Stephen îi dicta secretarului o scrisoare când veni Whitticomb. Trecuseră trei zile. Stephen observă că doctorul zâmbea când valetul îl pofti în birou. O jumătate de oră mai târziu, când coborî de la pacienta sa, nu mai arăta la fel de bine dispus.
- Aș vrea să-ți vorbesc între patru ochi, îi spuse lui Stephen, dacă-mi poți acorda câteva minute. Îi făcu un semn valetului care rămăsese în pragul ușii, pregătindu-se să-l anunțe.
Stephen avea o premoniție și bănuia că nu va fii mulțumit de ce va auzi, așa că îi spuse secretarului să se retragă, puse deoparte corespondența și se așeză mai confortabil în fotoliu.
- Îmi amintesc foarte bine când ți-am spus, începu Hugh Whitticomb după ce secretarul ieșise - că e foarte important să nu o supărăm pe domnișoara Lancaster. Specialistul în pierdere de memoriei, pe care l-am consultat, mi-a spus asta în mod special, iar eu te-am avertizat pe tine în mod special. Ții minte conversația noastră?
Stephen rămase surprins de tonul doctorului, dar răspunse scurt:
- Da.
- Atunci, te rog să-mi explici, reveni doctorul Whitticomb pe un alt ton observând reacția interlocutorului său, de ce nu ai urcat la ea de trei zile. Ți-am spus că e important să aibă o preocupare pentru a nu sta cu gândul tot timpul la necazurile ei.
- Mi-ai spus și am avut grijă să aibă tot felul de preocupări femeiești, de la cărți și reviste de modă până la broderii și acuarele.
- Există o „preocupare" femeiască pe care nu i-ai oferit-o, deși are tot dreptul să spere că o va avea.
- Cum ar fi? spuse Stephen, cu toate că știa dinainte.
- Nu i-ai oferit nici măcar o brumă de conversație cu logodnicul ei.
- Nu sunt logodnicul ei!
- Nu, dar ești total răspunzător pentru faptul că nu are așa ceva. Mă uimește faptul că ai uitat.
- Voi trece cu vederea această observație, îl avertiză Stephen, fiindcă mi-a fost făcută de un prieten de familie foarte vechi și enervat.
Doctorul Whitticomb realiză că alesese nu numai tactica deosebit de necorespunzătoare față de interlocutorul său, dar și că dusese lucrurile prea departe. Uitase că nobilul calm și neiertător așezat la biroul său nu mai era băiețelul neascultător care se furișa la grajduri la miezul nopții ca să călărească un armăsar nou, apoi refuza să plângă atunci când Hugh îi punea în atele brațul fracturat și-i ținea predici despre. pericolele la care se expunea singur.
- Ai dreptate, spuse el cu blândețe. Sunt supărat. Pot să mă așez?
Interlocutorul său acceptă scuzele dând afirmativ din cap, invitându-l să ia loc.
- Desigur.
- Noi, „bătrânii prieteni de familie", avem tendința să plictisim prea repede, adăugă el cu un zâmbet, bucuros că-i regăsise lui Stephen surâsul din privire. Hugh căuta să tragă de timp și făcu un gest spre cutia de trabucuri de pe birou. Din când în când mi se face poată de un trabuc bun. Pot să mă servesc?
- Sigur că da.
Până ce Hugh își aprinse trabucul se gândi la o tactică mai convingătoare pentru Stephen despre situația lui Charise Lancaster şi acum observa bucuros că Stephen nu mai dădea nici un semn de reticență în a primi sfaturi.
- Când am fost sus adineauri, începu el studiind firul alb de fum care se ridica din trabuc, am găsit-o pe pacienta noastră gemând și agitându-se în pat. Stephen deveni impacientat, dar doctorul ridică o mână și-l liniști: Dormea, Stephen. Visa,. dar avea puțină febră. Am fost informat că nu mănâncă bine, că se simte singură și caută disperată răspunsuri stând de vorbă cu cameriste, cu valeți - cu oricine ar putea să-i de-a o cât de mică informație despre casa aceasta, despre ea însăși, despre tine, propriul ei logodnic.
Stephen se înfurie peste măsură, însă în același timp se simți foarte vinovat pentru suferința lui Charise Lancaster.
- Nu sunt logodnicul ei. Sunt omul răspunzător pentru moartea acestuia! L-am ucis, apoi i-am luat locul, spuse printre dinți. Toată treaba aceasta e obscenă!
- Nu l-ai ucis, zise Hugh, consternat de profunzimea mâhnirii lui Stephen. Era beat și a sărit în fața ta. A fost un accident. Se mai întâmplă.
- Nu ai vorbi atât de ușor, dacă ai fi tu în situația mea, replică Stephen imediat. Nu tu l-ai scos de sub copitele calului. Avea gâtul rupt, ochii deschiși și încerca să spună ceva, de-abia respirând. Doamne, ce tânăr era, parcă nici nu începuse să se bărbierească încă! Încerca să-mi spună ceva, dar nu am putut desluși ce. De-abia a doua zi mi-am dat seama că-mi spunea, cu ultimele fărâme de viață, că trebuie să se însoare. Dacă ai fi fost acolo și ai fi văzut și auzit totul, nu ți s-ar mai părea atât de ușor să-mi tase ti scuze pentru a-l fi omorât, apoi să-i doresc logodnica!
Hugh aștepta ca Stephen să-și termine tirada. vinovăției pentru a-i spune că aflase despre Burleton că avea o reputație de om neserios, bețiv și, pasionat de jocuri de noroc, defecte care nu ar fi făcut din el soțul cel mai potrivit pentru domnișoara Lancaster, dar ultima propoziție a lui Stephen îi alungă aceste gânduri din minte. Aceasta explica reticența neobișnuită a lui pentru a nu urca în camera ei.
Cu trabucul aprins între dinți Hugh se sprijini de spătarul fotoliului şi-l pivi pe contele furios cu fascinație.
- Deci, te atrage în acel fel, nu-i așa?
- Exact în acel fel, răspunse Stephen caustic.
- Acum înțeleg de ce o eviți. Hugh închise ușor ochii din pricina fumului, se gândi câteva clipe, apoi continuă: De fapt, nu-i de mirare că o găsești irezistibilă, Stephen. Eu însumi o consider drăgălașă și încântătoare.
- Excelent! zise el ironic. Atunci spune-i că tu ești Burleton cel adevărat și însoară-te tu cu ea. Astfel vom reda fiecăruia drepturile sale.
Ultima frază îi păru lui Hugh atât de interesantă și de revelatoare, încât își coborî privirea de pe chipul lui Stephen. Scoase trabucul din gură, îl ținu în aer, apoi începu să-l studieze aparent interesat.
- E o logică foarte captivantă, mai ales pentru tine.
- Aș putea spune că e revelatoare.
- Ce tot spui acolo?
- Spun că, dacă ar exista cineva care să se însoare cu ea, toate problemele ar fi rezolvate. Fără să mai aștepte răspuns, Hugh continuă: Te simți răspunzător pentru moartea lui Burleton și pentru că ea și-a pierdut memoria, dar te simți atras fizic de ea. În ciuda acestui fapt, sau din acest motiv, continui să te opui cu încăpățânare unei simple terapii de a te preface că ești logodnicul ei, nu-i așa?
- Dacă vrei să pui problema așa, da.
- Deci asta era, zise Hugh Iovindu-se cu palma pe genunchi și surâzând mulțumit. Aceasta era ghicitoarea, simplă ca bună ziua. Fără a aștepta încă o replică de la interlocutorul său agasant, Hugh îi explică: Domnișoara Lancaster nu mai are logodnic pentru că a avut loc un accident de care ești inevitabil răspunzător, dar răspunzător oricum. Acum, dacă ai juca rolul logodnicului, iar ea ar începe să de-a dovezi de afecțiune față de tine cât timp vei juca acest rol, date fiind circumstanțele, ea s-ar aștepta - poate chiar ar fi îndreptățită să aștepte - ca tu să transformi decepția în realitate. Dată fiind atitudinea ta anterioară față de sexul slab, atitudine care, dacă vrei să știi, o aduce la disperare pe mama ta, fiindcă nu te vede odată însurat, domnișoara Lancaster nu te-ar putea aduce niciodată pe linia de plutire. Dar nu greșesc dacă spun că ea nu ți se pare la fel de indispensabilă cum au fost celelalte. Te simți atras fizic de ea, dar te temi că ai considera-o irezistibilă, dacă ai ajunge să o cunoști îndeajuns în timp, altfel prezența ei nu te-ar determina să te ascunzi în propria-ți casă. Și nici nu ai evita pe cineva, cu bună știință, știind că persoana are nevoie de compania ta și de atenție. Dacă nu ai de ce să te temi, de ce o eviți? Lucrurile sunt simple. Dar tu te temi, pentru prima dată in viața ta ai motive să te temi că-ți vei pierde neprețuita burlăcie.
- Ai terminat? întrebă Stephen pe un ton neutru.
- Cred că da. Ce părere ai de rezumatul pe care I- am făcut?
- Cred că e cea mai impresionantă combinație de posibilități vagi și logică greșită pe care am întâlnit-o în viața mea.
- Dacă așa stau lucrurile, milord, îi zise doctorul Whitticomb privindu-I zâmbitor peste ramele ochelarilor, atunci de ce o privezi de avantajul prezenței tale?
- Pentru moment nu pot da un răspuns. Spre deosebire de tine, nu m-am gândit prea profund la neliniștile mele. .
- Atunci dă-mi voie să-ți mai dau o motivație pentru a-ți spulbera neliniștile existente sau inventate, spuse Hugh foarte categoric. Am citit câteva articole despre pierderea memoriei și m-am consultat cu câțiva colegi mai experimentați în aceste cazuri. Se pare că afecțiunea poate fi cauzată nu numai de un traumatism cranian, dar și de isterie, sau în cazurile cele mai grave de o combinație între cele două. După câte am citit, cu cât mai disperată e domnișoara Lancaster să-și recapete memoria, cu atât mai deprimată și mai isterică poate deveni văzând că nu reușește. Pe măsură ce devine mai agitată, cu atât mai greu îi va fi să-și amintească orice. Hugh îl privi satisfăcut pe tânărul care se încrunta îngrijorat. În traducere liberă: dacă se simte fericită și în siguranță, e normal ca memoria să-i revină mai curând. Dacă îi va mai reveni vreodată.
Stephen îl întrebă alarmat:
- Cum adică vreodată?
- Exact cum am spus mai devreme. Există de pierdere definitivă a memoriei. O persoană a trebuit să fie învățată să vorbească, să scrie și să mănânce singură, fiindcă uitase totul.
- Dumnezeule!
Doctorul Whitticomb dădu afirmativ din cap pentru a întări cele spuse:
- Dacă mai ai vreo îndoială ascunsă despre ce ți-am sugerat, gândește-te și la asta ca la un stimulent: Tânăra domnișoară este conștientă ca nu a petrecut prea mult timp cu logodnicul ei înainte de a veni aici, fiindcă eu i-am spus asta. Știe că nu a mai fost niciodată în această casă, sau în această țară, fiindcă tot eu i-am spus. Pentru că-și dă seama că se află printre necunoscuți, într-un mediu necunoscut, deocamdată nu e prea neliniștită că nu recunoaște nimic și pe nimeni. Dar situația se va schimba, dacă nu-și recapătă memoria până când vor veni rudele ei. Dacă nu-i va putea recunoaște pe cei din sângele ei când îi va vedea, se va prăbuși fizic și mental. Acum, ești dispus să riști pentru a o salva de la această soartă?
- Orice, zise Stephen cu hotărâre!
- Știam că vei spune asta după ce vei fi înțeles gravitatea situației. Apropo, i-am spus domnișoarei Lancaster că nu mai trebuie să stea în pat, cu condiția să nu se obosească prea mult încă o săptămână. Hugh Whitticomb își scoase ceasul, își ridică atent capacul și îl privi. Trebuie, să plec. Am primit un mesaj de la buna ta mamă. Îmi scrie că vrea să vină cu fratele și cumnata ta peste o săptămână. De-abia aștept să-i văd pe toți.
- Și eu, zise Stephen absent. Whitticomb se pregătea să iasă, iar Stephen se gândea că în plus la toată povestea se va vedea pus în situația de a-și implica și familia la decepția pe care urma să o provoace. Puse toate documentele într-un sertar și se gândi că nu se va întâmpla numai asta. Într-o săptămână, când familia lui avea să sosească pentru întreg sezonul, vor apărea și invitațiile la baluri și la alte distracții, casa îi va fi plină de oameni în tot acest răstimp, aproape zi de zi.
Încuie sertarul, apoi se lăsă pe spate încruntat, gândindu-se la alternative: dacă ar fi refuzat toate invitațiile, ceea ce ar fi făcut din toată inima, aceasta nu ar rezolva problema. Prietenii și cunoștințele lui I-ar vizita până ce ar găsi o cale să descopere motivul sosirii lui la Londra pentru ca apoi să stea închis în casă tot sezonul.
Ajunse la concluzia că singura variantă ar fi de a o convinge pe domnișoara Lancaster să o instaleze la una din proprietățile sale din afara orașului - undeva cât se putea mai departe. Astfel va trebui să se scuze față de mama și cumnata lui, la insistențele cărora venise la Londra de la bun început. Ele îl mustraseră argumentând că nu-I văzuseră prea des în ultimii doi ani și că le făcea o deosebită plăcere compania lui, lucru de care Stephen era convins. Nu-i spuseseră cel de-al treilea motiv, pe care el îl cunoștea: acela de a-l însura cu orice preț, de preferință cu Monica Fitzwaring; duseseră această campanie amuzantă de mult timp, perseverând de la o vreme. Odată ce mama lui şi Whitney vor înțelege motivul lui de a părăsi Londra, îl vor ierta imediat pentru a Ie fi zădărnicit planurile, dar vor fi dezamăgite.