Înainte să se Întunece

Capitolul unu

Mirosul dulce și plăcut al trandafirilor îmi încântă nările dar în același timp îmi provoacă o stare profundă de melancolie. Aud nechezatul cailor și roțile trăsurii cum se opresc în fața frumosului conac din Beldingsville spre care privesc acum pentru ultima dată. Mă aplec după servieta ce era încărcată cu puținele obiecte și haine pe care putusem să le iau cu mine, și mă îndepărtez de minunata grădină unde petreceam zilele toride de vară admirând deosebitele flori și citind cărți din imensa bibliotecă a tatălui meu. Mă îndrept spre porțile aurii ținând cu grijă în mâini buchetul de trandafiri albi pe care îi mirosisem mai devreme. Urc în caleașcă ridicându-mi puțin rochia pentru a vedea pe unde calc, și cu ajutorul vizitiului mă așez confortabil pe fotoliul de mătase vișinie.

Trăsura pornește și abia atunci conștientizez că mă îndrept spre un oraș necunoscut, mult mai mare decât cel în care am fost crescută. Dar trist este și faptul că nimeni nu știe de plecarea mea bruscă iar astfel fiind împrejurările, nu am avut ocazia de a-mi lua rămas bun cum se cuvine de la putinii mei prieteni.

Cu un sentiment de singurătate mai amplificat ca niciodată, privesc pe fereastră spre întinderea nesfârșită de pământuri și pășuni unde oamenii de rând trudesc până la asfințit. Căldura dogoritoare de la sfârșitul lunii august încălzește pe nesimțite interiorul trăsurii, acesta fiind acum întocmai precum un cuptor. După socotelile mele, vom ajunge în gară în jurul orei șapte și un sfert, de unde voi lua trenul până la Reședința Harrington, uriașa casă a mătușii mele, care se află în Boston. După proaspătul deces al iubitului meu tată, ce m-a crescut singur încă de e vremea când aveam numai zece ani, am rămas a nimănui, locuind în casa aproape părăsită, care acum câțiva ani era căminul unei familii fericite. Ochii încep să mi se umezească, câteva lacrimi curgându-mi pe obrajii rumeni de la soarele arzător. A trecut o lună de la acel tragic eveniment, îndeajuns încât să mi se cicatrizeze rana adâncă ce se formase, dar amintirea lui va rămâne veșnic undeva în sufletul meu.

Îmi șterg lacrimile aproape uscate și încerc să mă gândesc la noua viață pe care va trebui să o încep odată ajunsă în Boston, orașul tuturor posibilităților, cum spuneau oamenii din Beldingsville când plecau acolo pentru un trai mai bun.

Universul e plin de dragoste - obișnuia să spună tata în clipele când privea pe fereastră la fulgii reci care dansau valsul iernii și care împodobeau întreaga curte, albind-o - și în moarte deschizi și închizi o ușă. Și sunt lucruri frumoase de partea cealaltă a ușii. Acolo o s-o găsesc pe mama ta. M-am îndoit de multe lucruri în viață dar nu de asta. Uneori mi-a fost teamă că mi-o va lua așa de mult înainte pe calea eternității, că n-o s-o mai mai ajung niciodată. Dar acum simt că mă așteaptă. Și împreună te vom aștepta pe tine, nu ne vom grăbi, vom zăbovi până ne vei ajunge din urmă.

Mă rezem de geamul trenului legănându-mă dintr-o parte în cealaltă, ascultând sunetul zgomotos ce se forma când trenul înainta cu viteză pe șinele înguste. În seara în care a murit, tata mi-a dat un sfat pe care nu îl voi uita niciodată și care m-a determinat să trec peste orice supărare.

Nu poate fi frică și nu poți fi amărât acolo unde este iubire, iar iubirea este peste tot.

A fost un om cult și plin de sfaturi profunde, pline de tâlc. A avut o influență puternică asupra mea și mereu era un model al înțelepciunii. Blând și cu ochii albaștri precum cerul senin fără nori, tatăl meu era ca nimeni altul. Un sunet asurzitor urmat de oprirea trenului mă aduce cu picioarele pe pământ și luând servieta, mă îndrept trecând prin coridorul strâmt spre ieșirea din compartiment. De cum cobor, aerul posomorât și norii întunecați care încărcau cerul îmi potolește entuziasmul și încep să îmi plimb consecvent privirea în căutarea persoanei care mă va călăuzi spre destinația finală. Faimoasa Reședință Harrington.

Înaintez prin mulțimea numeroasă care se îmbrâncea și încerca cu greu să își facă loc prin aglomerația Gării de Nord din Boston, fără o țintă anume și cu totul derutată. Deodată sunt trasă de mânecă rochiei voluminoase și negre de către o persoană necunoscută spre ieșirea de pe peronul aglomerat.

Când ajungem într-un loc mai liber îmi îndrept toată atenția spre figura necunoscută a tânărului îmbrăcat într-un palton lung și elegant care m-a condus până aici. Nu schițează nicio mișcare, ceea ce mi se pare cât se poate de nepoliticos și în același timp nepotrivit. Nu apuc să scot vreun cuvânt că sunt întrerupta brutal de râsetul lui arogant.

─ Văd că ești puțin cam speriată domnișoară, spuse după ce își potoli râsul. Ii arunc o privire cât se poate de curioasă și nedumerită, iar în cele din urmă afișează o figură ceva mai serioasă. Sunt Jerry, Miss Polly m-a rugat să te conduc spre noua ta locuință deoarece, din motive de sănătate nu a putut să se prezinte ea însăși să te întâmpine. Acum e rândul tău, te rog să te prezinți, spune în timp ce o ia la pas pe trotuarul cenușiu.

În mod normal aș fi refuzat să îl însoțesc și cu atât mai puțin să mă prezint, deoarece nu aveam certitudinea că spunea adevărul, dar neavând altă soluție, îl urmez tăcută păstrând o anumită distanță de persoana lui.

─ Mă numesc Braelynn, spun aproape șoptit. E suspect faptul că mătușa mea nu te-a anunțat atunci când a trebuit să mă întâmpini.

─ Dar știam cum te numești, Braelynn, dar voiam să te cunosc mai bine și să fac conversație. O vizitez des pe mătușa ta, și nu mi-aș dori să fim străini unul de celalalt.

Înaintam pe străduțe ocolitoare, pe bulevarde mari pline de oameni și trăsuri, majoritatea drumului parcurgând-ul în liniște, uimindu-mă de măreția frumosului oraș. După o oră de mers, intram într-un sfârșit pe o stradă lată și întinsă plină cu case uriașe de o parte și de cealaltă a drumului, înconjurate de curți delimitate cu porți masive de fier care mai de are mai sofisticate și complexe. Ne oprim în dreptul unei reședințe maiestuoase aflată taman pe la jumătatea aleii și imediat ne deschide grăbit o menajeră, închizând cu repeziciune poarta în urma noastră.

─ Ei bine, eu mi-am îndeplinit datoria, spuse Jerry degajat și fără remușcare pentru faptul că m-a numit datorie. Eu am plecat, ședere plăcută lady Braelynn, voi veni cât de curând să îți fac o vizită, încheie făcându-mi cu ochiul și dispărând după colț.

─ Se pare că de acum sunt complet singură, îmi spun stând țeapănă și privind nesigură în jur la curtea aproape interminabilă, observând că, și menajera dispăruse în mod curios.