Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Doi

- Te rog...

Dar rugămintea mea era în zadar. Nu mi-am mai putut abține lacrimile când am observat o urma roșie de sânge în părul ei. Plânsul pusese stăpânire pe mine atât de tare încât un tremur îngrozitor m-a posedat, făcându-mi întreg corpul să se miște involuntar. Aș fi vrut atât de tare să fiu mai puternică într-un timp ca acela, dar nu mai puteam. Dacă am plâns numai de câteva ori în trecut, de când am ajuns la academie, numărul s-a dublat. Uram faptul că nu mă puteam abține, uram sentimentul de vulnerabilitate, dar Emily merita acest lucru. Merita să fie plânsă și jelită.

Am început să îi strâng una din mâini, încercând să ignor faptul că pielea ei ca de porțelan era pătată cu sânge. Am încercat să îi șterg orice urmă dar nu am reușit decât să plâng mai mult și să intensific senzația de durere din pieptul meu.

Bravo, Maze, mă mustra conștiința. Aveai doar o misiune : de a o proteja pe Emily. Și tot ai reușit să o faci lată. La propriu.

Nu știam ce să fac. Dacă până atunci fusesem atât de determinată să îmi apar prietenii, acum nu mai știam dacă era o idee bună. Era vina mea că Emily murise, era vina mea că Patricia și Gabriel fuseseră răniți grav și era vina mea că mai mulți aveau să fie victimele unui război care nu era nici măcar al lor.

Poate că trebuia să... mă dau bătută.

Luminile au început să pâlpâie din nou,până când am fost cu totul cufundată în întuneric.

În sfârșit, lacrimile mi s-au oprit, dar numai din cauza faptul că nu puteam să mă concentrez de loc pe ce era în jurul meu. Urechile mele fuseseră invadate de zgomotul studenților ce se panicau numai la câțiva metri depărtare de locul unde mă aflam. Se auzeau voci unele peste altele, atât de puternice încât nu am auzit ușa deschizându-se. Nu am văzut că a intrat cineva în baie, nu am auzit sunetul unui pistol care fusese încărcat.

Nu am auzit și văzut nimic până când acel pistol a fost îndreptat spre mine.

În ultimul moment, m-am ferit de glonț, socandu-ma faptul că fusesem atât de aproape de propriul meu sfârșit. Am inspirat cu greu, încercând să îmi adun orice energie îmi mai rămăsese în corp pentru ce avea să urmeze.

Persoana din fața ochilor mei era cu siguranță un bărbat. Din cauza întunericului ce mă înconjura puteam doar să îi conturez imaginea și să îmi dau seama că era solid și puternic. Aproape la fel de bine construit ca și Ryder.

Ce moment îți mai găsești să te gândești la el, m-am gândit cu un mic surâs.

Pistolul lui se îndreaptă încă o dată spre mine, iar de data aceasta, când apasă pe trăgaci eu eram deja în mișcare. Am sărit peste el, evitând traiectoria glonțului și l-am trântit la pământ pe atacator. Mă rugam cerului ca toate antrenamentele mele să dea roade când pumnii mei au făcut contact de mai multe ori cu fața lui. I-am blocat mâinile cu picioarele mele se s-au poziționat de o parte și de cealaltă a abdomenului său și l-am făcut să își scape pistolul.

- De ce vrei să mă omori?! am strigat eu oprindu-mă din lovit.

Bărbatul tuși și scuipă sânge pe jos. Măcar știam că aveam ceva forță în mâini.

- Nu eu vreau să te omor, puștoaico. Iar dacă nu ți-ai fi mișcat acel corp firav probabil că te-aș fi nimerit exact în umăr, nu în inimă, spuse el.

Am recunoscut imediat vocea celui care ne ținuse captivi pe mine, Gabi și Patricia mai devreme. Același barbar care îi și bătuse pe cei doi pentru a-i convinge să mă atragă în plasă. Mi se părea foarte curios cât de tânăr suna acum că îl auzeam de mai aproape.