Curtea celor nebuni

Chapter 1

Nările înspumegate ale calului dădeau de veste istovirea animalului care galopa printre crengile joase ale unei pădurici de câmpie. Călărețul nu părea deranjat nici de stropi ca de săgeți ai ploii, care îi făceau ca hainele să devină o a două piele umedă și rece și nici de ramurile care îi agățau mantia care deveni zdrențuită. Se ruga la sfinți doar ca armăsarul pe care îl călărea mai bine de câteva ceasuri să nu îl trădeze în ultimele clipe. Dar rugile nu își mai aveau locul și nici răgazul când tânărul Killain era urmărit de trei călăreți fantomă. Galopul urmăritorilor răsuna în urechile lui Killain ca ciocanul unui fierar care lovește metalul încins. Sunetul îi făcea inima să tresară în piept, dar frica nu îl paraliză, în schimb îi puse sângele în mișcare, încâlzindu-se împotriva vremii, împrospătându-i țelul pe care îl avea în minte.

Cei trei călăreți stranii nu aparțineau unei lumii materiale, având mai mult o formă scheletică din care ieșeau firicele de fum cenușii întunecate. Sub cerul fără de stele monstruozitățile puteau să se întrupeze și să apară în propria lor splendoare demonică. Urmărirea avuse loc încă din pădurea de lângă Turnul Sângeriu, când luna fusese acoperită sub un strat de nori, iar călăreții au ieșit din solul întunecat.

Printre genele îngreunate de stropi de apă, Killain văzu din timp turnurile și poarta masivă de lemn a orașului Rosewood. Din geanta maronie de la brâu scoase micul orb care împrăștie o lumină caldă mai puternică decât un astru rece și mort de pe văzduh. Îl ridică deasupra capului și razele străpunse trupurile putrezite ale scheletelor, dar și a cailor posedați care se opriră în loc. Întoarse orbul spre zidurile orașului și strigă din adâncurile plămânilor, ca să fie auzit și de cel mai adormit dintre străjerii:

–Deschide poarta! Niciun sunet nu veni din partea opusă, nici măcar mecanismul ruginit nu scoase vreun zgomot. Știa că nu avea să deschidă nimeni unui lunatic care ar fi cerut asta, apelă la ce putea să îi asigure o trecere sigură în oraș. Sunt cumnatul nobilului Rosewood. Deschideți porțile! Naiba să vă ia, șuieră el printre dinți.

Copitele propriului cal galopau acum peste podul de piatră, speranța apăru în ochii lui când văzu o ușă cât statura unui om deschizându-se în poarta masivă. Intră prin ea ca un fulger dărâmând doi dintre străjeri. Smuci calul și ordonă să închidă imediat intrarea. Cu o lovitură puternică ușa se închise fix în fața călăreților demonici. Un nechezat parcă adus din străfundurile iadului se auzi dincolo, teama intrând ca un șarpe veninos pe sub pielea oamenilor.

Killain Burgundy se dădu jos de pe calul său istovit, care căzu imediat pe lespezile de piatră, mort de oboseală, cu spume la gură și cu ochii care priveau în gol. Băiatul care era cu mult mai tănâr față de gardieni, puse repede orbul înapoi în tolbă. Unul dintre gardieni care părea a fi șeful de avanpost se apropie de el. Bărbatul cu mustață gri vru să întrebe ceva, dar Killain fusese mai rapid:

– Unde e casa lordului Rosewood? Întrebă el grăbit, cu un pas înspre oraș.

– Stai așa, băiete, nu ai strigat tu mai înainte că ești cumnatul lordului. Bătrânul care putea să îi fie bunic lui Killain, se uită la colegii lui, care îl încojurară pe dată pe intrus.

– Ei bine, și își strânse mâinile în jurul tolbei, sunt cumnatul lordului Rosewood. Se uită la zidurile înalte, și întrezării niște firișoare de fum care se ridicau lent.

– Ei bine, băiete, îl făcu bătrânul gardian să continue, făcând de data asta semn cu mâna celorlați să se apropie și mai mult.

– Numele meu este Killain Burgundy, sora mea e căsătorită cu stăpânul acestui ținut. Dar când zise asta, ochii săi verzi se uitară direct în cei cenușii ai bărbatului din fața sa, mândru de titulatura sa de lord al altui ținut, care l-ar fi lăsat să își continue drumul.

Buza subțire a bărbatului se cutremură când auzi numele Burgundy, se aplecă în semn de respect, dar în spatele său cadavrul unui gardian se prăbuși din unul dintre turnuri, făcându-se una cu pământul.

Killain își ridică capul și putu să vadă siluetele întunecate suite deasupra celor două turnuri de la intrare. Panica se instală repede între ceilalți, care se zbăteau ca niște gâini fără cap în acel petic de pământ de la intrarea orașului. Killain fugi lăsând dezastrul adus de el în spatele său.

Fugi printre străzile pavate cu piatră cubică, se izbi la o cotitură de un zid al unei case, dar nu se putu odihni, trebuia să ajungă la casa nobilului înainte să fie prea târziu. Înainte să fie prins și devorat de acele creaturi. Strigătele gardienilor de abia puteau fi percepute de urechile lui, ori nu dorea să simtă vinovăția propriilor fapte.

Se opri să tragă o gură de aer și își dădu gluga mantiei la o parte și șterse cu mâna fața plină de transpirație și apă. Se uită în stânga și în dreapta neștiind în ce parte să o ia. Un țipăt demonic îl trezi din simțiri și o luă din loc, ținând strâns la piept tolba. Nu îi veni să creadă când nori se împrăștiară, iar razele lunii luminau totul în jur, făcând ca creaturile să dispară, cumpărându-i astfel timp să găsească așezarea.

Norocul îl lovi de două ori în acea seara blestemată. O poartă cu un trandafir sculptat în lemn trona aproape de centrul orașului. Urcă scările două câte două și izbii cu pumni în ușa masivă. Lumina slabă a lunii deja începea să se scufunde într-un alt val de nori, făcând ca monstruozitățile să apără din nou. Urlă numele surorii lui ca o rugă adresată unei zeiți ai salvării, dar în spatele porților de lemn nu apăru niciun răspuns.