Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci Și Doi

Dar Ryder nu era nicăieri.

Mi-am făcut curaj și am trecut prin mulțimea de corpuri lipite unele de altele de pe ringul de dans. Aproape că puteam să simt pasiunea și tentația în aerul cald și umed ce mă făcea să respir cu greu și să mi se formeze urme de transpirație pe gât și frunte. Ceva era foarte înneregulă.

Trebuia să mă grăbesc.

Odată ce am ajuns în fața ușii de la baia fetelor, am simțit că mă aștepta o surpriză în spatele ei. Nu se auzea nimic de pe partea cealaltă și îmi doream să se fi auzit ceva. Liniștea, de cele mai multe ori, nu era un semn bun. Mâinile mele îmi tremurau când au apucat clanța. Imediat am simțit ceva umed pe suprafața ei lucioasă și mi-am întors mâna pentru a vedea ce se era pe degetele mele.

Am încremenit la vederea sângelui vișiniu de pe pielea mea măslinie. Iar cel măi rău lucru era că sângele părea proaspăt.

O persoană deșteaptă s-ar fi întors și ar fi cerut ajutorul cuiva ; o persoană deșteaptă și-ar fi cântărit opțiunile cu mare atenție înainte de a acționa ; o persoană deșteaptă ar fi pus cât mai multă distanță întreb ea și acel loc.

Păcat că eu nu eram una.

Am deschis ușa aproape imediat, pierzându-mi puțin echilibrul din cauza forței pe care am folosit-o. Aerul era greu, îmbibat cu mirosul amar și metalic de sânge ce plutea în atmosferă. Privirea mea a aterizat asupra unor urme sângeroase de pași de pe podeaua din marmură. Am rămas încremenită pentru câteva momente înainte de a înghiți în sec și de a le urma.

Lumina începuse să pâlpâie pentru câteva momente, făcându-mă să cred că voi fi lăsată pe întuneric, dar în final se potoli. Pașii veneau dintr-una din cabinele ce se aflau acolo. Puteam să îmi aud propriile bătăi ale inimii în urechi, împreună cu un țiuit enervant care începuse în capul meu, când, brusc, totul s-a oprit.

Pentru că Emily se afla în fața mea.

Problema era că nu îmi puteam da seama dacă respira sau nu.

Nu am apucat să o analizez prea bine deoarece am ridicat-o în brațe și, cu greu, am carat-o în afara cabinei minuscule. I-am lăsat corpul întins pe podeaua rece și i-am verificat pulsul.

Nimic.

- Emily...Emily, trezește-te! i-am spus, scuturându-i ușor umerii goi.

Purta o rochie galbenă, ce se potrivea de minune cu personalitatea ei, veselă, plăcută. Părul ei fusese ondulat până la rădăcină și prins într-o coadă ce acum era aproape desfăcută, lăsându-i câteva șuvițe rebele să îi acopere fruntea lată. I le-am îndepărtat din față, simțind brusc nevoia de a-i vedea ochii mari și plini de viață.

- Emily... Nu... Tu ești bine...

Lacrimi amenințau să cadă. Nu puteam să le las să cadă...trebuia să mă lupt, pentru că Emily nu era...nu putea să fie moartă. Era imposibil pentru o persoană atât de frumoasă pe dinăuntru cât și pe dinafară să părăsească lumea într-o modalitate atât de oribilă și crudă.

- Haide Emily, știu că încă mai ești acolo... Nu te da bătută,am șoptit disperată.

O astfel de veste i-ar distruge pe Patricia și Gabriel. Ei fuseseră, de departe, niște prieteni mai buni lui Emily decât fusesem eu. De fapt, simțeam că nu apucasem să o cunosc pe ea aproape de loc. Petrecusem atât de mult timp înotând în propriile mele gânduri și în propriile mele probleme când puteam să găsesc un echilibru în viata mea și să îi fiu și ei alături.