Karim se trezi dimineața odihnit cum nu mai fusese de săptămâni bune. Asta, se gândea el, se datora ființei micuțe care dormea lângă el. Să o țină în brațe pe Aida și să poată să îi inspire parfumul era un vis devenit realitate. În timp ce o privi, un zâmbet larg îi lumină fața. În poziția în care dormea, cu corpul ei micuț așezat pe jumătate pe al lui, lui Karim i se păru cea mai frumoasă priveliște pe care ar fi putut să o aibă dimineața. Era adorabilă cum își ținea pumnul aproape de față ca un copil micuț. De fapt ea era un copil. Bine nu chiar un copil, avea 19 ani, dar era foarte tânără.
Ceasul de pe noptieră indica ora șapte. Acum ar fi trebuit să se ridice și să se pregătească pentru ziua respectivă, dar nu putea. O privi timp de o jumătate de oră cum dormea, apoi se ridică atent să nu o trezească. O sărută tandru pe frunte și se îndreptă către baie. După câteva minute ieși din cameră cu un zâmbet tâmp pe față. Se simțea foarte fericit. Știa însă că ea nu va renunța la planurile ei dar totuși simți că aseară făcuse un pas important spre câștigarea inimi ei.
Parcurse coridoarele până ajunse în unul dintre birourile lui de la palat. De obicei nu lucra la palat, dar de când s-a căsătorit cu Aida dorise să fie mereu în preajma ei. Chiar dacă nu putea să petreacă atât de mult timp cu ea simplul fapt că erau sub același acoperiș îl liniștea.
Omar, asistentul lui, îl aștepta deja în birou și începu să enumere ce avea programat pentru astăzi. Cuvintele lui treceu pe lângă urechile lui Karim care privea în gol pe geam.
Trebuia să facă ceva ca Aida să îl ierte. Să îi ofere un cadou?
Nu. Aida s-ar fi gândi că dorea să îi cumpere iertarea.
Să îi cânte poate un cântec? Nu a mai cântat de câțiva ani, de când a devenit emir. Chitara lui era uitată într-o cameră din palat, și chiar dacă nu a uitat cum să cânte la ea, întrebarea era ce cântec?
Oftă. Trebuia să se gândească la ceva și asta cât mai repede. Era atât de afundat în gânduri că nu îl văzuse pe Hakim doar când acesta întră în raza lui vizuală. Acesta stătea drept cu privirea în jos și cu o expresie de vinovăție pe față.
-Amână tot ce am de făcut pentru astăzi Omar.
Omar ar fi vrut să protesteze dar în schimb încuviință. Atunci când emirul dădea un ordin trebuia îndeplinit fără obiecție.
-Și poți să te retragi.
Omar făcu o plecăciune și plecă. După ce acesta ieși din birou o tăcere stânjenitoare se lasă între Karim și Hakim.
Hakim știa că a greșit. Trebuia să se ferească la timp, era datoria lui să fie mereu în alertă. Pentru prima dată a lăsat garda jos în fața altei persoane decât emirul, și acum aștepta să fie bătut, omorât sau deportat din emirat. Primele două variante erau mult mai favorabile decât ultima. Pentru un om din Hufarat să fie alungat din țara lui și să îi fie interzis să se mai întoarcă vreodată, era o pedeapsa mai rea decât moartea. Totuși oricare ar fi pedeapsa lui o va accepta cu demnitate. Cu toate că a crescut cu Karim și erau prieteni, el rămânea totuși Emirul Hufaratului iar greșeala lui va fi judecată nu de prietenul lui Karim ci de Șeicul Karim bin Kalifa bin Hamad Al Nasser, Emirul statului Hufarat.
Karim îl privea pe cel care i-a fost alături din copilărie. Aveau aceeași vârstă de-aceea l-ea fost ușor să se împrietenească când erau copii. S-au jucat, râs, învățat și luptat împreună. Karim îl considera mai mult decât un prieten sau gardă regală, îl considera frate. Știa că Hakim îi era foarte loial și că și-ar da viața pentru el, de-aceea orice pedeapsă iar fi dat el acum acesta ar fi accepta fără să protesteze.
-Te voi ierta, zise Karim în timp ce se ridica de pe scaun și se îndrepta spre Hakim, dar cu o condiție.
-Orice ordonați Emirule!
Acum Karim era în fața lui.
-În primul rând renunță la atitudine asta de soldat, nu am de gând să te omor.
Hakim zâmbi și se relaxă.
-Nu m-am îndoit niciodată de asta. Karim ridică din sprânceană. Bine, poate un pic, recunoscu Hakim.
La asta Karim râse și îl bătu pe umăr.
-Este vorba despre soția ta Karim. Am văzut aseară că voiai să omor pe cineva.
-Doar pentru o secundă, recunoscu Karim. Și nu pe tine. Minunata mea soție a recunoscut aseară că a făcut asta doar pentru a mă scoate din minți. Nu a fost vina ta, cu toate asta nu vreau să se repete. Vei păstra distanța față de ea, termină Karim pe un ton poruncitor.
-Stai liniștit. O să mă feresc de ea ca de ciumă.
-Așa să faci.
-Acum spunem cealaltă condiție, zise Hakim după ce se așezară amândoi pe canapea.
-Vreau să mă ajuți să pregătesc ceva pentru Aida. M-am purtat urât aseară, cu toate că am avut motive, sublinie Karim, și vreau să îmi cer iertare dar nu știu ce cadou să îi ofer sau ce să fac ca să mă ierte.
Hakim se freacă gânditor pe bărbie.
-Păi ai putea să îi dăruiești o bijuterie. Toate femeile adoră bijuteriile.
-M-am gândit la asta dar Aida nu o să accepte. În primul rând a zis că nu dorește nimic prețios de la mine, și în al doilea rând va crede că vreau să îi cumpăr iertarea cu bijuterii.
-Oferă-i ceva ce își dorește, îl sfătui Hakim.
Karim zâmbi trist.
-Ceea ce își dorește ea este să plece de aici.
Hakim încuviință știind toată povestea. Karim îi povesti tot. Despre cum ajunse Aida aici și cum s-a căsătorit cu el.
-Nu înțeleg, zise Hakim.
-Ce anume?
-Ești una dintre cele mai influente persoane din lume. Ești bogat și ești Emirul unei țări magnifice. Pe lângă asta ești tânăr, arăți bine și din câte știam eu femeile îți cădeau la picioare. De ce nu și ea? Sau ți-ai pierdut din farmec?
Karim zâmbi.
-Nu știu Hakim. Tot ce știu este că ea este diferită. Este prima femeie care mă respinge dar care mă face să simt ceva ce nu am mai simțit înainte. Vreau să o fac fericită dar nu o pot lăsa să plece. Vreau să îi ofer totul. Vreau - Karim se opri.
-Să te iubească, termină Hakim.
-Da, încuviință Karim. Vreau să mă iubească.
Karim se ridică și se opri în fața geamului privind minunata priveliște din fața lui. Din biroul lui se vedeau grădinile și fântânile cu apă în formă de stele. Grădinile palatului erau cu adevărat o frumusețe rară. De ce Aida nu putea să vadă asta? De ce nu putea să vadă cât de frumoasă era țara lui?
Și atunci își dădu seama. Aida nu vizitase Hufaratul! El o ținuse doar în palat. Asta era. Trebuia să îi arate cât de frumos este aici. De ce nu se gândise la asta mai devreme? Cu zâmbetul pe față se întoarse și începu să îi de-a ordine lui Hakim.
Aida se trezi doar atunci când simți că o gâdile ceva pe obraz. Deschise ochii și se pomeni privind în cei mai frumoși ochi negri văzuți vreodată. Karim îi zâmbea așa de tandru că pentru o clipă se pierdu privindu-l.
-Bună dimineața, șopti ea somnoroasă și se forță să nu roșească la amintirea serii trecute.
-Buna dimineața, zise Karim și se ridică de lingă pat. Ți-am adus niște haine. Te rog să te îmbraci cu ele iar apoi să cobori jos. După micul dejun plecăm.
Aida îl privi confuză în timp ce se ridica din pat.
-Unde?
Karim se apropie de ea cu mâinile la spate.
-Nu ai avut ocazia să vizitezi Hufaratul. Vreau să te duc și să îți arăt câteva locuri frumoase. Sunt sigur că nu vei fi dezamăgită.
-Adică pot ieși din palat? întrebă Aida făcând ochii mari.
Karim se încruntă.
-Nu înainte de am promite că nu vei încerca să fugi.
-Nu voi face asta, zise Aida hotărâtă.
-Dăruiește-ți ziua aceasta.
-Poftim?
-Astăzi noi doi vom fi niște oameni simpli. Eu nu voi fi emir și nici tu prințesă. Doar doi oameni care vor să viziteze Hufaratul. Nu vom fi înconjurați de gărzi ci de simpli oameni. Ne vom amesteca printre ei și îți voi arăta cât de frumos este acest emirat. Tot ce trebuie să faci este să îmi promiți că nu vei încerca să fugi.
Aida ezită să răspundă. De mică a dorit să viziteze țara în care a crescut tatăl ei, și azi i se oferea această șansă. Dar cu ce preț? Să rateze ce mai bună șansă de a evada, din dorința de a vedea Hufaratul? Nu știa ce să facă.
-Gândește-te doar. Ai spus că vei pleca de aici și că nu te vei mai întoarce. Dacă vei reuși, nu vrei să vezi cât de frumos este aici? Îți cer doar o zi. Nu mai mult.
Aida îl privi timp de câteva minute. Avea deja răspunsul pentru el. Voia să vadă Hufaratul, era adevărat. Dar ideea că va petrece o zi întreagă alături de bărbatul care îi făcea inima să bată mai tare, era irezistibilă.
-Bine. Promit că astăzi nu voi încerca să fug.
Karim afișă un zâmbet arogant, se aplecă o sărută pe obraz după care se îndreaptă spre ușă.
-Grăbește-te, zise în timp ce ieșea pe ușă lăsând-o pe Aida cu obrajii roși și inima mai să sară din piept.