Anglia, 1802
Mai era doar o problemă de timp înainte ca nuntaşii să se omoare între ei.
Baronul Oliver Lawrence luase toate măsurile de prevedere, desigur, căci Regele George alesese castelul lui pentru ceremonie.
S-a purtat ca un amfitrion până la sosirea regelui, datorie de care s-a achitat cu tot atâta plăcere cu câtă ar fi primit să fie biciuit trei zile în şir. Dar ordinul sosise de la rege însuşi, iar Lawrence, supus şi ascultător, se conformase imediat. Atât familia Winchester cât şi rebelii din neamul St. James protestaseră vehement contra acestei alegeri. Dar făcuseră tărăboi degeaba, căci regele era de neclintit. Baronul Lawrence înţelegea motivul.
Din păcate, era singurul om din Anglia care încă mai vorbea cu familiile ambilor miri.
Baronul n-avea să se mai poată lăuda mult cu acest lucru. Se temea că sorocul lui de viață ajunsese să fie socotit în bătăi de inimă. Întrucât ceremonia trebuia să aibă loc pe un teren neutru, regele chiar crezuse că participanţii aveau să se stăpânească.
Lawrence ştia el ce ştia.
Oamenii din jurul lui erau puşi pe omor. Un singur cuvânt rostit pe un ton nepotrivit, o singură faptă considerată cât de cât ameninţătoare, puteau deveni scânteile care să declanşeze măcelul. Numai Dumnezeu ştia cât îi mâncau palmele să se înhaţe de gât. Li se citea pe chipuri.
Episcopul, îmbrăcat în stihar alb ceremonial, stătea pe un jilţ cu spătar înalt, între cele două familii vrăjmaşe. Nu se uita nici la stânga, unde erau sechestraţi Winchesterii, nici la dreapta, unde stăteau războinicii din familia St. James, ci privea drept înainte.
Ca să-i treacă timpul mai uşor, clericul bătea cu degetele în braţul de lemn al scaunului. Arăta de parcă tocmai ar fi mâncat o porţie zdravănă de peşte stricat. Din când în când, ofta ascuţit, scoţând un sunet pe care baronul îl găsea remarcabil de asemănător cu nechezatul unui cal bătrân şi nervos, după care lăsa iar să se aştearnă tăcerea încărcată.
Lawrence clătină din cap, deznădăjduit. Ştia că nu putea aştepta niciun ajutor de la episcop, când avea să izbucnească scandalul. Mirele şi mireasa aşteptau în camere separate, la etaj.
Numai după sosirea regelui aveau să fie aduşi – sau târâţi – în hol. Iar atunci, Dumnezeu să-i ajute pe amândoi căci, cu siguranţă, avea să se dezlănţuie iadul pe pământ. Era într-adevăr o zi nenorocită. Lawrence încercase să-şi posteze propriul contingent de gărzi lângă cavalerii regelui, în jurul sălii. Nu se mai auzise de o asemenea faptă la o nuntă, dar nici nu se mai văzuseră nuntaşi care să vină la masă înarmaţi ca pentru bătălie.
Winchesterii erau atât de încotoşmănaţi, încât abia puteau să se mişte. Insolenţa lor era de-a dreptul ruşinoasă, iar loialitatea, mai mult decât suspectă. Totuşi, Lawrence nu putea să-i condamne total. Era adevărat că până şi el găsea cam dificil să i se supună orbeşte conducătorului său. La urma urmei, regele era un nătăfleţ.
Toată lumea din Anglia ştia că-şi pierduse minţile, dar nimeni nu îndrăznea să spună acest lucru cu glas tare. S-ar fi ales cu limbile tăiate, sau chiar mai rău. Căsătoria care urma să aibă loc dovedea cu prisosinţă pentru orice Toma necredinciosul rămas în înalta societate că suveranul o luase pe arătură. Regele îi spusese lui Lawrence că era hotărât să-i facă pe toţi supuşii lui să se înţeleagă bine. Baronul nu avea niciun răspuns de dat unei asemenea speranţe copilăreşti.
Dar, cu toată nebunia lui, George era regele lor şi, fir-ar să fie, nuntaşii ar fi trebuit să-i arate puţin respect. Comportamentul lor neruşinat era intolerabil. Doi dintre bătrânii unchi din neamului Winchester îşi mângâiau obraznic gărzile spadelor, semn că abia aşteptau să înceapă vărsarea de sânge. Războinicii din familia St. James observară imediat şi reacţionară, făcând cu toţii un pas înainte. Totuşi, nu se atinseră de arme – şi, la drept vorbind, majoritatea celor din neamul St. James nici măcar nu erau înarmaţi. Nu făceau decât să zâmbească. Lawrence găsea această atitudine la fel de grăitoare.
Winchesterii erau mai numeroşi decât clanul St. James în proporţie de şase la unu, dar acest lucru nu-i punea în avantaj.
Membrii familiei St. James erau mult mai afurisiţi. Povestirile despre escapadele lor ajunseseră legendare. Se întâmplase să-i scoată cuiva ochii numai pentru că se uitase chiorâş; le plăcea să de-a şuturi între picioare numai pentru a-i auzi urlând pe cei ce nu le erau pe plac; şi numai Dumnezeu ştia le făceau adevăraţilor duşmani. Posibilităţile erau pur şi simplu prea copleşitoare ca să se gândească, măcar.
Lui Lawrence îi atrase atenţia zarva iscată în curte.
Aghiotantul personal al regelui, un om cu mutră posomorită, pe nume Sir Roland Hugo, urcă în goană treptele. Era îmbrăcat de sărbătoare, dar nădragii săi roşii şi tunica albă îl făceau să arate cu atât mai rotofei. Lawrence îşi spunea că Hugo arăta ca un cocoş îndopat. Fiind bun prieten cu el, păstra pentru sine această părere nemăgulitoare.
Cei doi se îmbrăţişară în grabă. Apoi Hugo făcu un pas înapoi şi spuse încet:
— Pe ultima leghe, am luat-o înainte. Regele va ajunge aici în câteva minute.
— Slavă Domnului, replică Lawrence, vizibil uşurat, ştergându-şi cu batista sudoarea de pe frunte.
Hugo aruncă o privire peste umărul lui, apoi clătină din cap.
— Aici e linişte ca-ntr-un cavou, şopti el. Ţi-a fost greu să distrezi oaspeţii?
Lawrence îl privi neîncrezător.
— Să-i distrez? Hugo, pe barbarii ăştia numai o jertfă omenească ar putea să-i distreze.
— Văd că umorul tău te-a ajutat să suporţi mai uşor atrocitatea asta.
— Nu glumesc, se răsti baronul. Şi nu peste mult o să-ţi piară şi ţie zâmbetul de pe buze, Hugo, când îţi vei da seama ce volatilă a devenit situaţia. Winchesterii n-au venit cu daruri, prietene. Sunt înarmaţi pentru luptă. Da da, înarmaţi până-n dinţi, continuă el în grabă, când prietenul său clătină din cap, neîncrezător. Am încercat să-i conving să-şi lase arsenalul afară, dar nici n-au vrut s-audă. Nu le arde deloc să fie înţelegători.
— Mai vedem noi, mormăi Hugo. Nu peste mult, soldaţii din escorta regelui îi vor dezarma. Al dracului să fiu dac-am să îngădui ca monarhul nostru să intre într-o arenă atât de ameninţătoare. Suntem la o nuntă, nu pe câmpul de luptă.
Hugo se ţinu de cuvânt. Ordinul lui furios îi făcu pe Winchesteri să-şi îngrămădească armele în colțul marii săli. Îl susţineau patruzeci de ostași credincioşi, care se postaseră în cerc în jurul oaspeţilor. Până şi cei din familia St. James îşi predară puţinele arme, dar numai după ce Hugo le ordonă soldaților să pună săgeţi în arcuri.
Dacă apuca să trăiască pentru a povesti cuiva întâmplarea, îşi spuse Lawrence, nu l-ar fi crezut nimeni. Noroc că Regele George habar n-avea ce măsuri extreme se luaseră pentru a-i asigura protecţia.
Când Regele Angliei intră în marea sală, soldaţii îşi coborâră imediat arcurile, deşi săgeţile rămaseră în corzi, gata să ucidă pe loc la nevoie.
Episcopul se ridică din jilţ, făcu o plecăciune spre rege, apoi îl invită cu un gest să ia loc.
Doi dintre conţopiştii regelui, cu braţele încărcate de documente, îl urmau pe suveran. Lawrence aşteptă ca monarhul să se aşeze, apoi se grăbi să îngenuncheze în faţa lui. Jură credinţă cu glas bubuitor, sperând ca vorbele sale să-i îndemne pe musafiri să arate puţină consideraţie.
Regele se aplecă înainte, cu mâinile sale mari rezemate pe genunchi.
— Regele dumitale patriot e mulţumit de dumneata, Baron Lawrence. Eu sunt regele dumitale patriot, apărătorul tuturor, nu-i aşa?
Lawrence era pregătit pentru această întrebare. Regele se învăţase să-şi spună astfel cu ani în urmă, şi-i plăcea să i se confirme cu orice prilej.
— Da, stăpâne, eşti regele meu patriot, apărător al tuturor oamenilor.
— Bravo, băiete, şopti regele.
Întinse mâna şi mângâie creştetul pleşuv al lui Lawrence. Baronul roşi jenat. Regele îl trata ca pe un prinţişor. Mai rău, el însuşi începea să se simtă aşa.
— Acum ridică-te, Baron Lawrence, şi ajută-mă să mă ocup de această importantă ocazie, porunci regele.
Lawrence se conformă imediat. Când îşi privi îndeaproape cârmuitorul, fu nevoit să-şi stăpânească o reacţie. Era uluit de felul cum se deteriora înfăţişarea regelui. În tinereţe, George fusese chipeş. Dar anii nu-l iertaseră. Avea obrajii mai plini, ridurile mai adânci şi pungi grele de oboseală sub ochi. Purta o perucă albă ca zăpada, cu capetele făcute sul, iar culoarea acesteia îi făcea faţa să arate şi mai smeadă.
Regele îi zâmbi vasalului său, în aşteptare, iar Lawrence surâse şi el. Ani de zile, înainte ca boala să-i zăpăcească minţile, George fusese un rege mai mult decât capabil. Atitudinea lui faţă de supuşi era aceea a unui părinte binevoitor care-şi supraveghează copiii. Merita mai mult respect decât i se arăta.
Baronul trecu lângă el, apoi se întoarse spre grupul de oameni pe care-i considera necredincioşi. Cu glasul tremurându-i de furie, porunci:
— În genunchi!
Îngenuncheară.
Hugo îl privea pe Lawrence cu o uimire nemărginită. Nu ştiuse că prietenul lui putea fi atât de categoric. La o adică, nici Lawrence nu-şi dăduse seama, până în clipa aceea.
Dar regele era mulţumit de această demonstraţie de loialitate, şi numai asta conta.
— Baroane? spuse el, aruncând o privire spre Lawrence. Du-te şi cheamă mirele şi mireasa. Ceasurile sunt înaintate, şi avem multe de făcut.
În timp ce Lawrence îndeplinea ordinul, cu o plecăciune, regele se întoarse către Sir Hugo.
— Unde sunt toate doamnele? Cutez să spun că nu văd nici o cucoană prin jur. De ce, Hugo?
Hugo nu voia să-i spună adevărul – că cei de faţă nu-şi aduseseră şi femeile fiindcă erau puşi pe harţă, nu pe veselie.
— Da, rege al meu patriot, murmură el, şi eu am observat lipsa doamnelor.
— Dar de ce n-au venit? stărui regele.
Din mintea lui Hugo dispăru orice explicaţie plauzibilă a acestei ciudăţenii. În disperare de cauză, îşi întrebă prietenul:
— De ce n-au venit, Lawrence?
Baronul tocmai ajunsese la intrare. Auzi nota de panică din tonul lui Sir Hugo şi se întoarse imediat în loc.
— Drumul încoace ar fi fost prea greu pentru... pentru nişte doamne atât de gingaşe, explică el.
Fu cât pe ce să se înece cu cuvintele. Minciuna era sfruntată, desigur, căci oricine le cunoscuse pe femeile din familia Winchester ştia că erau cam la fel de gingaşe ca şacalii. Dar regelui nu-i stătea mintea la bârfe, căci dădu scurt din cap, semn că explicaţia îl mulţumea.
Baronul aruncă o privire spre Winchesteri, încruntat. În fond, purtarea lor îl silise să mintă. Apoi îşi văzu de drum.
Mirele răspunse primul la chemare. Imediat ce Marchizul de St. James, înalt şi slab, intră în sală, i se făcu loc. Păşea ca un războinic viteaz gata să-şi inspecteze supuşii.
Lawrence îl compara cu un Gingis Han tânăr şi arogant.
Marchizul era înzestrat cu un păr arămiu închis şi ochi verzi limpezi. Avea chipul slab, unghiular, şi nasul deja rupt într-o luptă – pe care o câştigase, desigur. Uşoara cocoaşă de la rădăcina acestuia îi făcea profilul să arate mai aspru, dar tot chipeş.
Nathan, cum îl numeau rudele apropiate, era unul dintre cei mai tineri nobili din regat. Abia împlinise paisprezece ani. Tatăl lui, puternicul Conte de Wakersfield, era plecat în străinătate cu o misiune de stat importantă şi, prin urmare, nu-i putea sta alături în timpul ceremoniei. De fapt, contele nici n-avea idee despre nuntă. Baronul ştia că urma să se înfurie la auzul veştii. Chiar şi în mod normal, contele era un om foarte dezagreabil, iar când era provocat, putea deveni la fel de rău şi răzbunător ca Satan. Se ştia că era la fel de feroce ca tot neamul St. James la un loc.
Lawrence bănuia că din acest motiv îi cereau toţi sfatul în probleme importante. Totuşi, deşi nu-l putea suferi pe conte, Lawrence, îl simpatiza pe Nathan. Stătuse de vorbă cu el de mai multe ori şi observase de fiecare dată că băiatul asculta părerile altora, apoi făcea ce considera el că era mai bine. Avea doar paisprezece ani, da, însă devenise deja un bărbat pe picioarele lui. Lawrence îl respecta. Îi şi părea puţin rău pentru el, căci nu-l văzuse nici măcar o dată zâmbind.
Clanul St. James, însă, nu i se adresase niciodată marchizului pe nume. Îi spuneau pur şi simplu „băiatul", căci în ochii lor încă nu-şi dovedise vrednicia. Mai întâi trebuia să treacă peste anumite încercări. Rudele nu se îndoiau că avea să reuşească. Îl considerau un conducător înnăscut, ştiau după mărimea lui că avea să ajungă un munte de om şi sperau, mai presus de orice, să devină la fel de crud ca tot neamul lui. La urma urmei, aveau să-i apese pe umeri destule răspunderi faţă de familie.
Marchizul rămase cu privirea spre Regele Angliei, în timp ce mergea să se oprească în faţa lui. Baronul îl observa atent. Ştia că unchii săi îl instruiseră să nu îngenuncheze în fața regelui dacă nu i se poruncea. Nathan nu le luă în seamă instrucţiunile. Se lăsă într-un genunchi, înclină capul şi jură credinţă cu glas ferm. Când suveranul îl întrebă dacă era regele lui patriot, expresia băiatului se îmblânzi într-un uşor zâmbet.
— Dară, doamne, răspunse el. Eşti regele meu patriot.
Admiraţia baronului față de marchiz se înzeci. Vedea limpede că şi regele era mulţumit. Rudele lui Nathan, însă, nu erau. Se încruntau, mai-mai s-arunce scântei din ochi. Winchesterii, nici n-ar fi putut să fie mai încântaţi. Râdeau pe înfundate, cu satisfacţie. Deodată, dintr-o mişcare fluidă, Nathan se ridică în picioare.
Se întoarse spre Winchesteri, privindu-i lung, iar expresia lui rece ca gheaţa păru să-i încremenească. Nu întoarse capul către rege până când cei mai mulţi dintre Winchesteri îşi plecară privirile în pământ. Bărbaţii din familia St. James mormăiau aprobator. Băiatul nu le dădea nicio atenţie rudelor lui. Stătea cu picioarele puţin depărtate, mâinile încleştate la spate şi privirea drept înainte. Pe chipul lui nu se citea decât plictiseală.
Lawrence se duse în faţa lui Nathan, ca să-l salute cu o înclinare a capului. Voia ca tânărul marchiz să ştie cât îi plăcuse atitudinea lui.
Nathan răspunse dând şi ei scurt din cap. Lawrence îşi ascunse zâmbetul. Aroganţa băiatului îi încălzea inima. Le ţinuse piept rudelor, fără să-i pese de consecinţele cumplite care aveau să urmeze negreşit, şi procedase bine. Lawrence se simţea mândru ca un tată – o reacţie ciudată, desigur, pentru că nu fusese nicicând căsătorit şi nu avea copii.
Se întreba dacă masca de plictiseală a lui Nathan avea să rămână neclintită până la sfârșitul ceremoniei. Cu acest gând în minte, se duse să cheme mireasa.
Când ajunse la etaj, o auzi tânguindu-se. O întrerupse un strigăt nervos. Baronul bătu de două ori la uşă, înainte ca tatăl miresei, Contele de Winchester, să-i deschidă. Chipul contelui era roşu ca focul.
— Era şi timpul! mugi contele.
— Regele a întârziat, răspunse baronul.
Contele dădu scurt din cap.
— Intră, Lawrence. Ajută-mă s-o duc jos, omule. E încăpăţânată ca un catâr.
În glasul lui se auzea o asemenea surprindere, încât Lawrence aproape zâmbi.
— Am auzit că fiicele aflate la o vârstă atât de fragedă pot fi încăpăţânate.
— Eu n-am mai auzit una ca asta, mormăi contele. Adevăru-i că acuma-s prima oară singur cu Sara. Nici nu-s sigur dacă ştie prea bine cine sunt, adăugă el. L-am spus, desigur, dar după cum vezi, n-are chef să asculte nimic. Nici nu-mi trecea prin minte că poate fi atât de dificilă.
Lawrence nu-şi putu ascunde uimirea faţă de comentariile contelui.
— Harold, răspunse el, mai ai două fete, din câte-mi amintesc, şi amândouă sunt mai mari decât Sara. Nu înţeleg cum poţi fi atât de...
Contele nu-l lăsă să termine.
— Cu ele n-a trebuit niciodată să am de-a face, mormăi el.
Lawrence găsi copleşitoare această mărturisire. Clătinând din cap, îl urmă pe conte în cameră. Zări imediat mireasa. Stătea pe marginea canapelei de sub fereastră, uitându-se afară. Se opri din plâns imediat ce-l zări. Era cea mai încântătoare mireasă pe care o văzuse Lawrence vreodată. O cascadă de bucle aurii îi încadra faţa angelică. Pe cap avea o cunună împletită din flori de primăvară, iar peste rădăcina nasului i se aşternea o spuză de pistrui. Lacrimile îi împăienjeneau ochii căprui, şiroindu-i pe obraji.
Purta o rochie albă lungă, cu tiv şi manşete de dantelă. Când se ridică, capetele cingătorii brodate îi căzură până la podea.
Tatăl ei scoase o sudalmă sonoră.
Fata o repetă.
— E timpul să mergem jos, Sara, ordonă contele, cu un glas acru de parcă ar fi gustat săpun.
— Nu mă duc.
Strigătul indignat al tatălui ei se izbi de pereți.
— Când ajungem acasă, o să-ţi pară foarte rău că mai supus la calvarul ăsta, domnişoară! Pe toți sfinţii dacă n-am să-ți arăt eu ţie. Stai să vezi, numai.
Întrucât n-avea nici cea mai vagă idee ce însemna această ameninţare, baronul se îndoia că Sara înţelegea mai bine. Își privea tatăl cu o expresie rebelă pe față. Apoi căscă zgomotos şi se aşeză din nou.
— Harold, dacă strigi la fiica ta n-ai să rezolvi nimic, declară baronul.
— Atunci, am să-i ard o chelfăneală, mormăi contele.
Şi făcu un pas ameninţător spre fată, cu mâna ridicată.
Lawrence trecu în faţa lui.
— N-ai s-o loveşti! îl opri el, cu glasul plin de furie.
— E fiica mea! strigă contele. Fac tot ce trebuie, naibii, ca s-o cuminţesc.
— Acum eşti musafir în casa mea, Harold, replică baronul, strigând şi el, după care continuă mai încet: lasă-mă să încerc şi eu.
Se întoarse spre mireasă. Sara, observă el, nu părea deloc îngrijorată de furia tatălui ei. Căscă din nou, la fel de sonor.
— Sara, în scurt timp, totul va fi gata, spuse baronul.
Îngenunche în faţa ei, îi zâmbi scurt, apoi o sili cu blândeţe să se ridice. În timp ce-i şoptea cuvinte de laudă, îi legă la loc cingătoarea. Fata căscă iar.
Mireasa era frântă de oboseală. Îl lăsă s-o tragă spre uşă, apoi dintr-o dată îşi smulse mâna dintr-a lui, fugi înapoi la canapea şi luă de-acolo o pătură de trei ori mai mare decât ea. După ce se înveli cu pătura, reveni grăbită spre baron, ocolindu-şi pe departe tatăl, şi-l luă iar de mână. Pătura îi era petrecută peste umăr şi cobora la spate ca o trenă.
Tatăl ei încercă să i-o smulgă.
Sara începu să ţipe, contele începu să blesteme, iar pe baron începu să-l doară capul.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Harold, lasă afurisita asta devpătură pe ea!
— Nici nu mă gândesc! strigă contele. Arată de mare ruşinea. Nu permit!
— Lasă-i-o măcar până ajungem în sală, îi ceru baronul.
În sfârşit, contele se recunoscu învins. Se mai încruntă o dată la fiica lui, apoi trecu în faţa celor doi şi porni spre scară.
Lawrence se pomeni dorindu-şi ca Sara să fi fost fata lui. Când îi vedea zâmbetul şi privirea încrezătoare, îi venea s-o cuprindă în brațe.
Dar dispoziţia Sarei se schimbă radical, când ajunseră la intrarea în sală şi tatăl ei încercă iar să-i ia pătura.
La auzul zgomotului Nathan se întoarse. Făcu ochii mari de uimire. La drept vorbind, îi era greu să creadă ceea ce vedea. Nu fusese destul de curios ca să pună vreo întrebare importantă despre mireasa lui, fiind sigur că tatăl său avea să anuleze documentele imediat ce revenea în Anglia, aşa că era cu atât mai surprins s-o vadă.
Mireasa lui era ca o furie. Lui Nathan îi era greu să-şi păstreze un uexpresia plictisită. Contele de Winchester striga cel mai tare, dar fiica lui era mult mai hotărâtă. Îi cuprinsese strâns piciorul cu braţele şi se străduia să-i smulgă cu dinții o ciozvârtă din genunchi.
Nathan zâmbi. Rudele lui nu erau la fel de rezervate. Râsetele lor umpleau toată sala. Winchesterii, pe de altă parte, erau vizibil indignaţi. Contele, conducătorul lor nedeclarat, îşi desprinsese fiica de picior şi acum trăgeau amândoi încoace şi-ncolo de o pătură veche care părea adusă dintr-un grajd. Nici unui nu avea sorți de izbândă.
Baronul Lawrence îşi pierdu şi ultima fărâmă de calm. Înşfăcă mireasa, o ridică în braţe, smulse pătura din mâinile tatălui ei, apoi porni spre Nathan. Fără ceremonie, îi trânti în braţe mireasa şi pătura.
Nu-i mai rămânea decât s-o primească sau s-o scape. Nathan tocmai încerca să se decidă, când Sara îşi zări tatăl şchiopătând spre ea. Îşi aruncă imediat braţele pe după gâtul lui Nathan, învelindu-l totodată şi cu pătura.
Se tot uita peste umăr ca să se convingă că tatăl ei n-avea s-o înhaţe. Când fu sigură că era în afara oricărui pericol, întoarse capul spre străinul care o ţinea în braţe – şi rămase cu privirea la el.
Mirele stătea drept ca o lance. Pe frunte îi apăruseră mici broboane de sudoare. O simţea privindu-l, dar nu îndrăznea să se uite la ea. Dacă se hotăra să-l muşte – atunci, ce-avea să facă?
Nu-i mai rămânea decât să suporte orice situaţie jenată-i eraimpusă. La urma urmei, era aproape bărbat, iar ea nu era decât un copil.
Nathan ramase cu privirea spre rege, până când Sara îi atinse obrazul. Abia atunci întoarse capul către ea. Avea cei mai căprui ochi pe care-i văzuse în viața lui.
— Tata o să mă bată, îi spuse ea, cu o strâmbătură.
Mirele nu reacţionă. În curând, Sara se sătură să se mai uite la el. Îşi coborî pleoapele, iar Nathan deveni şi mai ţeapăn, când o simţi moleșindu-i-se în braţe, cu fața rezemată de umărul lui.
— Să nu-l laşi pe tata să mă bată, şopti Sara.
— N-am să-l las, răspunse el.
Dintr-o dată, devenise apărătorul ei. Nathan nu-și mai putea păstra expresia plictisită. Prinzându-și mai bine mireasa în braţe,îşi relaxă poziția.
Sara, epuizată după lungul drum cu trăsura și criza obositoare de la sosire, se tot freca pe sub nas cu marginea păturii. În câteva minute, adormi adânc.
Saliva începu să i se prelingă pe gâtul lui.
Mirele nu-i află vârsta până când funcţionarul începu să citească datele civile pentru nuntă.
Mireasa lui avea patru ani.