Gustul adevărat al dragostei

CAPITOLUL 9 - Nu sunt o Cenușăreasă oarecare

Vorbind de limite, este clar că în acest moment le încalc pe toate și este cazul să mă evapor.

Mă întorc și îmi adun lucrurile împrăștiate pe canapea, îmi iau pantofii în picioare și apuc clanța ușii, fără să mai arunc nicio privire în urmă.

— Pleci atât de repede?

Sângele mi se pune instant în mișcare, dar cu toate astea picioarele îmi înțepenesc în pământ.

Mă întorc încet de parcă ar urma să țină o armă îndreptată spre mine. Sunt surprinsă deși nu vreau să las acest lucru să se vadă. Nu știu cum să mă comport în situații de acest gen și nu știu să fac conversație degeaba. Realizez că data trecută lucrurile au fost mai ușoare. Nu a fost nevoie de explicații, de povești suplimentare sau de o despărțire cu strâns de mână.

Julian se apropie de mine, precum o felină față de prada sa delicioasă; îmbrăcat în pantalonii lui de casă, fără tricou, lucru care mă face să îi urmăresc fiecare părticică de piele și să înghit în sec. Ochii lui albaștri îmi fac inima să sară două bătăi, iar modul plin de încredere în care se mișcă mă face să îmi doresc să nu mă fi dat jos din patul său. Niciodată.

Îmi trec limba peste buze fără să îmi dau seama și când realizez e deja prea târziu. Stă în fața mea privindu-mi ținuta șifonată, dar cu ochii încă sclipitori, de parcă chiar și îmbrăcată din cap până în picioare tot ar fi în stare să repete numărul de aseară.

Roșesc la acest gând, dar nu o să mint că nu mă încântă această idee.

— Încă ești supărată pe mine, spune el, trecându-și o mână peste ochii obosiți.

Își pune palmele în șolduri și îmi oferă posibilitatea să mă uit la fiecare mușchi care se încordează atunci când se mișcă. E normal oare să fiu așa obsedată de niște mâini?

— De ce să fiu supărată pe tine? întreb, mutându-mi ochii cu atenție de la brațele lui, ocolindu-i linia fină ce coboară spre pelvis, pieptul dezgolit, oprindu-mă într-un final pe fața lui.

Rânjește cu subînțeles, și își pune mâinile la piept, privându-mă de priveliștea neortodoxă care deja mi-a încins sângele.

Dumnezeule, sunt ca un câine în călduri, de ce nu pot să îmi controlez toate aceste senzații?

— Ai dreptate, știu cum să îmi cer scuze.

Îl lovesc jucăuș cu palma peste umăr, scăpând un chicotit care îl umple de încredere, însă imediat gândul că fac acest lucru atât de familiar cu el îmi dă fiori.

— De ce fugi pe ascuns? întreabă mijindu-și ochii. Crezi că nu sunt demn de un sărut de adio?

Sângele îmi înfundă urechile, și simt cum acestea încep să roșească până în vârf. Pun rapid pauză sentimentului rușinos și ma încrunt, nu fugeam pe ascuns.

Nici măcar n-am apucat să deschid ușa.

Iar în plus, nu este el în măsură să îmi spună că am greșit. Știe prea bine că a făcut același lucru.

— Dormeai, răspund simplu. Îi copiez poziția și îmi pun mâinile în piept, împingându-mi bărbia în față ca să îi arăt că totul e sub control.

— Dacă m-ai fi trezit, n-aș mai fi dormit.

Își ridică sprâncenele sugestiv și eu nu pot opri un zâmbet să îmi brăzdeze fața. Nu e bine să îi permit să ajungă la mine, îmi aduc aminte, așa că decid să îmi păstrez atitudinea cât mai rece.