E o liniște asurzitoare dincolo de geamul întredeschis,
Fulgii cad prea mulți deodată, prea deși, prea agitați,
Până și un demon ar rămâne înmărmurit în fața colosului alb.
Cerul e și el plin de stele în miniatură care se aruncă peste pământ,
Oamenii se ascund, se tem, tremură, se zbat.
Fundalul e mărginit de un zumzet care-mi crestează coloana vertebrală,
Închid ochii și-mi dau seama că-i preludiul,
Nu mai e mult, nu-i așa? Zămbesc, apoi plâng, apoi zâmbesc din nou,
Dacă îmi țin respirația
sfârșitul va veni mai ușor?
