Epic

capitolul 28

Hillary stătea pe un scăunel, lateralul frateluis său, strângând halatul pe lângă ea în încercarea de a se încălzi.

— Ai distrus viața unei fete, Jeremy, șopti cu lacrimile blocate în gât. Cine știe cui i-ai mai făcut-o? Apoi dădu glas celei mai mari temeri a sa: Uneori mă întreb dacă ce i s-a întâmplat lui Mary nu e pur și simplu pedeapsă divină, dacă nu e din vina ta...

Îl privea ca pe un străin. Acesta nu putea fi bărbatul care o vizitase la mănăstire și care îi promisese că va avea grijă de ea, care o sărutase pe frunte și care îi zâmbise chipeș la ieșire. Foarte mult timp, în mintea ei, căutase un bărbat care să îi semene. Se gândise că viitorul ei soț trebuia să arate și să se comporte exact ca Jeremy. Cât de perfide sunt dorințele! Nemaiputându-și ține în frâu lacrimile, lăsă ca aceastea să curgă și să se strângă în jurul bărbiei, de unde să picure într-o lacrimă mai mare pe mânecile halatului. În gând îi răsună glasul lui, de când erau copii, de când se ascundeau de hoții care pătrunseseră în casa lor. Crezuse că era o idee proastă să se ascundă în dormitorul lui, pentru că acolo domneau umbrele. Își amintea abia acum că fratelui ei îi era frică de întuneric, iar aici, în salonaș, numai luna lumina calea celor vii, iar o singură lumânare, așezată la căpătâiul mortului tremura pentru suflete. În jurul său fuseseră așezate în suporturi mai multe lumânări pe care însă nimeni nu se îndurase să le aprindă. Cine știe? Poate acelea erau ultimele lumânări din Southam. Oftând, se întinse să aprindă lumânările din jurul fratelui ei, gândind că aceasta avea să fie ultima ei vizită în conacul baronilor. Numele avea să moară odată cu Jeremy, iar ea nu avea să facă nimic pentru a-l salva. Nu merita salvat.

Ridicându-se în picioare și aruncând o ultimă privire chipului care se zbârcise, Hillary își șterse lacrimile și șopti:

— Totuși, vreau să îți mulțumesc pentru că mi l-ai dat pe Ben.

Și ieși din cameră, ducându-se să își caute soțul pe care știa că îl jignise. Normal că nu credea nicio clipă că Benjamin era de vină pentru ce i se întâmplase lui Lovejoy, iar asta nu îl scuza pe Nick de viol. Ben făcuse tot ce putuse pentru a supraviețui unei copilării dure, iar ea nu avea niciun drept să îl judece. La urma urmei, Hillary crescuse în perne umplute cu puf, iar el dormise probabil în păduri, pe pământul tare, sau printre ruine. Totuși, îngrozită de puterea de iertare a soțului ei, în seara aceea dorise să îl rănească, să vadă vicleană dacă sufletul lui putea să se mai refacă. Putea Ben să o ierte că îl judecase pe nedrept?

Sigur că putea. Ben era Ben. Ben nu era ca Jeremy, nu era nici măcar precum tatăl ei. Contele de Guilford cel care îi făcuse hatârul de fiecare dată era cel mai bun bărbat care se născuse vreodată pe Pământ și, în momentul ăsta, își permitea să privească cerul gri și să spună că Ben era dumnezeul pe care îl alesese. Oftă, simțind aerul cum intră pe o fereastră pe jumătate aprinsă, pierzându-se pe coridoarele conacului care scârțâia din temelii din cauza furtunii.

În urma ei, Hillary nu văzu că lumânarea își întindea brațul de foc spre coșciugul din lemn pentru a lumina pentru ultima dată drumul lui Jeremy spre lumea pe care o merita.

*

Sub șopronul în care Ben se adăpostise, ploaia nu reușea să treacă. Această construcție improvizată părea, de fapt, mai sigură decât toată casa în care o lăsase pe Hillary. La urma urmei, vântul bătea aici la fel de tare ca în casă. Își îndoise piciorul sub el, așezat pe lemnul tare și privind cerul cum își descărca furia. Mâine avea să fie o zi mai bună. Știa asta. În copilărie, nu prea își amintea când intuiția lui fusese corectă, dar gândul că mâine trebuia să fie mai bine decât azi îl ajutase să nu repete greșeala milioanelor de femei și de bărbați care se lăsau pradă disperării și alegeau să trăiască printre stele în loc de oameni. Contele se îndoia însă că stelele erau mai prietenoase. Poate în curând cineva avea să vină cu o teorie uluitoare, cum că acestea erau mingi de foc sau chiar bucăți de pământ care pluteau în derivă. Oftă, gândindu-se la Hillary. Ar fi dat orice numai să nu îi vadă sufletul sfâșiat astfel. Știa ce o făcuse să se simtă atât de prost; faptul că el aflase că Jeremy fusese un păcătos fără seamăn. Mai întâi domnișoara Scott, apoi boala venerică și probabil ea își închipuia că avea să o desconsidere, judecând după greșelile lui Jeremy.