Emma
Ies afară pentru a admira stelele, ca în seara aceea în care mi le-a arătat Georgy. Pe ea am lăsat-o cu Filip, să danseze vals. Eu oricum nu aveam partener. Cu Jack nu vreau să dansez. Nu mai prezintă un interes pentru mine. Bine că s-a dus la baie. Mi-ar fi plăcut să dansez cu Billy. Restul găștii a fost răpusă de alcool și acum dorm unii peste alții la mine pe canapea. Abia aștept să le zic ce au făcut toată seara. Am făcut destule poze cât să râd de fețele lor când vor vedea ce a făcut alcoolul din ei. Mă pun pe o treaptă a scărilor, din fața ușii și mă fac comodă, pentru un moment de admirat stelele. După ce admir luna puțin, caut o stea, care mi se pare mie că strălucește cel mai tare. Mi se pare liniștitor să fac asta. Mă ajută să-mi iau mintea de la toate gândurile mele încâlcite. Tocmai când întind mâna către o stea, se aude ușa. Mă întorc și-l văd pe Jack. Voiam să prind acea stea în pumnul meu, pentru a-mi încălzi mâna rece de la răcoarea nopții, dar mi-a stricat momentul. Jack se pune lângă mine, pe aceeaș treaptă și-mi zâmbește. Mă mir cum de nu a băut și el ca ceilalți. Acum, se pare că vom avea o conversație mai lungă, față de cea de pe hol sau când mi-a adus telefonul. Mă simt ciudat când mă gândesc că pot avea o discuție lungă cu Jack. Singuri. Încă îl mai plac? Sunt total confuză de când a apărut Billy.
- Și Julian e fostul tău?
- Huh?! Ți-a spus el asta?
- El nu. Alcoolul din el, însă...
- Ce ți-a zis despre mine?
- Nu mai multe decât colegei tale. O mare parte din seară au discutat despre tine. După părerea mea, alcoolul îi făceau să se soarbă din priviri unul pe altul.
- Andra și Julian?
Mă abțin să nu râd când îmi imaginez cum le-ar sta celor doi împreună. Poate Andra s-ar potrivi mai bine cu Julian decât m-am potrivit eu vreodată. N-am să fiu împotriva lor.
- Atâta timp cât mă lasă în pace, le urez o viață fericită împreună.
Jack chicotește, iar o briză îi dă o șuviță pe frunte. El o pune înapoi repede.
- Și stăm afară, ca să o lăsăm pe prietena ta cu iubitul ei?
- Georgy nu e prietena mea. E familia mea.
Prima dată când simt că vreau să recunosc asta. Îmi este foarte apropiată, ca să o consider doar o prietenă.
- Și Filip e familia ta?
În momentul ăsta îmi trec prin minte momentele în care s-a oferit să-mi dea din banii lui, l-a înfruntat pe tata, mi-a dat o bucată de ciocolată... Filip ține la mine, doar că nu vrea să recunoască. Nici eu.
- Da. Este. Dacă cineva îi va răni vreodată, vor avea de a face cu mine.
- Se pare că acești doi străini te-au schimbat complet, Emma.
- Străini? Eu pe Georgy o cunosc de când eram mici,... deși... a crescut și pare puțin diferită. Dar...
M-au schimbat? Nici nu mi-am dat seama, dar când mă uit în ochii lui Jack parcă văd că sunt o persoană nouă. Se simte ciudat. Nu știu dacă să mă tem sau să mă bucur.
- Și ei te consideră parte din familie?
Asta mă face să-mi răsfoiesc amintirile până am ajuns la vorbele lui Filip. ,,Membrii unei familii se ajută între ei, corect? Bine. Poate nu suntem cu adevărat o familie, dar locuim împreună și cam asta părem." Părem o familie, fiindcă ei se comportă ca și cum ar fi părinții mei. Probabil de-aia m-am atașat mult de ei. Mereu mi-am dorit imaginea aceea cu doi părinți care mă iubesc. Sunt ca un copil rătăcit. Eu trebuia să fiu un adult, nu un copil.
- Da. Suntem o familie.
- Mă bucur pentru tine, Emma. Meriți să fii fericită... A fost o petrecere pe cinste. Chiar m-am distrat. Poate data viitoare îmi rezervi un dans.
- Hmm! Mă mai gândesc.
- Cum dorești, dar sunt sigur că nu-mi vei rezista. Eu am să plec acum. Mă ajuți să-i pun pe toți acei bețivi în mașină?
- Sigur.
~☆~
Pe distracție totală la sală. Până la urmă, Georgy rămâne în tricou, deoarece nu face nimic care să-i provoace transpirație. Ne luăm la întrecere pe biciclete eliptice. Știu că nu se mișcă, dar în imaginația noastră se petrecea o mare întrecere. Filip, între timp, își exersa talentul la un aparat multifuncțional. Rămân uimită când observ că pe umărul stâng are un tatuaj cu un soare. Până acum nu am avut cum să-l văd, ca să am de ce să râd, dar am râs acum. E prima dată când îl văd în maieu. Îmi pare rău că e un loc public și nu pot face glume pe seama lui. Trist.
- Bag rachete turbo și te întrec, mă atenționează Georgy, pedalând mai tare.
- Eu aparat de teleportare să mă teleportez direct la linia de finish.
- Nu mi se pare corect.
- Așa e și în viață.
Nu durează mult până Georgy obosește și renunță. Stă puțin, uitându-se la mine, care încă pedalez cu spor, îi scot limba, ea fuge direct la haltere, hotărâtă să-și încerce puterea pe una de 25 kg. Poate ridica una? Filip ajunge lângă ea în câteva secunde, de parcă nu ar fi fost la 10 metri de ea. Deja devine mai distractiv aici. Cred că Filip mi-a furat aparatul de teleportare, fără să știu. O ține în brațe pe iubita lui în timp ce ea se zbătea, să scape. Mă dau jos de pe bicicletă, ca să mă duc la ei. Eu susțin că Georgy poate s-o facă. Am încredere în mușchii ei.
- Dă-mi drumul. Pot s-o ridic. Ai să vezi. Sunt foarte puternică.
- Hai mai bine să încerci cu o ganteră. Sunt mult mai ușoare.
- Nu.
- Eu sunt de părere că poate, mă bag în discuție.
Filip îmi aruncă o privire urâtă, iar Georgy profită de distragere și reușește să se elibereze din brațele lui și imediat își pune mâinile micuțe pe bară. Fă-o, fată! Mâinile astea micuțe nu par potrivite pentru locul ăsta, dar tot doresc să o văd cum reușește să ridice aia sau măcar încearcă. Eu nu am fost deloc la sală. Nu am avut cu cine să merg, dar nici nu m-am gândit să merg vreodată. Cu tipii ăștia aș merge oriunde. E prea distractiv. Georgy se enervează pentru a o ridica haltera cu multă forță. O ridică doar puțin, la o distanță de aproximativ 5 cm de podea. Filip se pune în spatele ei și apucă și el de halteră. Acum că au ridicat-o împreună, pare ușoară. El îi sărută ceafa, iar ea tresare, dându-i drumul la halteră. Filip zâmbește ștrengar și lasă jos cu grijă haltera. A trișat. Nu e corect. Putea s-o ridice mai mult dacă o lăsa.
- Ți-am zis să nu mai faci asta.
- Știam că numai așa îi vei da drumul.
- Hm!
Ea se încruntă, apoi fața i se luminează când vede ceva.
- Uuuuhh! Ce e aia? Vreau s-o testez.
Georgy fuge fascinată la o stație Crossover. Se duce și Filip repede după ea. Eu mă uit râzând la ei. Parcă ar fi un cuplu dintr-un serial de comedie. E mai amuzant când se vede diferența dintre ei decât doi oameni la fel.
- Nici să nu te gândești. E prea greu pentru tine. Georgy, tu mă auzi? Ia mâna de acolo! Cine m-a pus să vă aduc aici?
După câteva minute de ,,Georgy, nu pune mâna!", ,,Georgy, nu fugii!" și ,,Georgy, fii cuminte!", a sfârșit prin a merge liniștită pe o bandă de alergat în timp ce cu mâna stângă se ține de un mâner, iar cu mâna dreaptă îl ține pe protectorul ei enervant de mână. Cel puțin, acum s-a cumințit. Nu-mi place. Merge prea liniștită pe banda aia. Acum e rândul meu să destind atmosfera. Mă duc și măresc viteza bandei. Oh, da! Puțină viteză nu strică. Filip se enervează și o dă înapoi, la fel și eu, dau îndărăt mai tare. Nu mă las.
- Emma!
- Prea lent, prea plictisitor.
Ne certăm, modificând viteza până o dăm din greșeală la maxim, iar picioarele lui Georgy, neputând să țină pasul, o fac să cadă pe spate. Cam asta a fost și viața noastră. Am trăit cât am putut. Acum o să ne omoare. Mi-a părut bine să trăiesc. Ne ducem la ea și o întrebăm dacă e bine. Se ridică în fund, rămând pe jos fără să zică ceva. Își lungește brațele, ca într-o îmbrățișare. De fapt, nu pentru o îmbrățișare. Ne dă cap în cap. Nu credeam că Filip are un cap atât de tare. Zici mi-am spart capul, așa se simte; ba chiar pum mâna unde mă doare, să mă asigur că nu sângerez. Nu. Sunt bine. Cred.
- Voi! M-ați făcut la propriu de rușine. Acum veți simți cum e. Mă doare spatele rău.
Georgy își înăbușește niște înjurături.
- Îmi pare rău, rostesc eu și Filip simultan în timp ce ne frecam capurile cu mâinile.
Ia trebuit două minute să ne ierte, după era pusă pe distracție, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Decidem să mergem pe partea cu Yoga, chiar dacă nu avem nici cea mai mică idee ce sau cum stă treaba cu Yoga. Georgy e bine. Stă jumătate lungită pe o minge de fitness. Mai are puțin și ațipește acolo. Refuză să-i dea drumul sau să se miște din poziția ei leneșă pe care și-a ales-o.
- Ar trebui să faci și tu puțină Yoga. Te ajută în găsirea păcii interioare.
- Nu știu ce fel de găsire a păcii interioare e asta de a-ți rupe picioarele, dar eu una mai repede o găsesc așa, îmi răspunde, făcându-se mai confortabilă.
- Ești prea tare, îi zic, începând să râd.
- Știu.
Filip vine la noi, după ce a fost să se spele. Se uită uimit la iubita lui, iar ea se face că nu-l vede.
- Haideți acasă! V-ați jucat destul.
- Mmmmh! Stau prea bine aici, se plânge.
- Am să vă gătesc ceva surpriză.
- Surpriză culinară?!
Georgy se ridică ca și cum a fost curentată. Îl apucă de braț și pornește fericită, trăgându-l după ea. Eu una sunt bucuroasă că va găti el. Îmi e foarte lene să gătesc eu și trebuie să recunosc că gătește mai bine decât mine.
- Hei, Emma! se întoarce Filip spre mine. Te superi dacă în seara asta ies cu Georgy în oraș?
- Deloc. Distrați-vă.
- Nu te vei simți rău stând singură? mă întreabă Georgy.
- Sunt doar câteva ore. Nu voi intra în depresie. Știu că vă place așa mult de mine încât nu puteți accepta că nu voi fi lângă voi mereu, le spun, interpretând o față tristă, dar trebuie să fiți puternici.
Râde, iar Filip își dă doar ochii peste cap.
~☆~
Filip îmi pune în față un castron cu ceva supă cu mulți tăiței, un ou fiert tăiat în două, verdeață și carne. Ce e asta? Chiar dacă nu știu ce e, totuși, îmi face cu ochiul. Îmi e și foarte foame, iar asta arată a ceva ce trebuie neapărat mănâncată. Georgy prima dată îi face o poză. Mi-a spus odată că ea face mereu poze la mâncarea care arată bine. ,,Nu se știe niciodată când ai nevoie." E tare comică. Este o idee bună pentru cei care uită ce au mâncat.
- Ce mult te iubesc eu pe tine! Acum sunt convinsă că ești îngerul meu păzitor, își complimentează iubitul. E o supriză plăcută. Nici nu contează că nu avem bețișoare. Mănânc și cu furculița și cu lingura. Gustul contează, nu cum mănânci. Itadakimas! (Mulțumesc pentru masă!)
Se apucă să mănânce tăițeii cu mare poftă. Mai avea puțin și îi dădeau lacrimile de fericire. Se citește o mare bucurie în ochii ei. Filip o sărută pe frunte, apoi se uită la mine.
- Este o mâncare tradițională japoneză, Emma. Se numește ramen, îmi explică. Sper să-ți placă.
- Arată delicios. Sincer. Ita...
Am uitat cum a zis Georgy, dar nici nu știu ce înseamnă, deși cred că trebuie să zici asta când mănânci ramen.
- ...dakimas, continuă Filip.
- Așa.
Georgy chicotește și își întinde furculița spre mine. Îmi ia ceva să-mi dau seama că vrea să ciocnim furculițele. Chiar are un gust bun. Nu e la fel de bună ca supa mamei, dar nu e rea această mâncare tradițională japoneză. Nici nu mai pot să cer o a doua porție, că deja sunt plină după ce am mâncat o porție. Îl ajutăm pe Filip cu vasele. El le spăla, Georgy le clătea, iar eu le aranjam. E incredibil cum am învățat atât de repede toți trei să trăim sub același acoperiș. Înainte să plece la întâlnire, îi pun să mă ajute la teme, și apoi am vizionat un film,
Acum am rămas singură cu Petic. E seară. Și acum ce să fac? Mă joc ba pe telefon, ba cu pisoiul. Decid să merg în bucătărie, pentru o mică gustare. Pot să simt liniștea din casă. Nu-mi place. Îmi dă senzația că sunt foarte mică într-un spațiu mare. Nu e nimeni cu care să mă cert sau cu care să râd. Nu am mai simțit această senzație de singurătate de foarte mult timp. Înainte, când mama era la muncă, iar eu rămâneam singură, eram cea mai fericită, deoarece puteam face tot ce vreau. Acum mă simt inconfortabil. Nu înțeleg această schimbare. Mă simt într-o viață străină. Sincer, înainte nu prea mă preocupau grijile și neajunsurile. Mama avea astea în spate... Tot ce știam era că aveam problemele datorită tatei și că e un om rău, care nu merită să fie iertat pentru ce a făcut. Și dacă îl văd pe stradă, să fug de el. L-am văzut prima dată la 11 ani, când a vrut să se târguiască cu mama, să mă țină la el și noua lui soție vara, dar mama l-a refuzat și i-a spus să nu se mai aproprie de noi. Nu l-am mai văzut de atunci, până când a apărut la înmormântarea mamei. Sper să se dea dispărut și acum. Nu știu ce să-i mai zic, ca să scap de el. Nu merită să-i spun ,,tată".
Se pare că nimeni nu se schimbă fără un șoc mare, care să-i dea viața peste cap. Eu devin o persoană mai bun. Îmi beau ceaiul în liniște, până cineva sună la ușă. Din câte îmi amintesc, nu aștept pe nimeni și e prea devreme să se întoarcă cuplul casei, dar ei intră direct, fiindcă e și casa lor. Poate sunt oameni care fac reclamă la nu știu ce produs. Dar oamenii de genul vin și ei după-amiaza, nu seara la 18:00. Săptămâna trecută ne-a bătut unul la ușă, dar nu i-am răspuns. Nu dau eu banii pe prostiile promovate de toți dubioșii. În orice caz, hai să deschid ușa. În fața mea stătea fix Billy. Își imprimă pe chip un zâmbet stânjenit. Cred că-mi sclipesc ochii când, dar încerc să-mi ascund entuziasmul.
- Bună, Emma! Pot intra?
- Sigur. Intră.
Oh, Doamne! A venit să mă vadă și să-și ceară scuze. Cât de drăguț! Se pare că nu voi fi singură, până la urmă. Îi fac semn lui Billy să se așeze pe canapea lângă mine. Nu știam că e genul acela de persoană care face vizite surprize. Data trecută când a venit, a fost o surpriză și pentru el, deoarece a dat doar de Filip. Ha ha ha! Tare mult mi-aș dori să știu ce au vorbit. Sigur face vizite surpriză des de nu mă sună niciodată. Păcat că nu a putut veni surpriză și la petrecere. O făceam pe Andra geloasă. Păcat.
- Îmi pare rău că nu am putut veni la petrecere. Am venit să-mi cer scuze personal.
- Serios? De asta ai venit? Parcă ai fii un copil de 10 ani. N-ai venit la o singură petrecere și deja te simți vinovat. Fii serios, Billy.
- Credeam că bărbații care își cer scuze de mai multe ori sunt mai atrăgători.
Rânjește ștrengar, iar eu îmi dau ochii peste cap, să-i dau de înțeles că nu mă impresionează, deși e atrăgător când zâmbește așa. Se face că se bosumflează. Mă strâmb și îi scot limba. Începe să râdă și mă face și pe mine să râd, după mă fac comodă. Acum îi pot admira mai de aproape ochii ca de smarald și restul trăsăturilor faciale. Nu am stat niciodată așa aproape de el. Simt o energie plăcută între noi.
- M-am gândit că ar fi momentul să ne spunem poveștile, sparge Billy tăcerea.
- Poveștile?
- Da. Fiecare om are o poveste în spate.
- Atunci tu vei începe.
- Nu trebuie doamnele primele?
- Azi este ziua invers.
- Unde e notată asta în calendar?
- Păi,... În calendarul meu personalizat.
Billy chicotește.
- Bine, bine. Ai câștigat. De unde aș putea începe?
- De unde vrei tu.
- Okay.
Face o pauză de două secunde în care am putut să-i aud respirația.
- Mai am doi frați, începe povestea Billy. Eu sunt cel mai mare. Mama divorțase de mult de tata. Era un bețiv care ne cheltuia banii pe alcool și pariuri. Când aveam 15 ani, mama s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Nu am avut bani să o tratăm cum trebuie.
Îmi pun mâna peste mâna lui Billy, care iar face o pauză, știind că de aici îi va fi greu să-mi povestească. Înțelegeam foarte bine durerea pe care o avea.
- Într-un final s-a dus, continuă, cu o urmă de regret pe chip. Am fost preluați de verișoara ei. După ce am împlinit 18 ani, ne-am întors înapoi acasă. Nu creadeam că ne va fi greu să ne descurcăm singuri, însă chiar ne-a fost.
Nu știam că are o poveste așa tristă în spate. Mie mi se pare un om prea pozitiv, ca să fi trăit așa ceva sau, poate, a fii pozitiv e o ascunzătoare pentru unii. Corect, Georgy?
- Am fost dat afară de două ori de la locul de muncă. Neatenție, greșeli, întârzieri... Am început să mă cert cu fratele meu în timp ce îl trimiteam în cameră pe cel mic, deși cred că auzea totul, dar ce puteam face?
Billy face o a treia pauză, să tragă mai mult aer în piept.
- Înainte cu o lună, să împlinesc 20 de ani, mi s-a urât de certuri și mi-am făcut bagajele, plecând în lume cu fratele meu mai mic, care a vrut să vină cu mine. Încetul cu încetul am ajuns sus. Am ajuns patronul unei brutării. Mamei îi plăcea mereu pâinea caldă făcută la cuptor, așa că, de dragul ei,... am făcut asta.
Povestea lui este exact ca o baie rece iarna, dar apoi mă trezesc că e cald în casă, ca începutul verii. Nu știu dacă să zâmbesc sau să plâng. Simt că voi scăpa o lacrimă.
- Acum e rândul tău.
Îmi mușc buza de jos, pentru a-mi opri sentimentele.
- Îmi pare rău pentru greutățile tale. Brutăria a fost cel mai frumos gest pe care l-am auzit. Mi-aș dori să-i dedic și eu ceva mamei. Eu nu prea am o poveste foarte tristă... Tatăl meu, ca și al tău, a fost un nimic. Al meu a fost absent toată viața mea până acum. El crede că dacă nu mai e mama, poate să mă ia, ca pe un câine al cărui stăpân nu mai e. Bunicii mei au dat-o afară din casă pe mama, când au aflat că e gravidă, iar tatăl meu nici nu a vrut să audă. Noroc cu fratele ei bun, care a înțeles-o mereu. Unchiul meu mi-a fost tată. La 13 ani am venit aici, în noua noastră casă, pentru care mama a muncit din greu. S-a străduit să strângă bani cât mai repede, fiindcă îi era rușine să stea pe capul fratelui său și a cumnatei. Nu pot spune în cuvinte fericirea din ochii mamei când a văzut casa asta, zic, abținându-mă să nu plâng și arăt în jur. Acum eu trăiesc... în fericirea ei.
De data asta lacrima a scăpat pe obraz. O șterg repede și mă uit la Billy, care mă privește cu blândețe.
- Sunt sigur că mamele noastră ne privesc acum și zâmbesc.
- Da... Sunt convinsă. Acum familia mea este acest cuplu. Poți face și tu parte din familie...
Tocmai am zis ce am auzit? Mă rușinez. Nu trebuia să-i zic asta. Cum aș putea să-l fac să uite?
- Parte din familia ta? Vrei să fac parte din ea?
- Da, adică însemni mult pentru mine.
- Și tu, Emma, pentru mine însemni cineva foarte drag. Nu am întâlnit niciodată o fată atât de puternică, de neoprit, frumoasă și înțelegătoare... Nu prea mă pricep la complimente. Sunt stupid.
- Absolut nu. Nu contează cum te exprimi. Îmi place așa cum ești.
- Serios?
- Da. Suntem o familie.
Billy își pune mâna lui mare și rece pe obrazul meu cald. Deja simt cum inima îmi ia razna. Bate rău. Billy se apleacă cu încetul și mă sărută ușor, iar eu mă pierd în sărutul său. E adevărat? Se întâmplă... Fix ce mi-am dorit de mult să fac. Sunt fericită.