După timp promisese, Stephen veni sus în camera ei seara. Obișnuia să o viziteze de două ori pe zi și, cu toate că vizitele erau scurte și impersonale, se bucura când se apropie; vremea să urce la ea. Bătu la ușă și, văzând că nu primește răspuns, ezită, apoi bătu încă o dată. Tot nu primi răspuns. Cu siguranță că i se respectase dispoziția ca o cameristă să stea în permanență cu ea. Sau camerista adormise în post. Ambele variante îl înfuriară, dar prima senzație fu cea de îngrijorare pentru musafira lui. Voise să se dea jos din pat. Dacă se hotărâse să încerce, în ciuda dispozițiilor lui, apoi căzuse în inconștiență, fără ca nimeni să nu o poată ajuta...? Dacă iși pierduse din nou cunoștință...?
Deschise ușa brusc și intră. Camera era goală. Tulburat și enervat privi patul care era aranjat. Cu siguranță că mica prostuță considerase că nu trebuia să-i ia în seamă dispozițiile, la fel ca și camerista!
Un zgomot îl făcu să se întoarcă. Se opri fulgerat.
- Nu te-am auzit intrând, îi spuse musafira lui, ieșind din camera de toaletă. Purta un halat alb mult prea mare pentru ea, într-o mână Ținea o perie de cap și în jurul capului avea înfășurat un prosop albastru. Stătea în fața lui în picioarele goale, fără să-și dea seama de starea în care se afla, fără pic de remușcare fiindcă îi nesocotise instrucțiunile.
După ce trecuse prin câteva momente de groază, Stephen reacționă pe rând: enervat, apoi liniștit și în cele din urmă amuzat și fără replică. Tânăra luase un șnur auriu de la draperii și se legase la mijloc pentru a menține halatul închis. Pe sub tivul acestuia i se vedeau degetele de la picioare, iar cum avea prosopul în jurul capului, ca un văl albastru, îl făcu pe Stephen să-şi amintească de Madona desculță. În locul zămbetului seren al Madonei, fata din fața lui arăta mai degrabă uluită, acuzatoare şi nefericită în acelaşi timp. Nu-l lasă mult să aştepte să afle motivul nemulțumirii ei.
- Fie ai un spirit de obsevație nedezvoltat, milord, fie nu vezi prea bine.
Surprins total nepregătit, Stephen spuse cu grijă:
- Cred că nu înțeleg ce vrei să spui.
—Vreau să spun... părul meu, răspunse ea nefericită, arătând acuzator spre ceea ce era ascuns sub prosop.
Stephen își aminti că părul îi fusese însângerat și presupunea că rana sângerase și după ce Whitticomb îi pusese câteva copci.
- Dar iese la spălat, zise el blând.
- Ah, nu cred, îl conirazise ea brusc. Am încercat deja să o fac.
- Nu înțeleg... începu el.
- Părul meu nu e şaten clarifică ea scoțându-și prosopul, din care i se prelinserã pe umeri bucle cârlionțate care ilustrau problema. Uite. E roșcat!
Părea revoltată, dar Stephen rămase fără replică şi complet fermecat de masa de bucle care îi cădeau valuri-valuri pe umeri şi pe spate. După ce dădu drumul părului pe care-l ținuse în mână ca să-i dovedeascã greşeala, el răsuflă ușurat.
- lsuse...
- E atăt de... de înflăcărat! rosti ea nefericită.
Realizând într-o clipă că, fiind logodnicul ei, nu se cuvenea să stea în fața ei şi să-i privească părul cu atâta uimire, fiindcă se presupunea că-l vâzuse de nenumărate ori, își dezlipi ochii de pe cel mai frumos păr pe care-l văzuse vreodată.
-Înflăcărat? repetă el, pe puctul de a râde. Ea dădu afirmativ din cap și-și îndepărtă șuvițele arămii care-i acopereau ochiul stâng și fruntea. Nu-ți place, trase el concluzia.
- Sigur că nu. De aceea nu ai vrut să-mi spui de la început culoarea lui adevărată? Stephen surprinse scuza enunțată chiar de ea și dădu din cap că da, revenind cu privirea asupra culorii exotice a părului ei. Era un cadru perfect care-i înrăma trăsăturile perfecte și pielea ca porțelanul.
Sheridan remarcă pe chipul lui nu expresia repulsiei, ci faptul cã o admira.
- Ție îți place?
Îi plăcea. Îi plăcea fiecare părticică din trupul ei.
-Da, îmi place, spuse degajat. Mă gândeam că e neobișnuit să ai părul roșcat în America.
Sheridan deschise gura să vorbească, dar nu cunoștea răspunsul.
- Nu... nu știu dacă e așa. Nu știu cum e în Anglia.
- Ce te face să spui asta?
- Faptul că fata care m-a ajutat a recunoscut la insistențele mele că nu a mai văzut în viața ei păr de o asemenea culoare. Părea foarte surprinsă.
- A cui părere contează cel mai mult? o întrebă el.
- Bine, dacă pui problema astfel... Sheridan se intimidă, simțindu-se încinsă de surâsul lui cald. Era atât de frumos — masculin și straniu —, încât îi venea greu să nu-l privească, dar și mai greu îi venea să creadă că o alesese pe ea din atâtea femei din țara lui. Îi plăcea compania lui, umorul său și felul blând de a se purta cu ea. Număra orele petrecute între vizitele lui, așteptând cu nerăbdare clipa când va bate la ușă, cu toate că stătea puțin în camera ei şi nu-i oferea nici o informație. Drept rezultat, tot nu știa nimic despre ea sau despre el, sau despre presupusa lor legătură. Nu mai dorea să fie în necunoaştere şi aştepta ca memoria ei capricioasă să-i revină în fiecare clipă, pentru a-i oferi răspunsurile.
Înțelesese punctul de vedere al lordului Westmoreland, acela de a nu-i periclita starea sănătății prin eforturi de aducere aminte, dar își simțea trupul vindecat deja. Se ridicase din pat, făcuse baie şi îşi spălase părul, apoi îmbrăcase un halat de casă pentru a-i dovedi că era destul de întremată ca să-i poată pune întrebări și să asculte răspunsurile. Picioarele îi mai tremurau probabil din cauza slăbiciunii de pe urma bolii; sau era un simptom al nervozității pe care o resimțea adesea în prezența lui?
Îi făcu semn spre cele două canapele din fața cărainului.
- Te deranjează dacă ne aşezăm puțin? Mă tem că am stat atât de mult în pat, încât îmi simt picioarele slăbite.
- De ce nu mi-ai spus asta mai devreme? zise Stephen, făcând un pas înapoi pentru a o lăsa pe ea să se aşeze prima.
- Nu știam dacă am voie. Se ghemui pe canapea, cu picioarele strânse sub ea, aranjindu-şi halatul în jurul corpului. Unul dintre lucrurile pe care Stephen observă că ea le uitase cu desăvârşire era că tinerele bine crescute nu stăteau de vorbă cu bărbații care nu le erau soți în budoarul lor. Pe de altă parte, Stephen era la fel de conştient de aceasta cum era de propria-i prezență aici. Nu luă in seamă aceste amănunte pentru a afla ce doreşte.
— De ce mi-ai spus că nu știi dacă ai voie să te așezi?
Privirea ei stânjenită se îndreptă spre focul din cămin, iar Stephen se simți cumva frustrat că nu-i mai vede ochii.
- Am înteles de la Constance - camerista - că ești conte. ÎI privi cu intensitate parcă așteptând ca el să nege, lucru care lui i se păru neobişnuit, în comparație cu celelalte femei pe care le cunoscuse.
- Și? întrebă el văzănd-o că a tăcut.
- Și că ar trebui să mă adresez ție cu „milord". Când îl văzu că ridică o sprânceană, așteptând continuarea, îi făcu pe plac: Printre lucrurile pe care se pare că mi le amintesc este și că în prezența unui rege nu trebuie să te așezi, decât dacă ești invitat.
Stephen se abținu să nu râdă.
- Totuși, nu sunt rege, ci un simplu conte.
- Da, bine, nu știam dacă se aplică același protocol.
- Nu se aplică și apropo de cameristă, unde naiba este? I-am dat indicații speciale să nu te lase singură sub nici o formă.
- Eu am trimis-o.
- Din cauza reacției față de părul tău, presupuse el. Am să-i spun că...
- Nu, fiindcă a stat cu mine din zori și părea epuizată. A făcut ordine în cameră, dar am refuzat să fiu îmbrăcată ca un copil.
Stephen ascultă surprins, dar știa că fata e plină de surprize, cum avea să fie și următoarea afirmație, făcută cu aplomb și cu foarte puțină ezitare.
- Astăzi am luat câteva hotărâri.
- Nu mai spune, zise el zâmbind amuzat de expresia pe care o avea ea. Nu era în situația de a lua decizii, dar nu avea nici un rost să-i spună asta acum.
- Da, m-am hotărât că modul cel mai bun de a trece peste pierderea momentană a memoriei ar fi să-mi spun că e doar ceva trecător, iar noi doi să ne purtăm ca atare.
- Cred că ideea ae excelentă.
- Totuși, ar mai fi câteva lucruri despre care vreau să te întreb.
- Ce vrei să știi?
- Oh, lucruri simple, spuse ea râzând ușor. Câți ani am? Am un nume?
Zidul de apărare al lui Stephen se prăbuși lăsându-l chinuit între dorința de a râde cu poftă şi sfâșiat fiind de pornirea de a o ridica de pe canapea, de a-şi infige degetele în părul ei strălucitor și de a o săruta cu pasiune. Era cu atât mai fermecătoare şi dulce, foarte sexy și ademenitoare în halatul de casă, legat cu șnurul auriu, decât dacă ar fi purtat o rochie luxoasă — sau dacă ar fi fost dezbrăcată mult mai apetisantă decât orice cutezană pe care o cunoştea el.
Probabil că Burleton ardea de nerăbdare să ajungă cu ea în pat, se gândi Stephen. Nu-i de mirare că a doua zi după sosire intenționa să o ia de soție...
Stephen simți iar accesul de vinovăție care-i tulbura reveria și-I dezlipea de trupul ei drăgălaș. Rușinea îl rodea ca acidul. Burleton, nu el, ar fi trebuit să stea acum cu ea. Burleton ar fi trebuit să se bucure de acest moment de intimitate cu ea, vãzând-o ghemuită pe canapea, în picioarele goale; Burleton ar fi avut dreptul să o dezbrace mental și să se așeze cu ea pe pat. Cu siguranță că nu se gândea decât la asta cât aștepta să-i sosească mireasa cu vaporul.
Dar, din nefericire, iubitul ei logodnic zăcea acum întins într-un sicriu, iar ucigașul lui se bucura de o seară cu mireasa văduvită. Nu, se corectă Stephen cu vădit dezgust de sine, nu numai că se bucura de prezența el, dar o dorea.
Atracția resimțită față de ea i se părea obscenă! Era o nebunie! Dacă dorea o schimbare, ar îi putut alege dintre femeile cele mai frumoase din Europa. Emancipate sau naive, spirituale sau serioase, ușuratice sau sfioase, blonde, brunete și roșcate — toate îi puteau aparține oricând. Nu exista nici un motiv pe pământ ca să simtă o astfel de atracție față de această femeie și nu era cazul să reacționeze irațional, ca un adolescent înfierbântat sau ca un bătrân neputincios.
Glasul ei calm îl trezi din reproșurile pe care și Ie făcea, dar simți aceeași repulsie de sine.
- Orice ar fi, spuse ea pe jumătate serioasă, nu cred că mai are mult de trăit.
Stephen se uită Ia ea ca trezit din vis.
— Poftim?
- Orice ar fi văzut mergând pe umărul meu stâng de un minut întreg, sper să aibă picioare și să meargă foarte repede.
Stephen surâse stânjenit.
- Plecasem cu gândul. Îmi pare rău.
— Oh, te rog, nu te scuza! spuse ea râzând acum nervos. Sunt deosebit de liniștită când văd că te gândești la orice altceva în afară de întrebările mele, având chipul acela mânios.
- Mă tem că am uitat ce m-ai întrebat.
- Vârsta mea? îl ajută ea, înălțându-și ușor sprâncenele delicate. Am vreun nume? Deși tonul îi era foarte degajat, Stephen observă că îl privește foarte atent. Se simți tulburat de ochii ei pătrunzători și ezită o clipă, Iuptându-se cu sine să-și concentreze atenția la subiectul adus în discuție. Ea rupse prima tăcerea oftând prelung, apoi lansă un avertisment: Doctorul Whitticomb mi-a spus că boala de care sufăr se numește am-ne-zi-e și nu e molipsitoare. Deci, aș fi foarte dezamăgită dacă ai pretinde că și tu o ai, sugerându-mi că sunt un om obișnuit. Acum, să începem cu ceva mai ușor? Te deranjează să-mi spui numele tău? Vârsta ta? Gândește-te și nu te grăbi să-mi răspunzi.
Stephen ar fi râs cu poftă dacă nu ar fi realizat că nu se cuvenea.
- Am treizeci și trei de ani, spuse el. Mă numesc Stephen David Elliott Westmoreland.
- Da, acum se explică totul glumi ea. Cu atât de multe nume, nu e de mirare că ți-a trebuit ceva timp să ți Ie amintești pe toate!
Stephen schijă un zâmbet și încercă să pară foarte serios, deși nu reuși.
- Ștrengăriță impertinentă, ți-aș mulțumi dacă ai fi puțin mai respectuoasă.
Fără să fie deloc uimită sau să se simtă ofensată de replica lui, îi răspunse printr-o întrebare.
- Fiindcă tu ești conte?
- Nu, fiindcă sunt mai mare decât tine.
Râsul ei se auzi ca un clinchet de clopoțel, muzical și molipsitor, așa încât Stephen nu reuși să rămână serios.
- Acum, că am stabilit că eu sunt impertinentă, iar tu ești mai mare decât mine, zise ea râzând cu inocența tinereții, bănuiesc că ar fi corect să presupun că ești și mai în vârstă decât mine. Stephen dădu afirmativ din cap, fiindcă se temea că, dacă ar vorbi, ar izbucni în râs. A doua întrebare veni imediat: Cu câți ani?
- Insistentă ca un copil, nu-i așa? zise el admirându-i arta de a readuce subiectul acolo unde dorea ea.
Ea luă o expresie extrem de serioasă, iar ochii îi deveniră ademenitori.
- Te rog, spune-mi câți ani am. Spune-mi dacă am un nume mic. Sau nu știi?
Stephen nu știa. Nu știa nici vârstele sau numele femeilor care-i ocupaseră patul. Se gândi că, de vreme ce petrecuse foarte puțin timp cu logodnicul ei, argumentul ar fi fost destul de pertinent pentru ea.
- De fapt, niciodată nu s-a pus problema acestor subiecte până acum.
- Dar familia mea... cine este?
- Tatăl tău este văduv, o informă Stephen amintindu-şi ce i spusese valetul lui Burleton văzând că poate stăpâni situația până la urmă. Ești singurul lui copil.
Ea încuviință, absorbind toate informațiile surâzând.
-Cum ne-am cunoscut?
- Presupun că mama ta i te-a prezentat la scurt timp după ce te-ai născut.
Ea râse Fiindcă vedea că glumește. Stephen se încruntă pentru că nu anticipase astfel de întrebări și se simțea incapabil de a le trece cu vederea sau de a Ie da răspuns, fiindcă orice ar îi spus era tot o fraudă.
- Vreau să spun, cum ne-am cunoscut tu și cu mine?
- Foarte normal, răspunse el scurt.
- Adică?
- Am fost prezentați. Se ridică pentru a-i evita privirea nelămurită, apoi se duse către o măsuță pe care era o sticlă cu băutură.
- Milord?
Privind-o peste umăr, Stephen scoase dopul și începu să toarne în pahar.
-Da?
-Suntem foarte îndrăgostiți?
Jumătate din coniac se vărsă alături de pahar, pe tava aurită. Stephen înjură încet și realiză că, orice i-ar fi spus acum, fata s-ar simți înșelată după ce-și va fi recăpătat memoria. Ba, mai mult, pentru faptul că el era răspunzător pentru moartea bărbatului iubit, avea să-I urască mult după ce totul va lua sfârșit. Dar nu atât de mult cât se ura el însuși pentru fapta lui, cât și pentru ce avea să facă.
Dădu pe gât puținul coniac pe care reușise să-I toarne, apoi se întoarse cu fața spre ea. Neavând de ales, răspunse într-un fel care știa că-i va distruge fetei şi fărâma de părere bună avută la adresa lui.
- Suntem în Anglia, nu în America, începu el.
- Da, știu, doctorul Whitticomb mi-a spus.
Stephen se cutremură la gândul că i se spusese în ce țară se află, dar tot el era de vină și pentru aceasta.
- Aici suntem în Anglia, repetă el. În clasele înalte ale societății din Anglia cuplurile se căsătoresc dintr-o multitudine de motive, majoritatea fiind pur practice. Spre deosebire de unii americani, noi nu suntem obișnuiți și nu ne place să ne oferim inimile pe tavă și nici nu ne etalăm sentimentele sau „dragostea". Lăsăm pe seama țăranilor și a poeților privilegiul de a o cânta și de a o exprima în cuvinte.
Ea îl privi de parcă ar fi primit o palmă, iar Stephen lăsă paharul pe masă.
- Sper că nu te-am supărat cu stilul meu direct, spuse, deși se simțea ca un ticălos. S-a făcut târziu și trebuie să te odihnești. Își plecă ușor capul, semn că scurta lor conversație se încheiase, așteptă să se ridice ea mai întâi și observă cum marginile halatului se desfăcură, Iăsând să se vadă o frântură din pulpa ei. Când ajunse la ușă și puse mâna pe clanță o auzi spunând:
- Milord?
- Da? răspunse el fără să se întoarcă.
- Totuși, ai una, nu-i așa?
- O ce?
- O inimă.
- Domnișoară Lancaster, începu el furios pe sine și pe soarta care-I adusese în această situație dificilă. Când se întoarse o văzu stând la picioarele patului, cu mâna sprijinită de tăblie, într-o poziție demnă.
- Numele meu este... ezită o clipă, iar el simți din nou cuțitul vinovăției împlântat în piept, fiindcă o vedea făcând efortul de a-și aminti propriul nume. Charise. Aș dori să-mi spui așa.
- Desigur, zise el, cu toate că nu avea de gând să facă asta. Acum, dacă vrei să mă scuzi, am ceva de lucru.
Sheridan așteptă ca el să închidă ușa, apoi își sprijini și cealaltă mână pe tăblia patului, fiindcă simțea că amețește. Se așeză cu grijă pe cuvertura din satin și simți cum îi bate inima de slăbiciune și teamă.
Ce fel de persoană era ea, se întrebă, dacă voise să se mărite cu un bărbat dur ca acesta? Stomacul i se încrâncenă când își aminti cu câtă răceală o privise și cât de detașat îi vorbise despre dragoste. La ce s-o fi gândit când acceptase cererea lui? De ce ar fi făcut asta? se întrebă Sheridan cu amărăciune.
Deja bănuia răspunsul; acesta se găsea în senzația minunată pe care o încerca atunci când el îi zâmbea. Doar că nu-i mai zâmbise când plecase. Poate că ea îl dezgustase vorbindu-i despre iubire. Când va veni iar să o vadă dimineața avea de gând să-i ceară scuze. Sau să lase chestiunea baltă și să se arate o parteneră de conversație veselă și binevoitoare.
Se urcă în pat și se acoperi cu cuvertura până la gât. Perfect trează, cu lacrimile în ochi, privi baldachinul de deasupra capului. Nu va plânge, își zise. Cu siguranță că relația lor nu suferise nimic grav. Erau totuși destinați unul altuia. EI îi va trece cu vederea diferențele de opinie. Apoi își aminti că îl întrebase dacă are inimă și nodul din gât cauzat de lacrimi îi păru de mărimea unui pumn.
Mâine totul va părea mai strălucitor, se consolă ea. Acum era prea slăbită și obosită din cauza efortului de a se îmbăia și de a-și spăla părul.
Mâine el va veni să o vadă și totul va fi din nou bine.
Vă doresc tuturor un Paște fericit!
Dacă reușesc am să public și capitolul 13, iar dacă nu reușesc atunci am să încerc mâine.