HADES
Douăsprezece ore mai devreme
Jocurile copilăriei. Chiar şi atunci am dispreţuit termenul. Nu era nimic copilăresc în ceea ce făceam. Cu atât mai puţin sumele implicite ce rezultau din ele. Dar îl lăsam să mă folosească după bunul plac. În timp ce îl cunoșteam şi aflam adevărul.
El era Lucifer însuşi, iar eu eram diavolul infiltrat să mă înghesui în nelegiurile lui. Am trăit pentru asta. Pentru a-l îmbogăţi. La cincisprezece ani, eram pe deplin conştient de obsesia mea pentru numere, eram conştient că era o grenadă vie, menită să mă îmbogăţească într-o zi. Acea zi venise de mult timp. Ar fi trebuit să ştiu că sfârșitul meu a fost aproape în ziua în care m-a numit după numele lui special.
Şi nu vorbesc de Valverde. Doar de Hades. De parcă ştia că, asemenea zeului grec, sunt condamnat. Condamnat la o lume în întuneric.
Poate că ştia tot planul de la început. Într-o familie de oi negre cu inima rece, eu, Hades Valverde sunt cel mai negru. Inexistent și urât în mod activ de familia mea biologică. Așadar, de mai bine de zece ani, am trăit cu această nouă versiune a mea, permanent modificată pentru rău. O versiune pe care nu mă grăbesc să o reevaluez sau să o remodelez. O versiune care îmi ţine deoparte furia de obsidian, care doar mi-ar afecta existenţa.
Mi-am acceptat soarta cu mult timp în urmă. Ceea ce mă bântuie nu poate fi vindecat decât într-un fel- în momentul în care mă opresc din respiraţie. Expir şi mă uit la ceas. În noaptea de sâmbătă, clubul se închide la cinci dimineaţa. Este aproape zece dimineaţa. Mai sunt multe ore.
X Club a început pentru majoritatea ca o glumă privată bolnavă; o modalitate de a găsi o ieşire mai puţin infernală într-o perioadă în care timpul pe mâinile mele era un lucru şi mai periculos, decât dorinţa medie de moarte, care era realitatea mea constantă.
Cluburile pe care le deţin în Boston şi alte zece oraşe ale statului, au aproape cinci mii de solicitanţi care s-au înghesuit să devină membrii. Cine ar fi crezut că sunt atâția nebuni acolo, care caută să fie expuşi la tot ceea ce societatea modernă încă le mai consideră tabu?
Oameni lacomi pentru pedeapsă, nu forţaţi ca mine, au devenit motivul pentru care astăzi conduc cluburi de pedeapsă de un imens succes şi exclusivitate. În câţiva ani de când a fost deschis primul dintre ele, am câştigat peste douăzeci de milioane de dolari doar din cotizaţia de membru.
Nu am nicio satisfacţie perversă din faptul că le acord o evadare, pentru că nu există una pentru mine. Spre deosebire de majoritatea cluburilor subterane, nu există nimic asemănător camerelor din cluburile X pe care le deţin. Alţii au avertizat asupra uşilor duble gigantice care amenajează intrarea din faţă, aproape victoriană.
Alţii au plătit pentru o mică discreţie, tradusă printr-o intrare laterală mai puţin plină de farmec, pentru politicienii şi preoţii care nu-şi doreau publice dependenţele lor de shibari (parte a BDSM), în timp ce purtau haine pentru bebeluşi, accesibile publicului.
S-ar putea să fiu nebun, dar nu sunt prost. Şi nu când vine vorba de bani. Şi numere. Ele sunt singurele care îmi oferă o siguranţă într-o lume plină de îndoieli. Ceea ce a început ca un lucru minor, s-a transformat de la o sută de mii de dolari la vârsta de optsprezece ani, în miliarde la douăzeci şi nouă. Introduc codul pe panoul din perete, iar ușile duble se deschid.
Un candelabru elaborat, pe niveluri, luminează foaierul cu pardoseală de marmură. Nu există bici sau intrumente de tortură, care să anunţe adevărata funcţie a acestui loc. De fapt, în timp ce merg pe un coridor scurt şi intru în zona principală de recepţie a clubului, tulpinile muzicii de tip Evanescence ar păcăli pe oricine că este un club obişnuit.
Pentru a fi just, la această oră a dimineţii, majoritatea clienţilor sunt cazaţi în diferitele lor camere, astfel încât sugestiile obişnuite sunt bine ascunse. Nu este atât de bine ascunsă femeia care atârnă chiar deasupra capului meu, pe când intru în inima zonei clubului de la parter, complet goală, părul lung şi roşu, atârnând liber şi cu picioarele deschise.
Deşi sunt vreo două duzini de membrii, ei sunt singurii care aleg pedeapsa la vedere. Păşesc în lateral, iar fata de la recepţie își ridică privirea, cu ochii mărind o atingere când mă vede, dar are grijă să nu se angajeze într-o conversaţie cu mine. Îmi dă cartonașul de culoare neagră ce-mi permite intrarea în spațiul meu personal, şapte etaje mai sus.
O chelneriţă vine spre mine cu un pahar de apă pe un platou de argint. Îl iau şi îl beau, apoi mă îndrept spre liftul meu privat. Cu o mişcare a cardului, ușile se deschid. Câteva secunde mai târziu, sunt la etajul şapte. Mocheta neagră şi pereţii cu lambriuri scumpe îmi înăbuşă paşii, în timp ce mă îndrept spre cameră, la capătul holului lung. Pe ambele părţi, ușile de oţel şi pereţii izolaţi de sunet izolează bărbaţii şi femeile cedând celor mai josnice înclinaţii în numele pedepsei. Unii sunt la fel de inofensivi ca un profesor care obligă un elev să înveţe pe de rost o poezie densă. Alţii nu sunt..nu.
Joshua este responsabil a ne asigura că nu spunem pas normelor de siguranţă sau încălcări de norme de drept, dar în calitate de proprietar al unităţii, eu sunt ascuns de toţi membrii, iar cererile de pedepse potenţiale ale membrilor sunt extrem de vaste.
Am văzut câteva. Suficient cât să ştiu că lăcomia şi banii nu sunt prioritățile mele, căci altfel soldul meu bancar ar fi de zece ori mai gras decât este în prezent, dacă n-aş fi refuzat mai multe cereri de membrii decât cel existent și alte cereri de jocuri pervertite.
Mai nimic din viaţa asta nu mă mai poate face să-mi întorc stomacul pe dos. Nu mai. Dar chiar şi eu ştiu să las câteva lucruri în pace. În plus, cu planul meu de a-mi revendica banii datoraţi de regatul Valverde şi de a mă lepăda de fapta care încă mai atârnă şi mă constrânge în consiliu, nu mai am nevoie de alte distrageri. Stând în faţa uşii rece de oţel-intrarea în petrecerea mea personală din iad, aproape că ezit.
Ar fi mai bine să las lucrurile așa? Nu. Mă voi trezi doar să mă gândesc într-acolo. S-a mai întâmplat. Până în prezent nu-mi amintesc ce m-a determinat să fac un pas înapoi? Nu vreau să ştiu. Senzorii îmi ascultă vocea, iar camera este scăldată de lumina blândă. Mă învârt în faţa camerei cu ferestre mari, fără draperii, iar atenţia îmi cade asupra singurei piese de mobilier din spaţiu.
În spatele meu, uşa se leagănă printr-un clic şoptit, care mă închide aproape ca la închisoare. Încă câţiva paşi şi stau în faţa lui. Scaunul este lat, cu patru gheare de fier înşurubate în podea. Bogăţia îmi oferă acces la lăcomie si exces. Ocazional, îmi oferă, de asemenea acces la gadgeturi nesăţioase, disponibile numai pe dark web, cum ar fi intrumentul de pe biroul meu, care îmi oferă o imagine clară a ceea ce se află în spatele lui. Reflecţia de lumină pătrunde în birou şi aruncă contururi diferite. Aprind gadgetul şi număr exact zece secunde.
Este aproape greţoasă puterea pe care o ţin în mână acum. Chiar dacă s-ar putea presupune să-mi pierd propria viaţă încheind acest lucru, acest singur moment îl va face să merite. Dar nu intenţionez să mor astăzi. Dau clic înainte până când pătrund în interior. Suma e acolo. Suma pe care Norman mi-o datora, suma pe care am luat-o pentru vendeta lui. Ultimul şef al mafiei, onorabilul fost guvernator al Bostonului care i-a făcut pe adversarii săi să cadă unul câte unul. Dar puterea şi prestigiul nu au fost suficiente pentru Norman Valverde. La fel ca toţi bărbaţii lacomi, bătrânul câine şi-a dorit întotdeauna mai mult, indiferent dacă mai era disponibil pentru a lua sau nu.
Din nefericire pentru el, el a făcut un pas prea departe şi atrăgându-mă în setea lui de putere, mi-a predat, fără să vrea, instrumentele pentru a-l distruge. Nici nu-mi închei bine gândul, căci atenţia îmi e concentrată pe sumele de pe ecran. Două milioane, şase milioane. Iar suma încă se încarcă. Inutil să spun la ce cifră. Cifrele curg gârlă şi douăzeci de minute mai târziu sunt mai bogat cu aproape şaisprezece miliarde.
Ecranul devine gri pentru secundă, înainte ca acest cadru să se stabilizeze. Împotriva cunoștințelor mele vechi în materie de cifre şi calculatoare, alarma îmi trece în tăcere prin cap. Înainte ca simțurile mele lăuntrice să fie eliberate, apare pe ecran un prim-plan al unei pagini cu cuvinte bine tastate. Antetul este cu majuscule, singurul cuvânt subliniat.
FAILED (eşuat).
Mă întorc de la ecran şi deşi nu am încă o certitudine, suma fiindu-mi înregistrată în cont, o ştiu. Tranzacţia a eşuat, iar alternativa de neconceput devine una prioritară.
KARLIE
Prezent
Aveam un accident vascular cerebral.
Toate simptomele conduceau către această direcţie şi în acest moment, după ce am urmărit suficient Dr.House, mă puteam autodiagnostica.
Confuzie? Verific.
Amorţeală generală? Verific.
Cefalee bruscă? Probleme cu vederea? Dificultate de concentrare? Verific, verific, verific.
Mi-am înfipt pumnii în ţesătura rochiei, mi-am ridicat umerii şi m-am holbat la figura mare care stătea într-un birou întunecat. Bărbatul stătea liniştit, strălucirea luminilor din stradă luminându-i planurile feţei. Aerul dens dansa în jurul lui, trosnind ca niște artificii.
Fiecare lumină din afară, îi aprindea profilul, de parcă ar fi stat pe scenă, cerând atenţia tuturor. Panica albă şi fierbinte mă spală. Fără tragere de inimă, am exclus accidentul vascular cerebral.
M-am încruntat şi încă nu-mi dădeam seama ce face și aici. Cu părul lui închis, zbârlit şi cu acea structură osoasă a zeului grec care te-ar face să comiţi crime de război pentru o singură şansă de a-ți trece dinţii peste maxilarul lui ca un animal. Stai. Ce?
M-am mişcat desculţă pe holul lung, iar covorul de catifea s-a apăsat pe degetele mele de la picioare.Totul era crem si negru şi mi se părea aproape ireal să mă aflu în acest loc. Doar uşa întredeschisă şi vorbele ce se scurgeau prin crăpătura ei mă convingeau de contrariu.
— În niciun caz!
Am îngheţat, recunoscând vocea străinului care apăruse în camera Nadiei. Părea pregătit să ucidă pe oricine era cu el în acea cameră şi pentru o clipă nu am vrut să fiu acolo.
Înaintează, mi-a şoptit o voce din interior. Nimic de văzut aici. Nu e afacerea ta. Nu e războiul tău. Curiozitatea a învins, în cele din urmă. M-am sprijinit de perete, ţinându-mi respiraţia, având grijă să nu fiu prinsă.
— Nu sunt convins că așa trebuie, Hades.
Nu ştiu de ce, dar vocea celuilalt bărbat îmi părea cunoscută. Mi-am înfipt nasul în golul dintre uşi şi am aruncat o privire prin el. Stăteau într-o bibliotecă întunecată. Era o cameră superbă, cu rafturi până în podea, iar bărbatul denumit Hades se apleca în spatele unui birou de stejar, cu genunchii apăsând lemnul expus. Celălalt bărbat stătea în faţa lui, înalt, dar nu la fel de înalt ca Hades, umbra lui căzând peste el, precum un castel întunecat. Celălalt bărbat, pe care îl văd mult mai tânăr, își aruncă braţele în aer.
— Nimic bun nu se va întâmpla din asta. Ai ales greşit când ţi-ai însuşit suma.
— Ai un pic de nervi vorbindu-mi despre acest rahat, când ştii că suma îmi aparţinea.
Era prima dată când îl auzeam pe străin ridicând vocea la cineva. El părea într-un control absolut.
— Bine, dar fata lui Ruthless?
Hades şi-a încruntat sprânceana, provocându-l să continue. Am înghiţit. Inima îmi zvâcnea neputincioasă de cutia toracică. Simțeam că nu vreau să aud ceea ce urma, dar nu m-am putut mişca din loc.
— Ai fost şi tu de acord că nimeni nu trebuie vreodată să facă legătura între tine şi bunul trai pe care Norman l-a avut în ultimii ani din viaţa lui, iar aducerea fetei lui Ruthless, răsfățata şi prinţesa din castelul de fildeş, în al nouălea cerc al iadului, e una din cele mai proaste decizii ale tale.
Prinţesă?Am simţit greaţă, atât de multă, încât nevoia de a vărsa, aproape că m-a copleşit.
Am vrut să-i dau o palmă peste față bărbatului.
Cum îndrăzneşte să mă eticheteze?
Mi-au trebuit câteva secunde să-mi dau seama că Hades urmărea uşa. M-am întors, înainte de a fugi şi intra din camera din care ieșisem, împiedicându-mă în propriile picioare. Odată ajunsă în cameră, m-am rotit în jur. Nedorind să fiu prinsă, am fugit la baie. Am încuiat uşa în spatele meu şi m-am lipit cu spatele de ea, gâfâind. Câteva secunde mai târziu, am auzit uşa care se deschide.
— Karlie, a zis el, iar vocea a străpuns aerul.
Am tresărit.
— Ştiu că eşti acolo.
Cuvintele lui se apropiau şi se întunecau. Cocktailul meu, sau ce-o fi fost, mi-a înfundat gâtul din nou. Ştiind că uşa e încuiată, m-am grăbit spre vasul de toaletă, în timp ce vărsam.
— Karlie, a mormăit el, dând mânerului o scuturare fermă.
— Lasă-mă în pace, am zis şi m-am grăbit să mă spăl pe dinţi.
Am ajuns până la chiuvetă şi am căzut. Presiunea din capul meu a făcut imposibilă deschiderea ochilor. Cuvintele bărbatului străin s-au rotit înăuntrul minţii mele, ca într-o maşină de spălat.
Eram la a doua încercare de a mă ridica peste chiuvetă şi să încerc să mă spăl pe dinţi, când Hades a dat un picior la uşă. Din fericire, baia străină în care mă aflam era spaţioasă. Mi-am ridicat privirea şi am clipit la el, cu gura încetinită. Tâmpitul spărsese uşa.
— Tu, prostule! i-am străbătut eu privirea, încercând să găsesc cuvinte veninoase. Şi eșuând.
S-a îndreptat spre mine, m-a ridicat de pe podea şi m-a aplecat peste chiuvetă. A deschis robinetul şi a început să-mi spele faţa pentru mine, trecându-şi palma mare peste nasul şi gura mea. M-a ţinut de talie pentru a mă împiedica să cad.
— Termină acest gând, Karlie, am senzaţia că va fi amuzant, a zis el fără ton, smulgând o periuţă de dinţi din recipientul de argint de lângă chiuvetă şi aplicându-i o cantitate generoasă de pastă de dinţi.
— Monstru, arogant, egoist.
— Neah, nu folosi sinonime. Asta e înşelătorie!
— Bastard, am urlat eu.
— Acum ajungem undeva.
Mi-a băgat periuţa de dinţi în gură, aplicând o presiune uşoară în timp ce îmi spăla dinţii în locul meu. Era un periaj temeinic. Bineînțeles că era.
— Altceva?
— Prost..
— Ai spus deja prost.
— Bine, prost.
— Ce zici să continuăm asta mâine? mi-a tăiat el fluxul de insulte.
— Promit să fiu insultat în mod convingător şi să plâng în perna mea în momentul când vei termina.
A clătit periuţa de dinţi şi a umplut un pahar cu apă să fac gargară. Eram prea dezorientată să-mi dau seama ce se întâmplă. Am făcut gargară, înainte s-o scuip în chiuvetă şi să-l privesc din lateral.
— Nu mi-e frică de tine.
— Perfect, altfel ai fi un coșmar de îmblânzit.
Nu mi-a cruţat o privire şi a smuls un şerveţel umed, apoi a început să-mi demachieze ochii. A aruncat șervețelele umede murdare în coşul de gunoi, ridicându-mă în stilul lună de miere şi ducându-mă înapoi în dormitor. Încă încercam să arunc cu insulte creative, refuzând să par înfricoşată că nu ştiam unde mama naibii mă aflam.
— Nici măcar nu-mi mai pari atrăgător, am mormăit, pe când mă aşeza pe pat.
S-a întins după fermoarul ascuns al rochiei mele şi l-a rostogolit în jos. Mă dezbrăca. Mi s-a părut prea bine să scap de hainele mele lipicioase. Oricum nu era ceva ce nu văzuse deja.
— Şi eşti rece şi sarcastic şi nu ai empatia de bază, am continuat să-i enumăr neajunsurile.
— Doar pentru că mă ajuţi acum, nu înseamnă că nu am aflat cine eşti. Diavolul se întruchipează. Eşti departe de prinţul fermecător. În primul rând, eşti nepoliticos. Şi nici nu eşti prinţul salvator. Probabil că ai trimite pe cineva să salveze pentru tine.
Mi-a înlăturat rochia cu o mână, apoi a dat să se ridice.
— Sutienul, l-am apostrofat.
Mi l-a desfăcut imediat, părând neafectat de sânii mei goi. S-a ridicat în secunda următoare şi mi-a adus un tricou din sertar. Ţesătura era caldă, moale şi mirosea a el.
— Şi ce fel de nume e Hades? am scos eu un pufnit neatractiv. Sună inventat.
— Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar este la fel de real precum mahmureala ta de mâine dimineaţă.
Şi-a rostogolit cămaşa neagră până la coate, dezvăluindu-şi antebrațele, veninos de musculoase.
— O să-ţi aduc un Advil.
— Așteaptă, am zis pe când era la uşă.
S-a oprit, dar nu s-a întors. Spatele îi era atât de delicios în cămașă, încât eram pe jumătate supărată pe mine însămi că voiam schimburi de nuduri între noi.
— Tu ai fost cel care m-a drogat.., am şuierat eu.
A scos un mormăit, clătinând din cap de parcă aş fi fost o cauză pierdută.
Melodia de la media este reprezentativă acțiunii desfășurate de Hades.
Salutare!❤️