca tânăra să nu aibă atâta curaj. Trebuie... nu, vreau... să-ți explic de ce am făcut asta.
Sheridan îl privi disprețuitor.
- Aș vrea să te văd că încerci.
Curajul este o trăsătură de caracter admirabilă pentru un bărbat, dar pentru o femeie e o durere de cap, își zise Stephen.
- Dar încerc, spuse el ca un avertisment.
Sheridan îl văzu că-și pierduse puțin cumpătul și se simți mai bine.
- Haide, îl invită ea. Ascult.
- Vrei să iei loc?
- Poate. Depinde de ce cei spune.
Stephen o privi încruntat, observă ea, dar își controlă tonul și începu să-i vorbească.
- În seara aceea păreai că îți dai seama că eu... că situația noastră nu e chiar... așa cum te așteptai să fie între doi logodnici. Sheridan dădu afirmativ din cap, confirmând spusele lui ca o regină care nu pare mai mult decât interesată să asculte mai departe. Există o explicație pentru toate, continuă el puțin nemulțumit de superioritatea cu care era tratat. Îi oferise singura justificare care i se părea logică și acceptabilă. Ultima dată când stat de vorbă ne-am certat. Nu m-am gândit la această ceartă cât timp ai fost bolnavă, dar când am văzut că începi să-ți revii, aseară, totul mi-a revenit în minte. De aceea poate că ți-am părut...
- Rece și nepăsător? completă ea cu durere în glas.
- Exact, recunoscu el. Atunci ea se așeză; Stephen răsuflă ușurat că nu mai trebuia să mintă sau să se prefacă, dar liniștea nu dură muIt.
- Pentru ce ne-am certat?
Stephen ar fi trebuit să știe că o roșcată americană sfidătoare cu o predispoziție pentru a-i desconsidera pe cei cu titluri nobiliare și fără pic de respect pentru codurile ținutei vestimentare ar fi insistat pe prelungirea unei discuții în contradictoriu, în loc să accepte scuzele și sàălase chestiunea baltă.
- Ne-am certat pentru firea ta, răspunse el precaut. Sheridan îl privi cu ochi nelămuriți.
- Firea mea? Care e problema cu ea?
— O găsesc destul de... certăreață.
- Înțeleg. Stephen parcă o și auzi întrebându-se în sinea ei de ce continuă să alimenteze o dispută stupidă când știa că fusese atât de bolnavă. Sheridan își privi mâinile împreunate pe genunchi ca și când nu I-ar mai fi putut privi, apoi îl întrebă ezitând: Vrei să spui că sunt arțăgoasă?
Stephen o urmări cu privirea și văzu cum își coboară umerii dezamăgită; în acel moment resimți acel sentiment de tandrețe care-i revenea în situații neașteptate.
- Nu aș spune chiar asta răspunse pe un ton care se dorea glumeț,
— Am observat, recunoscu ea, că în ultimele zile nu am fost chiar bine dispusă.
Whitticomb spusese că o găsea absolut delicioasă, iar Stephen se gândea acum că afirmația fusese incompletă.
- E de înțeles, în situația ta de acum. Sheridan ridică privirea și îl examină.
- Vrei să-mi spui exact pentru ce ne-am certat ultima dată când am fost împreună?
Stephen se simți prins în capcană și se apropie de tava cu băuturi, luă sticla de sherry și căută repede un răspuns care să o mulțumească și să-i oprească avântul.
- Am avut impresia că dăduseși prea multă atenție altui, bărbat, răspunse inspirat. Eram gelos. Gelozia era sentimentul total necunoscut pentru el, dar știa că femeile se bucură când o citesc în inima unui bărbat. O privi peste umăr și remarcă delectat că, în această privință, Charise Lancaster era la fel ca toate surorile ei, fiindcă părea amuzată și flatată. Ascunzându-și un zâmbet, turnă sherry într-un pahar mic, de cristal. Când i-I aduse în față văzu că ea rămăsese tot cu privirea în jos.
- Sherry? o întrebă.
Sheridan ridică brusc capul cu o încântare inexplicabilă și cu inima voioasă.
- Da!
Stephen îi dădu paharul, dar ea îl privi parcă așteptând ceva, însă fără să se uite la pahar.
- Vrei poate niște vin? clarifică el.
- Nu, mulțumesc.
Stephen lăsă paharul pe masă.
- Mi s-a părut că ai spus da.
— Credeam că vorbești cu mine, zise ea. Sherry! exclamă, apoi, ridicându-se brusc în picioare, radiind de bucurie: Credeam că e vorba de mine. De fapt, așa mă numesc, parcă. Adică, auzind cum mi-ai spus am crezut că...
— Înțeleg, spuse Stephen mai liniștit acum, ca și ea de altfel. Erau foarte aproape unul de celălalt, zâmbindu-şi, împărtășind o clipă de triumf care părea să-i lege și să le trimită gândurile în aceeași direcție. Stephen înțelese de ce Hodgkin spusese că Burleton era „îndrăgostit de ea până peste cap". Sherry îl privea în ochi și în limpezimea lor albăstruie văzu o căldură și un farmec care o făcură să înțeleagă de ce promisese să-i fie soție. Fraze ciudate începură să-i umple golul din memorie, sugerând ce ar fi trebuit să se întâmple în minutele următoare...
Baronul îi luă mâna și o ridică spre buzele sale jurându-i credință veșnică.
- Tu ești singura mea dragoste...
Prințul o îmbrățișa cu brațele lui puternice și o ținu lipită de pieptul său.
- Dacă aș avea o sută de regate, le-aș da pe toate pentru tine, dragostea mea scumpă. Am fost un nimeni până când tu...
Contele era atât de copleșit de frumusețea ei încât își pierdu stăpânirea de sine și o sărută pe obraz.
— Iartă-mă, dar nu pot să rezist! Te ador!
Stephen citi in ochii ei invitația și, în acea clipă de acceptare, i se păru normal să-i răspundă într-un fel. Îi ridică ușor bărbia și de-abia îi atinse buzele, simțind răsuflarea ei și trupul parcă încordat. Uluit de reacția ei oarecum extremă, se depărtă ușor de ea și așteptă să o vadă cum deschide ochii. Când îi văzu genele lungi ridicându-se și privirea pierdută, realiză că era și puțin dezamăgită.
- S-a întâmplat ceva? o întrebă încet.
- Nu, nimic, răspunse ea, dar părea că nu spusese adevărul. Stephen o privi în tăcere, tainică urmată de o reacție verbală din partea partenerului, de obicei, ceea ce se și întâmpla cu „logodnica" lui. Doar că așteptam ceva diferit, explică ea.
Spunându-și că nu făcuse altceva decât să-i reîmprospăteze memoria, Stephen o întrebă
- Ce așteptai?
- Nu știu, zise ea dând din cap, privindu-I în continuare.
Cuvintele ei ezitante și privirea nemișcată îi confirmară ce bănuia deja, adică faptul că adevăratul ei logodnic dădea frâu liber pasiunii sale de obicei. Privind-o și el drept în ochi, își zise că era practic obligat să-i retrezească amintirea despre Burleton. Conștiința îi striga că mai exista și un motiv ascuns, egoist, pentru ceea ce avea să facă, dar Stephen nu-i dădu atenție. Totuși, îi promisese lui Whitticomb, că o va face să se simtă în siguranță și iubită.
— Poate că așteptai... spuse încet, apoi o luă de mijloc și o sărută pe ureche... ceva care să semene cu asta.
Răsuflarea lui caldă îi trimise fiori pe șira spinării și întoarse capul spre el, apoi buzele li se contopiră. Stephen intenționase să o sărute cum ar fi făcut poate Burleton, dar buzele ei se întredeschiseră și intenția lui eșuă.
Sheridan știu, din clipa când brațul lui o strânse cu căldură și buzele insistară cu mișcări lente asupra gurii ei, că nu se putuse aștepta la așa ceva... la avalanșa de emoții care-i tăiară răsuflarea și o făcură să se lipească de el, nici la dorința de a-i primi sărutarea insistentă, nici la bătaia frenetică a inimii când îi simți degetele în părul desfăcut, la ceafă, apăsând-o încet spre el. Întreg trupul parcă s-ar fi simțit contopit cu al său.
Stephen o simți cum se apropie furtunos de formele lui și îi căzu victimă. Când reuși în final să-și dezlipească buzele de ale ei și-i privi obrajii îmbujorați, uluit de reacția neașteptată produsă de câteva sărutări ale unei tinere fără experiență care părea să nu știe să sărute, văzu că deschise ochii și privi în adâncimea lor, puțin mâhnit că-și pierduse stăpânirea de sine, dar amuzat pentru că o fetișcană ca ea îi provocase acele senzații neobișnuite.
Pe la orele trei și jumătate preferințele lui se îndreptară spre femeile pasionale, experimentate și sofisticate, care știau cum să dea și să primească plăcerea. Ideea că fusese excitat de o copilă-femeie îmbrăcată într-un negligé vaporos care era prea nerăbdătoare și dornică de a învăța în timp ce fusese cuprinsă de brațele lui; nu văzuse nici un semn de sfială feciorelnică nici atunci, nici acum, când rămăsese încă în brațele lui privindu-I lung.
Toate argumentele dovedeau că tânăra Charise Lancaster nu era chiar, fără experiență, ci mai degrabă inadecvat învățată de Burleton și de predecesorii acestuia. Realizând că el fusese de fapt cel naiv, zâmbi și o întrebă:
- Așteptai mai mult de atât?
- Nu, răspunse ea dând ușor din cap, iar șuvițele de păr i se revărsară pe spate și pe umărul drept. Îi tremura glasul, dar ochii îi rămăseseră imobili.
- Știu că nu aș fi putut uita ceva care mi-a dat asemenea senzații.
Stephen își pierdu veselia și simți o durere inexplicabilă în piept. Pe neașteptate îi puse ușor mâna pe obraz mângâindu-I tandru.
- Mă întreb dacă ești chiar atât de dulce pe cât pari.
Nu intenționase să spună chiar asta cu voce tare și nici nu aștepta vreun răspuns, cu atât mai puțin pe cel primit acum. Era uluit să audă un secret atât de ascuns cum părea acesta rostit cu glas șoptit.
- Nu cred că sunt deloc dulce, milord. Poate că nu ai observat, dar am o fire neîmblânzită. Stephen se chinui să nu izbucnească în râs și să nu-și arate entuziasmul, dar ea interpretă tăcerea lui drept neînțelegere. S-ar părea — continuă ea tot în șoaptă că m-am priceput destul de bine să ascund asta de tine în timp ce eram cu mintea normală.
Când îl văzu că nu răspunde Sheridan se uită atentă la rubinele nasturilor de la cămașă, savurând senzația unui braț puternic, masculin în jurul taliei. Totuși, avu impresia că face ceva care nu se cuvine. Se concentră asupra sentimentului, făcându-I să capete formă și să iasă la suprafață, dar nu se întâmplă nimic. Nu se putea bizui pe el, așa cum nu se putea bizui nici pe reacțiile față de logodnicul ei; față de toate câte se întâmplaseră. O clipă simți că urăște rochia pe care o purta, apoi pe logodnicul ei și faptul că-și pierduse memoria; dorea să scape de toate.
În clipa următoare el schimba situația cu un zâmbet cald sau cu o privire admirativă... sau cu un sărut. Cu un singur surâs putea să o facă să creadă că rochia ei era pe măsura unei prințese, că ea era frumoasă și că era mai bine că-și pierduse memoria. Nu putea înțelege nimic, în special de ce existau momente trecătoare când simțea că nu vrea să-și mai amintească nimic. Doamne, sărutarea lui! Simțea cum îi arde tot corpul și cum se topește; agrea senzația, cu toate că o făcea nesigură, vinovată și stânjenită.
Făcând un efort să-i explice totul și să-i ceară eventual un sfat, Sheridan inspiră adânc și făcu o mărturisire cu ochii pe pieptul cămășii Iui:
- Nu știu ce gen de persoană crezi că sunt, dar mie mi se pare că am un... temperament formidabil. S-ar putea spune chiar că am o... o fire complet imprevizibilă.
Încântat de candoarea ei, Stephen o luă ușor de bărbie, i-o ridică spre el și o făcu să-i întâlnească privirea.
- Am observat, îi zise el grav.
Ochii ei expresivi îi căutau pe ai lui.
- Și asta nu te deranjează?
Erau mai multe lucruri care-I deranjau pe Stephen în acel moment, dar ele nu erau legate de firea ei. Îi simțea sânii tari apăsându-i pieptul, iar părul i se revărsase cu brațul pe care o ținea, iar gura ei cu buzele moi și senzuale invitau să fie sărutate. Numele Sherry i se potrivea perfect. Era o femeie cu care te intoxicai subtil și periculos. Nu era logodnica lui, nu era amanta lui; îi merita respectul și protecția, nu pasiunea. Știa lucrul acesta, dar creierul parcă îi fusese hipnotizat de zâmbetul și vocea ei, iar trupul îi fusese atât de excitat, incit începuse să-I doară. Fie ea nu înțelegea de ce rămăsese rigid, fie nu observase, fie nu-i păsa, dar, oricare ar fi fost motivul, Sheridan era mulțumit de rezultat.
- Mă „deranjezi" foarte mult, îi mărturisi el.
- În ce fel...? întrebă ea, văzând cum ochii îi coboară spre buzele ei; inima îi bătea cu putere.
- O să-ți arăt, murmură el și buzele le cuprinseră pe ale ei cu o tandrețe violentă. O sărută lent, somând-o să participe și ea de data aceasta, iar Sheridan înțelese invitația subtilă. O strânse încet de ceafă, apoi o mângâie; cu cealaltă mâna o mângâie pe spate cu mișcări prelungite, tandre. Buzele îi fremătau continuu obligând-o să deschidă gura pentru a-I primi, iar Sheridan răspunse aproape automat.
Îi simțea apăsarea insistentă și în cele din urmă întredeschise și el gura lăsând-o să-i mângâie buzele cu limba, explorând contururile masculine.
Sheridan începu și ea să-i mângâie formele musculoase; umerii, pieptul, arcuindu-se și lipindu-se $i mal mult de el... Deodată îi simți brațele înlănțuind-o ca două benzi de oțel și sărutările lui deveniră apăsate, furioase și urgente. Îi găsi limba cu a sa, trimițându-i senzații primitive prin corpul încordat.
Sheridan îl strânse cât putu de tare, răspunzându-i la insistențe și la mângâieri. Mâinile lui Stephen se opriri pe sânii ei...
Avertizată de instinctul neînțeles, deloc provocator, Sheridan își desprinse buzele din capcana gurii lui și începu să dea din cap ca și când ar fi spus nu; intrase în panică, deși o parte din ea ar fi dorit să-I sărute în continuare.
Stephen o mai eliberă din strânsoare și-și lăsă brațele pe lângă corp. Pe jumătate amuzat și nevenindu-i să creadă ce simte, privi frumusețea tinerească din fața lui, care reușise să-i drogheze nu numai simțurile, ci și mintea. Era îmbujorată, respira precipitat și ochii îi păreau încă stăpâniți de pasiune și tulburare. Arăta ca și când nu ar fi fost sigură ce vrea să facă.
- Cred că este vremea să facem altceva, zise el, hotărându-se pentru binele amândurora.
- La ce te gândești? întrebă ea sfioasă.
- Ceea ce am în minte și ceea ce vom face sunt două lucruri cu totul diferite, răspunse el încet. Se hotărî să o introducă în tainele jocului de șah.
Făcuse o greșeală. Sheridan îl bătu de două ori la rând fiindcă mintea lui nu era deloc focalizată pe joc.