Sheridan era foarte nerăbdătoare să o cunoască pe singura ei rudă, dar nu se simți în largul său în căsuța înghesuită a mătușii Cornelia, mereu temându-se să nu spargă bibelourile sau să murdărească mileurile dantelate care stăteau întinse pe orice suprafață disponibilă.
Cu toate precauțiile luate, Sheridan avea senzația că mătușa ei nu o plăcea prea mult și că pare a dezaproba aproape tot ce făcea și spunea. Aceasta băntuială îi fu confirmată de o conversație îngrozitoare surprinsă între mătușa și tatăl ei la doua zile după sosirea lor. Sherry stătea pe un scăunel și li privea orașul de la fereastră, când în camera alăturată auzi niște voci înfundate, lucru care o surprinse și o făcu curioasă, mai ales când își auzi numele. Se ridică, ocoli cele câteva piese de mobilă și își lipi urechea de ușă; în câteva clipe realiza că bănuiala era justificată: mătușa Cornelia, care preda bunele maniere la o școală de tinere din familii bogate, nu era deloc mulțumită de Sheridan Bromleigh și îl mustră amarnic pe Patrick Bromleigh in legătură cu aceasta.
- Ar trebui să fii biciuit pentru felul în care ai crescut-o pe fiica ta.
Glasul ei furios răsuna prin perete și Sheridan știa că tatăl ei nu ar fi suportat asemenea jigniri din partea nimãnui, cu atât mai mult să tacă chitic.
- Nu știe să citească, să scrie, iar când am întrebat-o dacă își cunoaşte rugăciunile, m-a informat că „nu prea obișnuiește să îngenuncheze". Apoi m-a mai informat și citez: „Bunul Dumnezeu probabil că nu agrează să-i vadă pe predicatorii falși ai Bibliei la fel de mult cum nu Ie agrează pe prostituatele care îi duc pe bărbați departe de calea cea bună și dreaptă".
—Stai, Cornelia, începu tatăl ei râzând ușor. Și Corneliei Faraday i se păru că tonul este amuzat, fiindcă practic făcu ceea ce Rafe numea o criză diavolească.
- Să nu încerci să mă amăgești cu farmecul tău prefăcut, ticălosule! Ai îmbrobodit-o pe sora mea și te-ai însurat cu ea, apoi ai dus-o cu zăhărelul aproape de capătul lumii, în America, unde îi promiteai o viață nouă și nu-mi voi ierta niciodată că nu am încercat să o opresc. Mai rău am venit și eu, dar nu-ți voi ține partea și nu voi mai tăcea și acum, nu când ai transformat-o pe fiica surorii mele într-o... farsă! Fata aceasta, care e destul de mare ca să fie măritată, nu se comportă ca o femeie; nici măcar nu arată a femeie. Mă îndoiesc că știe ce este! Nu se îmbracă altfel decât cu pantaloni și cizme, e bronzată ca un sălbatic și înjură ca un păgân! Manierele ei sunt de plâns, vorbește mult prea liber, nu are părul pieptănat și nu cunoaște sensul cuvântului „feminină". Mi-a zis cu un tupeu extraordinar că în prezent nu o interesează măritișul, dar că-i „place" cineva pe nume Raphael Benavente și că ea îl va cere pe el în căsătorie probabil, cândva. Această domnișoară, folosesc termenul cu mari rețineri în cazul lui Sheridan — intenționează chiar să ceară de soț un bărbat — mai mult de atât, bărbatul ales de ea este un vagabond spaniol, despre care m-a informat că știe tot ce e important în viață - inclusiv să trișeze la cărți. Ei bine, încheie mătușa Cornelia, pe un ton mai mult decât revoltat, te desfid să aduci argumente în apărarea celor auzite!
Sherry îşi ținu răsuflarea şi aşteptă emoționată ca tatăl său să de-a drumul unei tirade, drept răspuns la invectivele femeii cu fața acră, care se strecurase în gândul lui Sherry cu întrebări şirete şi care acum folosise răspunsurile împotriva ei.
- Sherry nu injură! răspunse tatăl ei cu timiditate, dar părea contrariat de unele remarci la adresa fiicei sale.
Mătușa Cornelia nu se arăta intimidată ca alții, când Patrick Bromleigh îşi pierdea cumpătul.
—Oh, ba da, înjură! îi întoarse vorba. Azi-dimineață s-a lovit la cot şi a înjurat în două limbi! Am auzit-o cu urechile mele!
—Nu mai spune, i se adresă Patrick ca un copil neascultător. Şi de unde știi ce spunea?
—Cunosc îndeajuns limba latină ca să pot traduce „Dios Mios!" într-o blasfemie.
—Asta înseamnă „Dumnezeul meu", protestă Patrick, dar vocea lui trăda vinovăție şi nu mai păru la fel de convingător când adăugă: Probabil că se gândea la una dintre rugăciunile pe care spui că nu le ştie! Sherry se aplecă și se uită prin gaura cheii. Tatăl său roșise de mânie sau de jenă şi-I văzu cum îşi încleștează pumnii, dar mătuşa Cornelia stătea mândră în fața lui, rece şi nemișcată ca o stană de piatră.
—Asta demonstrează cât de puține ştii despre rugăciuni și despre fiica ta. Cornelia îi aruncă o privire disprețuitoare. Mă cutremur gândindu-mă la genul de oameni în compania cărora o laşi să stea, dar am o imagine destul de clară şi-mi dau seama cât este de expusă jocurilor de noroc şi înjurăturilor, la fel cum Ie-ai permis bețivanilor trişori şi cartoforilor, de teapa lui Raphael, să o vadă îmbrăcată indecent. Numai Dumnezeu știe ce gânduri necurate Ie-a trezit în suflet lui și celorIaIți bărbați care au văzut-o cu părul despletit, ca o dezmățată. Nici măcar nu am pomenit încă de tovarășul ei favorit — un indian care doarme cu câinii! Un sălbatic care...
Sherry vedea cum tatăl ei stinge din fălci mânios chiar înainte ca mătușa Cornelia să aducă vorba de Câine care Doarme și se temu - dar spera - că era cât pe ce să-i tragă un pumn mătușii Cornelia chiar în ochi pentru a fi spus asemenea răutăți. Dar el îi vorbi pe un ton sfidător:
—Ai devenit o fată bătrână nebună și urâcioasă, Cornelia — genul care susține că toți bărbații sunt bestii și că li se scurg balele după orice femeie le iese în cale, fiindcă ești nemulțumită că nici un bărbat nu s-a uitat astfel la tine! În plus, încheie el cu accentul irlandez, pierzându-și stăpânirea de sine pe moment, Sherry are aproape paisprezece ani, dar e la fel de suplă ca o așchie și lipsită de piept în comparație cu tine! De fapt, Nelly, fetițo, triumfă el cu această tiradă, biata Sherry dă semne că devine replica ta. Și cum nu există destulă băutură pe pământul lui Dumnezeu cât să facă un bărbat să te dorească pe tine, cred că și ea e în siguranță.
Stând tot la gaura cheii Sheridan realiză ce insultă teribilă fusese „fată bătrână nebună și urâcioasă" și își lipi palma de gură ca să-și înăbușe râsul. Din nefericire, mătușa Cornelia nu era atât de cutremurată de insultele cumnatului ei pe cât ar fi dorit Sherry. Ridică bărbia, îl privi drept în ochi și-i răspunse cu aceeași ură rece:
- Cred că era o vreme când tu nu aveai nevoie de băutură, Patrick, nu-i așa?
O clipă Sherry rămase perplexă de remarca mătușii sale fiindcă nu, știa ce voise să spună. La fel de nelămurit părea și tatăl ei, apoi furios și... în cele din urmă foarte calm.
—Bine spus, Cornelia, îi zise blând. Ai vorbit exact ca fiica mai mare a bogătașului Faraday. Aproape că uiasem că asta ești, dar tu nu ai uitat, nu? Patrick alungase și ultimele fărâme de furie de pe chipul său și privi de jur împrejurul camerei aglomerate cu mobilă zâmbind ironic. Nu contează că locuiești într-o casă care nu e cu mult mai mare decât o debara pentru mături din casa Faraday și nici că-ți storci banii pentru existență învățându-i bunele maniere pe copiii altora; ai rămas tot fiica lui Faraday, cel bogat, mândră și disprețuitoare ca întotdeauna.
-Atunci ar fi bine să-ți reamintești - interveni mătușa Cornelia pe un ton mai liniștit, dar la fel de trufaș, că mama lui Sheridan a fost singura mea soră. Ca să-ți spun adevărul, Patrick, dacă ar trăi să vadă ce ai reușit să faci din Sheridan... ceva de râsul tuturor... ar fi îngrozită. Ba nu, se corectă mătușa Cornelia, i-ar fi rușine cu ea.
Din partea cealaltă a ușii Sheridan rămase nemișcată și intră în panică. Să-i fie rușine cu ea? Cu siguranță ca mamei sale nu i-ar fi rușine cu ea, Sheridan; o iubise pe Sheridan. Imaginea mamei sale la fermă îi apăru în fața ochilor mânjii... mama ei punând mâncarea pe masă, purtând un șorț curat, apretat, cu părul strâns îngrijit într-un coc la spate... mama periindu-i părul lui Sheridan cu mișcări vioaie, până ce îi descurca șuvițele încâlcite... mama aplecată lângă lampă, cosindu-i „o rochiță specială" garnisită cu dantelă pe care o primise de la cineva.
Cu amintirea mamei sale în șorțul apretat și alb, cu părul lucios, pieptănat elegant într-un coc, Sheridan desfăcu larg brațele și se privi de sus in jos. Purta cizme bărbătești fiindcă nu-i plăceau șireturile de la pantofii de damă; cizmele îi erau prăfuite" și roase. Pantalonii din piele de căprioară îi erau pătați, și chiar răriți la spate; la brâu avea o centură împletită de Câine care Doarme, pe care o purta cu dublul scop de a-i susține pantalonii pe ea și de a menține jacheta strânsă în jurul corpului. Rușine...
Involuntar, se întoarse către oglinda de mină de pe lavoarul mătușii ei și se uită mai îndeaproape la felul cum îi arătau părul și obrajii. Imaginea din oglindă o făcu să se tragă înapoi alarmantă; se opri, clipi de câteva ori parcă pentru ași limpezi ochii și a alunga viziunea. O clipă rămase stană de piatră, complet incapabilă de a găsi o soluție pentru a rezolva problema; apoi încercă să-și treacă degetele prin păr, ca și când s-ar fi pieptănat, deși îi fu greu să descurce șuvițele încurcate, care îi dădeau într-adevăr aspect de „dezmățată". Mâna i se opri, fiindcă degetele nu pătrunseră mai mult de câțiva centimetri, așa că își apăsă părul cu palmele din lateral. Se apropie iar de oglindă. Cu teamă își dezlipi mâinile de pe cap iar părul reveni la aspectul inițial, răvășit. Nu arăta deloc ca mama ei. De fapt, nu se asemăna cu nici o femeie pe care o văzuse vreodată — lucru de care fusese conștientă, dar care nu o preocupase până în acest moment.
Mătușa Cornelia spusese că arată... de râsul lumii, iar acum, când Sheridan se gândea mai bine, realiză că oamenii o priveau cam ciudat in ultima vreme — în special bărbații. O priveau straniu. Cu patimă? Tatăl ei nu observase, dar in ultimul an pieptul lui Sheridan căpătase rotunjimi clare, făcând-o să se simtă stânjenită, iar de multe ori se vedeau, oricât de atent ar fi încercat ea să-și închidă jacheta. Mătușa Cornelia spusese că arăta ca o dezmățată.
Dezmățată?
Sheridan se încruntă străduindu-se să-și amintească unde și când auzise acest cuvânt. „Dezmățată" are o oarecare legătură cu o prostituată... o târfă... O târfă „dezmățată"! Asta era! Aceasta era Sheridan?
Un ghem neobişnuit de lacrimi i se adună în gât când îşi dădu seama. Mătușa Cornelia avea, poate, dreptate despre asta şi despre restul - dar mai rău era că mama lui Sheridan ar fi fost rușinată de aspectul ei acum.
Ruşinată!
Sheridan rămase nemișcată, imobilizată de șoc. Peste câteva minute înțelese că mătuşa ei pretindea să o ia pe Sheridan pentru a-i oferi o casă cum se cuvine, o educație, lucruri la care tatăl ei protestase destul de slab. Când înțelese de-a binelea ce se petrece, dădu buzna şi deschise brusc uşa.
— Nu, tati, nu face asta! Nu mă lăsa aici! Te rog!
Patrick părea distrus, iar Sheridan profită de ezitarea lui şi se aruncă in brațele sale.
- Te rog, voi purta botine de damă şi-mi voi aranja părul dezmățat, voi face totul, dar nu mă lăsa aici.
- Nu, iubito, reuşi el să spună, iar Sheridan simți că pierde bătălia.
—Vreau să vin cu tine, cu Rafe şi cu Câine care Doarme! Cu voi e locul meu, indiferent ce spune ea!
Sheridan repetă cuvintele acestea a doua zi de dimineață când Patrick plecă.
—O să mă întorc cât de curând, îi spuse cu hotărâre. Rafe are câteva idei bune. O să adunăm bani mulți şi ne vom întoarce să te luăm peste un an — cel mult doi. Până atunci vei fi mare deja. Ne vom duce la Sherwyn's Glen și voi construi casa aceea mare pentru noi, cum ți- am promis, iubito. Ai să vezi.
—Nu vreau o casă mare, strigă Sheridan, privindu-I întâi pe Rafe, care aștepta pe stradă, frumos ca niciodată, apoi pe Câine care Doarme, a cărui expresie Ru exprima nimic. Vă vreau pe tine, pe Rafe și pe Câine care Doarme!
- O să vin până ce vei şti că am plecat, îi promise el, trecând peste plânsul ei cu sughițuri, surâzându-i ca un irlandez mereu apreciat de doamne pentru aceasta.
Încercând să glumească, adăugă:
- Gândește-te ce șocat va fi Rafe când vom veni să te luăm și tu vei fi o domnișoară drăguță, îmbrăcată în fuste și... făcând lucruri pe care le vei învăța de la mătușa ta. Ca să nu o lase să mai protesteze, îi desfăcu bagajele agățate în jurul gâtului său, își puse pălăria pe cap, făcu un pas înapoi și se uită deznădăjduit la Cornelia: Voi trimite bani când voi putea.
Cornelia încuviință din cap, ca și când ar fi acceptat pomană de la un țăran și nu spuse nimic, dar manierele ei nu păreau să-I deranjeze deloc.
—Cine știe, zise el surâzător, poate că te vom lua cu noi în Anglia. Ti-ar plăcea - nu-i așa, Nelly? - să locuiești chiar sub nasul lui Faraday și să fii curtată într-o casă mai mare decât a lui? Parcă-mi amintesc că sufrageria era mereu plină cu drăguții tăi. Aruncându-i încă un zâmbet ironic, îi mai spuse: Niciodată vreunul dintre ei nu era destul de bun pentru tine, nu-i așa, Nelly? Poate că s-au schimbat cu vârsta.
Sheridan se străduia să respire adânc, ca să nu plângă precum un copil si-l privea cum ridică din umeri indiferent la tăcerea de piatră a mătușii ei, apoi se întoarse către ea și o îmbrățișa scurt.
— Să-mi scrii, îl imploră ea.
- Da, promise el.
Când îl văzu plecând, Sheridan se uită la chipul inexpresiv al femeii care-i distrusese viața și care era singura ei rudă de gen feminin. Cu ochii scăldați în lacrimi îi spuse încet, dar foarte clar:
- Aș... aș fi vrut să nu fi venit niciodată aici. Aș fi dorit să nu te văd niciodată! Te urăsc.
În loc să o pălmuiască, lucru la care ar fi îndreptățit-o chiar Sheridan, mătușa Cornelia o privi drept in ochi și-i zise:
- Sunt sigură că aşa este, Sheridan. Aş îndrăzni să spun că mă vei urî chiar și mai mult până ce toate vor lua sfârşit, dar oricum eu nu te urăsc câtuşi de puțin. Acum, hai să bem puțin ceai înainte să începem lecțiile.
- Urăsc şi ceaiul, o informă Sheridan ridicându-și tufaș bărbia şi privind-o cu aceeaşi răceală - atitudine care era nu numai instinctivă, dar şi identică aceleia pe care o arbora mătușa sa. Aceasta remarcă asemănătoare, deşi Sheridan nu realiză încă.
-Nu încerca să mă scoți din sărite cu privirea aceasta, copilă. Eu am pus-o la punct cu mulți ani în urmă şi acum am devenit imună la ea. În Anglia ți-ar fi folosit, dacă ai fi fost nepoata recunoscută a bogatului Faraday, dar aici suntem în America şi nu ne mai considerăm rudele mândrului stăpân. Cel mult suntem nişte creștini anonimi. Eu predau bunele maniere copiilor unor oameni pe care cândva i-aş fi considerat ca inferiori mie, dar sunt norocoasă că am de lucru. Îi mulțumesc Ziditorului că pot să întrețin căsuța aceasta de una singură și că nu trebuie să privesc în trecut. Un Faraday nu se plânge. Să ții minte asta. Nu regret alegerile pe care a am făcut în viața. Măcar acum nu mai sunt marioneta nimănui și nu mă mai trezesc întrebându-mă ce se va întâmpla rău astăzi.
Trăiesc o viață ordonată, liniştită şi respectabilă. Cornelia făcu un pas înapoi după ce termină de vorbit și o privi oarecum amuzată pe nepoata ei care nu se clintise din loc. Draga mea, dacă vrei să perfectezi această atitudine de superioritate în avantajul tău, îți recomand să-ți pleci nasul şi să te uiți la mine măcar puțin — da, aşa. La fel aș fi făcut și eu.
Dacă Sheridan nu s-ar fi simțit atât de amărâtă şi de părăsită, ar fi râs şi ea. Cu timpul învăța să râdă din nou – la fel cum învăța latina și comportamentul de domnișoară.
Mătuşa ei era o profesoară neobosită, hotărâtă să o învețe totul pe Sheridan, tot ce ştia ea însăşi, iar aceasta constată că, sub armura formal şi rigidă a mătușii sale, exista o grijă permanentă şi chiar afecțiune pentru nepoata rătăcită. Sheridan era o elevă bună, odată trecu peste resentimente. Studiul cărților se dovedi o elibera repede de plictiseala unei vieți care nu se rezuma la cai sălbatici, pătați, sau la sunetele corzilor de ghitară şi la râsete sub stele.
Chiar şi o simplă privire aruncată unui reprezent al sexului opus era acum dovada lipsei de virtute și fu deci uitată; o conversație cu un străin echivala cu gest criminal. Cântatul era admis doar în biserică niciodată nu trebuia să accepți plata sub nici o formă. În locul lucrurilor deşarte pe care le agrea învăță să toane ceaiul ținând ceainicul în unghiul potrivit, să pună cuțitul și furculița într-un anume fel după ce mânca — lucruri triviale, desigur, dar despre care mătuşa Cornelia spunea că: „Ştiința de a te purta e bunul tău cel mai de — singurul, date fiind condițiile în care trăim".
Raționamentele ei deveniră evidente când Sherian împlini şaptesprezece ani: înveșmântată într-o rochie simplă, cafenie, cu părul strâns cu o fundă discretă susținut într-o plasă pe care şi-o croşetase singură domnişoara Sheridan Bromleigh fu prezentată doamnei Adley Raeburn, directoarea școlii unde preda mătușa Cornelia. Doamna Raeburn venise acasă la Cornelia invitația ei şi rămase cu privirea fixă la chipul şi la păr lui Sheridan — o reacție stranie a oamenilor de la oraș care devenise mai frecventă în ultima vreme. Cu atâția ani în urmă o Sheridan Bromleigh mai tânără şi mai puțin educată ar fi privit amuzată în pământ sau şi-ar fi tras șapca pe frunte întrebând-o pe străină la ce se holbează.
Dar această Sheridan era cu totul deosebită; o tânără domnişoară pe deplin conştientă că fusese o povară financiară. Acum era hotărâtă să devină angajată, nu numai de dragul mătuşii ei sau doar pentru prezent, dar pentru sine, în viitor. La oraş văzuse chipul disperat şi al foametei – fenomene rar întâlnite în provincie. Acum Sheridan era orăşeancă şi avea de gând să rămână astfel tot restul vieții. În ultimii doi ani scrisorile tatălui său, care sosiseră frecvent la început, încetaseră să mai vină. Ştia că nu putuse să o uite unde era, iar posibilitatea de a fi mort i se o părea insuportabilă. Nu avea altceva de ales decât poate singură de grijă cumva şi să-și spună că face asta până ce tatăl ei va veni împreună cu Rafe să o ia. Tocmai îşi spunea aceste lucruri în gând când doamna Raeburn o salută cordial.
- Am auzit lucruri minunate despre dumneata, domnişoară Bromleigh, de la mătuşa dumitale. Sheridan Bromleigh, care altădată și-ar fi băgat mâinile în centura de la brâu şi ar fi răspuns cu sinceră intimitate că nu ştie care ar fi acele lucruri bune, întinse o mână şi răspunse cu aceeaşi politețe:
- Și eu am auzit de dumneavoastră, doamnă Raeburn.
Acum Sheridan stătea în spatele docurilor, pe Steaua dimineții, şi se gândea că exista posibilitatea să nu mai revadă pe nimeni din vechea ei viață; nici pe mătuşa Cornelia sau pe fetele de la şcoală, pe ceilalți profesori cu care se împrietenise şi care se adunau în fiecare sâmbătă după-amiază ca să bea ceaiul și să stea de vorbă. Poate că nu le va mai vedea niciodată fețele zâmbitoare. Nici pe a lui Rafe... sau pe a tatălui ei.
Își simți gura uscată şi lacrimi fierbinți i se adunară în colțul ochilor, gândindu-se că pe tatăl ei nu l-ar mai vedea vreodată. Când acesta va apărea la mătușa Cornelia, în cele din urmă, nerăbdător să o vadă şi să-i explice motivul tăcerii lui îndelungate, ea nu va mai fi acolo... Poate că nu va ști nici măcar ce se petrecuse cu el.
Închise ochii și parcă-l, văzu pe Rafe, pe Câine care Doarme și pe tatăl ei stând în salonul mătușii sale, așteptând să o vadă. Ea își făcuse totul cu mâna ei, insistând să o însoțească pe Charise în această călătorie, iar banii nu fuseseră singurul ei motiv. Nu, zău că nu. Visa cu ochii deschiși Anglia încă de când începuse să citească romanele acelea sentimentale. Ele aprinsese în ea scânteia aventurii și dorința secretă de a trăi furtunos, sentimente pe care nu reușise încă să le înăbușe, în ciuda eforturilor și strădaniilor mătușii ei. Da, acum putea spune că trăiește o aventură! În loc să fie într-o clasă, înconjurată de fețe tinere care ascultau captivate în timp ce ea le citeşte o poveste sau le învață cum să meargă elegant, debarcase într-o țară straină neprietenoasă— prinsă în cursă, fără apărare, complet secătuită de curaj și idei, calități cu care se mândrea pregătindu-se să dea ochii cu un nobil care, după spusele lui Meg, nu era împiedicat de regulile britanice să-și arate furia sau să-și amâne răzbunarea când îi va spune ce se întîmplase. Ceea ce ea, în mândria ei, permisese să se întîmple.
Teama, slăbiciune pe care Sheridan o disprețuia mai mult dintre toate, puse stăpânire pe ea. După o viață de optimism și hotărîre, plus o robustețe de invidiat, simți deodată slăbită, îndureratăși îngrijorător de amețită. Cabina părea că se învârtă cu ea și căuta spătarul scaunului ca să se sprijine; apoi deschise ochii larg trase aer în piept și-și netezi părul, luă palerina și zâmbi încurajator cameristei îngrozite.
Încercând să pară relaxată, spuse:
- E timpul să-l cunoaștem pe fiorosul baron și să-mi iau soarta în piept. Redevenind serioasă, renunță la siguranța falsă și adăugă: Tu rămâi aici, să nu te vadă. Dacă nu vin imediat să te iau, aşteaptă câteva ore, apoi pleacă pe cât de neobservată poți. Mai bine, rămâi la bord. Cu puțin noroc, nimeni nu te va descoperi până ce vaporul va fi pe drum, mâine dimineață. Nu are rost să ne arestate amândouă și întemnițate, dacă asta va hotărî să facă.