Acum Stephen înțelesese perfect importanța motivelor pentru care Whitticomb insistase ca el să joace rolul logodnicului devotat și era pregătit să pună lucrurile la punct. Se opri în fața ușii, încercând să se pregătească pentru inevitabilul acces de lacrimi și acuzații care vor urma din clipa când îl va vedea, apoi bătu și ceru să fie primit.
Sheridan tresări când îi auzi glasul, dar când camerista se grăbi să-I primească înăuntru își concentră atenția asupra unui ziar pe care-I citea și-i zise acesteia cu hotărâre:
- Spune-i, te rog, stăpânului tău că nu sunt dispusă să primesc pe nimeni. După ce fata transmise informația că domnișoara Lancaster era indispusă, Stephen deveni îngrijorat și se întrebă cât de supărată putea fi pentru că el o neglijase.
- Spune-i că am venit să o văd și că voi reveni peste o oră.
Sheridan își refuză până și bucuria de a auzi că intenționa să se întoarcă. Știa că nu trebuie să mai depindă de el pentru nimic. Doctorul Whitticomb fusese atât de dezamăgit de starea ei de dimineață, încât și ea se alarmase prin simpatie și devenise și mai nefericită. El o avertizase că, dacă avea să se facă bine complet, după aceea va trebui să se îngrijească și să-și găsească întotdeauna o preocupare a minții.
Doctorul Whitticomb se cufundase într-o explicație evazivă și, bănuia Sherry, total mincinoasă - despre faptul că logodnicul ei o neglijase din cauză că „fusese absorbit de câteva probleme de afaceri presante" și pentru că avusese „obligații cerute de rangul său" și „probleme cu administrarea unui domeniu". Mai spusese că nici contele însuși nu se simțise prea bine în ultimul timp. Din nefericire pentru bietul medic, cu cât se străduia mai mult să justifice dezinteresul lordului Westmoreland, cu atât mai evident devenea pentru Sheridan că prezența și boala ei erau mai puțin importante pentru el decât detaliile mărunte ale afacerilor și vieții lui sociale! Ba, mai mult, avea toate motivele să creadă că de fapt o pedepsea pe ea sau că-i dădea o lecție dură pentru că avusese curajul să aducă vorba despre dragoste.
Petrecuse zile în șir chinuindu-se și condamnându-se că făcuse asta: adică îl întrebase dacă avea inimă. Ascultând prelegerea doctorului Whitticomb despre sănătatea ei și văzându-i chipul supărat, vinovăția și durerea se transformară în indignare justificată. Nu era logodită cu doctorul, dar el se ocupa de ea. El se deplasase pentru a o vedea. Dacă dragostea era un sentiment vizibil și interzis pentru sofisticații nobili englezi, atunci contele ei ar fi putut măcar avea puțină compasiune pentru faptul că își pierduse memoria!
Cât despre căsătoria cu contele, Sheridan nu-și putea închipui ce nebunie o făcuse să ia o asemenea hotărâre. Până acum singura calitate pe care părea că o posedă era frumusețea deosebită, lucru care nu putea fi suficient pentru a-I lua de soț. Avea de gând ca după ce-și va recăpăta memoria să-și amintească lucruri care să-i schimbe părerea despre el de acum, în caz contrar avea intenția să-i spună să-și retragă oferta de a o lua de soție și de a o face altei femei, care să fie la fel de rece și de indiferentă față de căsnicie cum era el. Îi venea greu să creadă că, dacă ar fi fost sănătoasă, ca înainte, ar fi avut o altă părere despre căsătorie. Poate că tatăl ei se înșelase, considerându-I pe conte un viitor soț bun și prin urmare insistase ca ea să-I ia în căsătorie. Dacă acesta era cazul, se va duce la tatăl ei și-i va explica de ce ea îl va refuza. În ultimele zile, de fiecare dată când încerca să se gândească la tatăl el, nu reușea să-i distingă chipul, dar resimțea anumite sentimente - o afecțiune și o apropiere, dar și durerea pierderii; uneori un gol teribil. Cu siguranță că un tată care-i evoca asemenea sentimente nu ar fi putut să-și silească fiica să se mărite cu un bărbat pe care nu-I admira!
Exact peste o oră Stephen bătu din nou la ușa ei.
Sheridan privi ceasul de pe polița căminului și remarcă iritată că măcar era punctual. Cu toate acestea nu avea de gând să-și schimbe hotărârea. Continuând să studieze ziarul pe care-I desfăcuse pe biroul de la fereastră îi spuse cameristei:
— Comunică-i, te rog, contelui că mă odihnesc. După ce vorbi astfel se simți foarte mândră de sine. Cu toate că nu avea nici o dată concretă despre Charise Lancaster, măcar trebuia să fie hotărâtă și stăpână pe sine!
Stephen începuse să se simtă vinovat de cealaltă parte a ușii, fiind și puțin alarmat.
- E bolnavă? o întrebă pe cameristă.
Aceasta o privi pe Sheridan, neștiind ce să spună și, văzând-o că dă negativ din cap, răspunse că nu. Peste o oră, când Stephen reveni la ușă, primi informația că făcea baie. Peste încă o oră nu mai era îngrijorat, ci enervat. Bătu și i se spuse că „domnișoara doarme".
- Spune-i domnișoarei, zise el pe un ton răspicat, că mă voi întoarse exact peste o oră și doresc să o văd foarte curată, foarte odihnită și pregătită să coboare pentru cină. Mâncăm la ora nouă.
O oră mai târziu, când contele bătu la ușă, Sheridan încerca un sentiment de satisfacție amestecată cu amuzament. Surâzând în sinea ei se cufundă în baia cu săruri aromate, plină ochi.
- Spune-i contelui că în seara aceasta prefer să mănânc în camera mea. Îi păru rău pentru biata cameristă care o privea de parcă ar fi dorit mai degrabă să fie bătută - sau se temea să nu primească bătaie.
Stephen deschise larg ușa înainte să audă finalul propoziției rostită de fată și păși în dormitor, gata să o răstoarne pe biata mesageră.
- Unde este? întrebă furios.
- În... în baie, milord.
Se duse înspre camera de baie, special amenajată cu un an înainte, apoi surprinse privirea uluită a cameristei și schimbă direcția. Se duse spre masa de la fereastră, privi ziarul desfăcut și văzu un petec de hârtie scris lângă ziar.
— Domnișoară Lancaster! strigă el pe un ton răspicat. Dacă nu cobori în exact zece minute, voi reveni și te voi duce pe sus, indiferent dacă vei fi îmbrăcată cu rochia sau nu! E clar?
Spre surprinderea lui, nu primi nici o replică la ultimatumul său. Se întrebă cui ar fi putut ea să-i scrie ąi ridică biletul. Își zise că bietul Burleton era mai fericit mort, fiindcă, dacă ar fi trăit, Charise Lancaster i-ar fi transformat viața într-un iad cu încăpățânarea și temperamentul ei dificil. Citi un scris ordonat; clar; erau date adunate din ediția de dimineață a ziarului Post, pe care probabil că le cunoștea dinainte, dar pe care trebuia să și le reintroducă în memorie. Din cauza lui.
Rege al Angliei - George al IV-lea. Născut în 1762.
Tatăl lui George al IV-lea a fost George al III-lea. A murit acum doi ani.
Supranumit „Fiermierul George" de către poporul englez.
Regele are slăbiciune la doamne, la haine elegante și la vinuri excelente.
După fiecare informație notată încercase să scrie date similare despre sine, dar rămăseseră spații goale în dreptul unor răspunsuri foarte simple.
M-am născut in 18... ?
Numele tatălui meu este... ?
Slăbiciunile mele sunt... ?
Stephen se simți din nou sfârtecat de vinovăție și părere de rău; închise ochii. Biata fată nu-și știa nici numele, nici pe al tatălui ei, nici anul în care se născuse. Mai rău chiar, când își va recăpăta memoria va avea un șoc dintre cele mai năprasnice — va afla de moartea logodnicului ei. Toate aceste lucruri... din cauza lui. Cuvintele de pe hârtie parcă-i ardeau mâna, așa încât o așeză la loc pe masă. Nu-și va mai pierde răbdarea cu ea, indiferent ce va spune sau va face; se jură. Nu avea dreptul să se simtă ofensat sau furios; nu avea dreptul decât să se simtă vinovat și răspunzător.
Hotărât să facă tot ce-i stătea în putință pentru a-i ușura starea de tristețe cauzată de faptul că o neglijase - stare care urma să fie accentuată și de vestea că logodnicul ei era mort - Stephen se duse spre ușă. De vreme ce nu putea să-și înceapă programul de îmbunătățire a situației ei, fiindcă era acum în baie, îi spuse prin ușă, pe un ton mai liniștit și politicos:
- Ți-au mai rămas opt minute.
Auzi cum începe să se scurgă apa din baie, dădu din cap mulțumit și ieși. Îndreptându-se către scări își dădu seama că va trebui să facă mai mult decât să-și ceară doar scuze pentru că o neglijase; va trebui să-i dea o explicație pe care să o accepte. Înainte de a-și pierde memoria, Charise Lancaster nutrise, cu siguranță, speranțe idealist-optimiste față de dragoste și căsătorie, de vreme ce îl întrebase dacă „fuseseră foarte îndrăgostiți" unui de celălalt. În adâncul sufletului său, Stephen se înfiora numai la auzul acestor cuvinte. Cu vârsta și experiența constatase că existau puține femei care să fie capabile de sentimente și comportament aproximativ asimilabile cu sentimentul tandru al iubirii, deși toate vorbeau despre aceasta ca și când ar fi fost la fel de obișnuit ca și sexul sau respirația. Din, partea lui, putea spune că nu avea încredere în cuvântul dragoste, la fel cum nu se încredea în femeile care vorbeau despre ea.
Helene era de aceeași părere cu el în această privință, un motiv în plus pentru care îi aprecia compania. Mai mult decât atât, îi era fidelă, lucru care nu se putea spune despre majoritatea cunoștințelor lui, văduve. De aceea o întreținea la un nivel care s-ar fi potrivit oricărei soții de nobil: îi dăruise o casă la Londra, dotată cu o mulțime de servitori, șifoniere pline de haine și blănuri și o trăsură argintată, cu tapițerie din catifea de culoarea levănțicăi — combinație care reprezenta „semnătura" lui Helene Devernay. Puține femei reușeau să arate atât de bine îmbrăcate ca ea sau să aibă aceeași ținută. Era emancipată și senzuală; înțelegea regulile și nu confunda partidele de sex cu dragostea.
Acum, că se gândea Ia ea, nici măcar o singură femeie, inclusiv acelea cu care petrecuse destul timp ca să dea naștere bârfelor, nu îndrăznise să-I antreneze într-o conversație despre dragoste, nici să facă o încercare de a se îndrăgosti de el.
Totuși, Charise Lancaster nu era nici atât de practică, nici rațională. Cu siguranță că așteptase ca logodnicul ei să poarte o asemenea discuție cu ea - discuție elaborată - iar Stephen evitase aceasta pentru binele ei și pentru binele lui de asemenea.
Odată ce-i va reveni memoria, știa că avea să-I urască pentru decepția suferință; avea să-l urască mai mult pentru că o umilise cu protestele născute dintr-o falsă afecțiune.
Doi lachei îi deschiseră ușile sufrageriei, iar Stephen trecu pe lângă ei adâncit în gânduri. Se apropie de o măsuță și își turnă puțină vișinată. Ușile se închiseră silențios în urma lui, iar el începu să se concentreze asupra principalei probleme a zilei. În câteva minute va trebui să inventeze o explicație plauzibilă pentru ea, justificându-și tăcerea prelungită cu care o tratase. Când urcase prima dată să o vadă intenționase să-și ceară scuze și să o încânte cu câteva platitudini. Acum, că-și făcuse o idee reală despre temperamentul ei, avea convingerea și neliniștea că nu se va lăsa convinsă ușor.