Cu mâna pe clanța de aramă a ușii, doctorul Whitticomb se opri o clipă înainte de a intra la pacienta sa. Se întoarse către Stephen și spuse pe un ton scăzut, ceea ce era mai degrabă un avertisment:
- Rănile la cap sunt imprevizibile. Să nu fii alarmat dacă vezi că nu mai vorbește ca acum câteva ore. Pe de altă parte, e posibil să-și fi recăpătat memoria complet. Ieri am vorbit cu un coleg care are mai multă experiență cu traumatismele la cap și ne-am gândit că ar fi o greşeală să-i dăm laudanum, indiferent cât de puternice ar fi durerile de cap. Chiar dacă i le-am alina, laudanumul o adoarme și amândoi suntem de părere că e foarte important să o menținem trează și conștientă pentru moment. Stephen încuviință. Azi, mai devreme, s-a impacientat când a constatat că nu-și mai amintește nimic, deci sub nici o formă să nu-i spui ceva care să o neliniștească atunci când vom intra la ea în cameră. După cum am spus, rănile la cap sunt periculoase și imprevizibile și noi nu vrem să o pierdem. Mulțumit de discursul ținut și de punctele abordate, răsuci clanța.
Sheridan resimți prezența umană în camera întunecată tocmai când plutea într-o ceață reconfortantă, ațipind, apoi trezindu-se câteva clipe; mintea îi era eliberată de orice grijă, dar rămăsese tulburată. Agrea această stare fiindcă o ținea departe de temerile îndepărtate care-i sâcâiau un colțișor al minții.
- Domnișoară Lancaster?
Vocea era foarte aproape de ea, suna calm, dar insistent și vag-cunoscută. Domnișoară Lancaster? Știa că i se vorbește. Deschise cu greu ochii, clipi des, încercând să focalizeze, dar privirea îi era încã încețoșată. Vedea două forme suprapuse una peste cealaltă.
- Domnișoară Lancaster?
Mai clipi o dată și imaginile se despănară; erau doi bărbați, unul de vârstă mijlocie, cărunt, cu ochelari cu rame subțiri și mustață subțire. Părea blând și liniștitor, așa cum îi era și glasul. Celãlalt era mult mai tânăr. Nu la fel de blând, nici liniștitor. Mai degrabă îngrijorat. Cel bătrân îi vorbi surâzându-i.
- Mã țineți minte, domnișoară Lancaster?
Sheridan încercă să dea din cap, dar mișcarea ii provocă o durere cumplit de cap și o podidiră lacrimile.
- Domnișoară Lancaster, mă țineți minte? Știți cine sunt? Străduindu-se să nu mai facă vreo mișcare cu capul, rãspunse:
- Doctorul. Își simțea buzele uscate și crăpate, dar, vorbind, capul nu o mai durea la fel de tare. Când realiză aceasta, întrebã la rândul ei.
- Unde mă aflu?
- Sunteți în siguranță.
- Unde? insistă ea.
- Sunteți în Anglia. Ați venit cu vaporul din America. Dintr-un oarecare motiv se simți deprimată.
- De ce?
Cel doi schimbară fețe-fețe, iar doctorul îi zise:
- Totul vă va reveni în memorie eu timpul. Nu vă faceți probleme pentru asta acum.
- Eu... vreau să știu, insistă ea șoptind.
- Bine, copilă, o liniști doctorul mângâind-o pe mânã. Ezită, apoi spuse, ca și când i-ar fi dat o veste bună. Ai venit la logodnicul dumitale.
Un logodnic. Desigur, era logodită... eu celălalt bărbat, își zise ea, fiindcă el părea mai îngrijorat în privința ei. Îngrijorat și extenuat. Se uită la el și-i zâmbi slab, dar el îl privea încruntat pe doctorul care dădea din cap, parcă avertizându-l.
Încruntarea lui o neliniști, la fel privirea amenințătoare a doctorului, dar nu știa de ce. Era o situație penibilă, dar, în acel moment, când nu-și amintea cine este și de unde venise, nici cum ajunsese aici, singurul lucru pe care-l știa sigur era că trebuie să-și ceară scuze pentru deranjul pricinuit străinilor. Avea această regulă de bunã purtare întipărită adânc în memorie - instinctivă, imperativă și urgentă.
Sherry așteptă câteva clipe și cu un glas stins articulă; privindu-l pe logodnicul ei:
- Îmi pare rău.
El tresări, ca și când cuvintele ei l-ar fi jignit, apoi îi auzi vocea, profundă, liniștitoare și incredibil de amabilă.
- Nu te scuza. Totul va fi bine. Ai nevoie de puțin timp şi de multă odihnă.
Actul vorbirii îi cerea mai mult efort decât putea depune. Epuizată şi uluită, Sherry închise ochii, apoi îi auzi pe cei doi îndreptându-se spre uşă.
- Stați... reuşi să spună. O îngrozea gândul de a rămâne singură şi de a se cufunda iar în întunericul care o împresura; se temea că nu va reuși să iasă din el şi îî privi pe amândoi, apoi se opri asupra logodnicului ei. Era mai tânăr, mai puternic, emana o putere ciudată, se gândea că doar el i-ar putea alunga demonii din creier prin simpla lui putere a voinței; nu voia să mai fie chinuită de aceştia. Rămâi, îi şopti cu ultimele resurse. Te rog. Când el ezită şi-I privi pe doctor, Sheridan își umezi buzele, inspiră profund şi exprimă printr-un singur cuvânt toate senzațiile care o copleşeau și o bântuiau. Frică.
Pleoapele îi căzură grele ca plumbul, deşi nu voia să le închidă, desprinzând-o de lumea celor vii. Panica se instală şi o apăsă in jos, luîndu-i parcă aerul... Auzi sunetul picioarelor de scaun trase pe podeaua lucioasă, înspre pat.
- Nu ai de ce să te temi, îi spuse logodnicul ei.
Sheridan îşi mişcă mâna pe plapumă, ca un copil care caută brațuI liniştitor al unui pãrinte pe care nu şi-l mai amintea. Degetele lungi, puternice, de bărbat îi strînseră palma mică.
- Urăsc... teama, șopti ea.
- Nu te voi lăsa. Îți promit.
Sheridan se agăță cu disparare de mâna lui, de glasul lui, de promisiunea lui şi adormi cu toate trei în gând.
Stephen se simțea vinovat şi durerea îi perfora pieptul pe când o privea căzând într-o toropeală a viselor. Avea capul banajat şi era palidă ca o fantomă, dar ce îl uimi cel mai tare era cât de mică părea în patul acela, înghițită parcă de perne și plapumă.
Se scuzase, când vina era în întregime a lui; pentru moartea logodnicului ei a visurilor ei, dar și pentru aceastã nenorocire. Știa că docurile sunt periculoase fi rămasese pe loc, expunând-o pe ea chiar în calea descărcătorului. Pe deasupra, fusese atât de preocupat de reacția ei la auzul veștii morții lui Burleton, încât nu observase balotul care se balansa deasupra capului ei, apoi nu reacționase la timp când auzise strigătul hamalului. Era destul de șocată de mesajul lui și de modul abrupt în care o făcuse; altfel poate că s-ar fi ferit singură.
După toate aparențele el o adusese în calea pericolului, nu o protejase și o împiedicase că se protejeze singură. Dacă ar fi murit, vina ar fi fost în întregime a lui și știa că nu ar fi putut trãi cu asta pe conștiință. Deja era prea împovărat de moartea tânărului Burleton, care-i bântuia nopțile și îi amăra zilele.
Respirația ei se schimbă brusc, iar Stephen intră în panică. Îi urmări pieptul, iar când acesta păru că se ridică și coboară într-un ritm normal răsuflă și el ușurat și-i privi mâna care se odihnea în palma lui. Degetele ei erau lungi, delicate, cu pielea netedă, dar avea unghiile tăiate foarte scurt - o mână aristocratică aparținând unei tinere domnișoare pedante, cu o înclinație evidentă pentru curățenie și cu spirit practic, se gândi el.
Îi observă apoi fața, iar dacă nu ar fi fost atât de obosit de teamă și de nesomn ar fi zâmbit, întrebându-se ce părere ar fi avut de chipul ei, dat fiind stilul pedant și practic. Cu siguranță că buzele el delicate, generoase nu aveau nimic pedant, iar genele lungi și arcuite nu păreau chiar practice. Stephen nu știa ce culoare au ochii sau părul ei, dar obrajii aveau o formă plăcută, iar pielea era de culoarea fildeșului, aproape translucidă. În contrast cu celelalte trăsături ale ei, care dădeau dovadă de fragilitate feminină, bărbia era singura care denota o mare forță de caracter. Ba nu, se gândi Stephen, mai degrabă denota mult curaj. Nu plânsese de durere sau de teamă; spusese că ura să-i fie teamă, ceea ce însemna că prefera să se lupte cu emoțiile puternice, decât să le cadă pradă. Cu siguranță că avea mult curaj, își zise el, dar și bunătate — îndeajuns cât să își ceară scuze pentru că îl deranjase. Curaj și bunătate, o combinație remarcabilă, mai ales pentru cineva atât de tânăr.
Atât de vulnerabilă, realiză el îngrijorat când văzu cum pieptul i se ridică și-l coboară în scurte tresăriri. O strânse de mână și privi cum pare că face eforturi să respire. Simți un nod în gât. Doamne! Murea!
- Nu! șopti el impacientat. Să nu mori!