Epic

capitolul 30

— Nici să nu te gândești, Guilford!

Privindu-l, Benjamin îi spuse lui Esther:

— Atunci, surioară, vreau să știi adevărul despre monstrul care ți-a devenit soț!

Nick dădu din cap neîncrezător și pufni, așezându-se din nou și privind cearta.

— Adevărul e că ești gelos!, i-o tăie Esther.

— Gelos?, izbucni Benjamin, pentru că așa ceva era de neconceput. Nu era gelos, era îngrijorat de soarta ei.

— Da!, insistă Esther și îl împunse cu degetul în piept. Nu mai sunt exclusiv a ta acum, nu-i așa?

Părea foartă mândră de ceea ce făcuse, drept care Ben oftă cu lacrimi în ochi. Esther făcuse toate astea pentru a-i atrage atenția. Speranța ei cum că el ar fi luat în considerarea separarea de Hillary pentru a fi cu ea nu murise nici acum, când amândoi erau căsătoriți. Câteva minute o privi și se întrebă unde greșise, în copilăria ei, pentru că ce se întâmpla acum cu Esther nu putea fi decât vina lui Benjamin Mont.

— A mea? Esther... ești sora mea..., aproape că se bâlbâi, fiind cuprins de emoții.

— Nu am fost niciodată sora ta!, îl prinse ea de reverele hainei și își înclești maxilarul. Știi bine ce am vrut eu să fiu!

Prinzându-i mijlocul, încercă să o îndepărteze de el, să îi propună să discute în altă parte, pentru că inamicul său asista la un spectacol pe cinte.

— Nu te iubesc așa, îi șopti.

— Acum nici eu nu o mai fac.

Și se desprinse din îmbrățișarea lui, revenind la scaunul său și așezându-și broderia pe picioare. Dar mâinile îi tremurau și mai avea puțin și izbucnea în lacrimi.

— Esther..., oftă acesta și dădu să se apropie de ea, când glasul femeii explodă:

— Te vom vizita în iunie, Benjamin.

Ideea că și Nick avea să îl viziteze în iunie îi producea greață, motiv pentru care îi zise:

— El nu e binevenit în casa mea!

— Asta înseamnă că nu mai sunt nici eu?, și își ridică ochii spre el, ochii ei frumoși, ochii pe care îi prețuise atât de mult, pentru care își dorise să nu cunoască niciodată tristețea.

— Știi bine că în Kent vei avea mereu o casă, o asigură blând, dorind să îi atingă obrazul, să îi sărute fruntea, să îi spună că va fi bine; trebuia doar să coopereze, să facă așa cum zicea el.

— Bine, atunci. Esther își drese glasul și îi spuse: Poți pleca.

Dar nu putea pleca așa ușor, nu până ce ea nu înțelegea în ce se băgase. Se lăsă pe vine în fața ei și îi cuprinse brațele:

— Esther, vreau să știi...

Fata încercă să îl îndepărteze, luptându-se cu strânsoarea lui:

— Nu!

Dar Benjamin insista:

— ... că omul acesta care se uită acum la noi...

— I-ai omorât fratele, Ben!, îl întrerupse din nou, întrucât Lovejoy se asigurase că ea îi cunoștea povestea, motivele ce-l făceau să îl urască atât de mult.