Epic

capitolul 3

— Te mai doare?, o întrebă fără ca măcar să își ridice ochii spre ea.

Până aici îi fu lui Hillary. Dacă reușise să își mențină calmul până acum, cuvintele lui o transformară într-o isterică. Întrebarea cu atâtea conotații o făcea să se gândească la ce era mai rău, iar ea nu credea că făcuse asta cu el. Nu credea că se dezonorase așa, pe ea și pe familiei ei, pe călugărițe. Nu credea că ar fi făcut-o de bunăvoie, pentru că Hillary nu era un animal; avea rațiunea, iar mintea ei nu ar fi lăsat-o să facă ce probabil îi dictase corpul păcătos. Lacrimile îi apărură imediat în ochi în timp ce se sprijinea încă în mână, înțelegând că tocmai se dovedise la fel de inteligentă ca o cățea. Era mută înaintea imaginii ce dovedea clar că nu numai că era o păcătoasă, dar și că acționase pervers, ca o desfrânată. Nu își amintea să se fi lăsat sedusă, nu își amintea nici momentul în care urcase cu el în cameră sau motivul. Sigur că ochii lui o vrăjeau și o tulburau și acum, dar asta nu era suficient. Hillary nu ar fi făcut niciodată asta, cu atât mai puțin cu un străin.

Prin urmare, trebuie să fi fost vina lui și se asigură că aude toate acuzațiile.

— Ce mi-ai făcut?, îl întrebă furioasă.

Străinul se încruntă și se servi cu o bucățică de pâine de pe o farfurie. În acest timp se ridică și își culese cămașa lungă, din in cel mai probabil, pe care, după ce o verifică atent, o lăsă să-i imbrace trupul. Cumva, fata se simți eliberată de o distragere suplimentară, deși nu voia să recunoască nici asta. Nu putea să îl placă!

— Ce vrei să spui?, întrebă el terminând de mestecat. Începu să se apropie de ea, când Hillary ridică un braț, furioasă:

— Să nu te apropii de mine, diavole! Tu, nenorocitule! Om de nimic!

Bărbatul își încrucișă brațele la piept. Era amuzat. Râdea de rușinea ei, nu? Hillary nu își mai putu menține furia și izbucni curând în lacrimi ale căror suspine nu putură fi nici ele controlate. Își duse mâna la față, începând să hohotească de-a binelea. Nimic din ceea ce făcuse până acum nu fusese bine. Știa și singură că această călătorie avea să fie dificilă, însă nu se așteptase să plătească un preț atât de mare. Pierduse aproape tot de când plecase de la măicuțe, dar niciodată mândria. Acum, aici, cu acest bărbat, Hillary probabil renunțase la onoarea ei.

— Cum ai putut? Cum am putut eu? Cum?

Străinul încetă să mai zâmbească, dându-și seama că situația era cu adevărat dificilă pentru ea.

— Domniță, bărbatul reuși să ajungă lângă ea, să se așeze pe pat fără să o atingă, nu cred că înțeleg ce...

— Cum să renunț așa ușor?, își ridică ochii spre el inocentă, pierdută, ceea ce îi înmuie inima, pentru ca în secunda doi să își schimonosească trăsăturile și să îngâime din nou: Hoțule! Mi-ai furat mințile! Ești o javră!, aruncă spre el furioasă. Fața i se înroșise și putea simți și singură cât de ud îi era chipul.

Aceste schimbări temperamentale bruște îl descumpăniră:

— Așa se numește bărbatul care ți-a salvat viața?

— Mi-ai distrus viața!, îl contrazise.

— Așa deci!, zâmbi el. Înțelegea la ce se referea ea, dar voia să îi dea vestea – cum că nu se întâmplase nimic din ce insinua ea – la fel de dramatic precum însăși firea ei. Trebuia să te las rănită în pragul grajdului, să sângerezi până mureai, nu?