The Dark Academy

Sunt încăpățânat

   O dată ce un membru al familiei părăsește casa nimic nu mai e la fel.Culorile din pereți și din mobilă se estompează,mâncarea nu mai are gustul delicios pe care îl avea,inimile se frâng și nu se mai recuperează.Cel puțin în cazul meu.
   Astăzi se fac 4 ani de când tatăl meu a mers în ultima lui misiune.Aveam 14 ani,și sora mea 12.Îmi amintesc perfect acea seară.Era ultima zi de august,a doua zi urma să înceapă școala.Urma să merg la Academie după o așteptare îndelungată.Stăteam pe canapea cu Sky și ne uitam la televizor, când tata a venit și ne-a spus,cu tristețe pe chip,că trebuie să plece într-o misiune,și că se întoarce mâine cel târziu.Îmi amintesc că Sky a început să plângă,dar eu nu am spus nimic și nu am plâns.Doar l-am îmbrățișat, după care am mers în camera mea.A doua zi,eram la ultima oră,care era antrenament defapt,când am fost chemat de director pe hol.Mama a venit și m-a luat de acolo,după care am mers la mașină și îmi amintesc exact cuvintele pe care le-a spus,fără nicio reținere:
   -Tatăl tău a murit.
   Și atunci inima mi s-a frânt în mii de bucățele.Felul în care a spus-o,fără nici măcar un strop de milă pentru mine.
   De atunci nu am mai plâns.De la înmormântarea tatei.De atunci m-am închis în mine.Mi-am blocat sentimentele,pentru că durea așa de tare.Durea și nicio pastilă nu putea lua durerea.Durea mai tare ca o mie de gloanțe trase la unison.O durere care nu putea fi descrisă.

   Ceasul sună ca de obicei la ora 6:30.M-am îmbrăcat și am mers să alerg.După ce am venit am făcut un duș,mi-am luat uniforma și am coborât la micul dejun.Mama și Sky erau deja acolo.Uniforma era toată neagră,până și cămașa, exceptând emblema academiei,care era aurie.
Astăzi urmează să încep ultimul meu an la The Dark Academy.
   -Să fii cuminte,Christopher.M-am săturat să tot aud că ai comentat sau mai știu eu ce,spune mama.
   -Bine,spun și iau o gură de cafea.
   După micul dejun am mers împreună cu Sky la mașină,și am pornit spre Academie.
   Când am ajuns la școală Sky s-a făcut nevăzută în câteva secunde,probabil a mers la cantină,să se întâlnească cu prietenele ei acolo.
   Venind vorba de prieteni ,prietenul meu cel mai bun,Nick,e singurul meu prieten.El a fost singurul care îmi înțelegea durerea, încă de la început.E singurul în fața căruia știu că pot vorbi despre orice,pentru că știu că e de încredere.
   -Hei,Chris,ce faci?mă întreabă Nick și mă îmbrățișează.
   -Supraviețuiesc,tu?îl întreb.
   -Mă pregătesc emoțional pentru noul an,fizic,sunt în formă,spune el și îmi face cu ochiul.
   -Aș vrea să îți pot da dreptate,îi spun.
   Acesta îmi dă o palmă după ceafă în glumă,și mergem către prima oră.Ora de istorie.
   Când profesorul a intrat în clasă,și-a pus cărțile pe masă și și-a început lecția,spunând:
   -Acum 4 ani,unul dintre cei mai buni agenți a tuturor timpurilor a fost găsit mort după o misiune periculoasă.Agentul Reynolds.
   Inima mi s-a oprit în loc.
   -Astăzi vom merge la cimitir ca să îl onorăm pe el și pe alți agenți căzuți în luptă,care ne-au fost de mare ajutor în multe privințe,spune acesta.
  Cred că acum sunt mai pal ca oricând la față,profesorul,care m-a observat, m-a întrebat:
   -Reynolds,te simți bine?
   -Pot să merg până la baie?îl întreb.
   Acesta aprobă și eu merg grăbit la baie.M-am spălat cu apă rece pe față și am stat sprijinit de chiuvetă.Nu am mai mers la mormântul tatei de doi ani,și cred că dacă m-aș duce aș izbucni în plâns,așa cum am făcut și când am aflat că a murit.
   Am mai stat câteva minute așa și apoi am mers înapoi la oră.
   -Ești mai bine acum?mă întreabă profesorul când intru.
   -Da,spun și mă așez pe scaun,rămânând tăcut pentru tot restul orei.
   În pauză m-am întâlnit cu Nick și acesta m-a întrebat dacă sunt bine după ce s-au întâmplat în oră,eu,nervos,i-am răspuns:
   -Sunt bine,pentru a mia oară, sunt bine!
   - Ok,spune el șocat.
   Sora mea e cu grupul ei de "prietene",bârfesc cel mai probabil.Poate că nu o să mă credeți dacă vă spun că 90% din timp îmi urăsc familia de când tata a murit.Adică o iubesc și pe Sky,și pe mama,dar în ultimii ani s-au îndepărtat de mine.Ele două stăteau împreună și plângeau,eu mergem la Nick să plâng,până după înmormântare,când am decis că nu o să mai plâng niciodată.
   -Ce oră ai?mă întreabă Nick dar eu nu îl aud.
   După câteva secunde,acesta oftează și mă întreabă,pe un ton mai ridicat:
   -Ce oră ai?
   -Informatică,nu mai urla la mine!îi spun.
   -Atunci fii atent când te întreb sau îți spun ceva,îmi spune acesta pe un ton calm.
   Acum sunt în vestiar, mă pregătesc pentru ultima oră,care e defapt antrenament.Aș da orice să pot lipsi de la ora asta la fel cum lipsesc în fiecare an în data de azi la ultima oră,dar nu mai îmi pot permite atâtea absențe,având în vedere faptul că aș risca să nu mai devin agent.Mă ridic de pe banchetă și mă îndrept spre sală.Domnul Walker e antrenorul generației mele.E un om de treabă dacă și noi suntem de treabă.
   -Începeți încălzirea cu 10 ture de alergare ușoară,5 de alergare rapidă,apoi adunați-vă într-un cerc și faceți-vă încălzirea voastră,spune acesta și se așază pe scaunul lui din colțul sălii, urmărindu-ne cu atenție mare pe fiecare în parte.
   Când absolvim suntem repartizați pe grupe.Cei buni la calculatoare,devin hackeri,sau asistenți,sau ajung să lucreze în domeniul calculatoarelor.Cei inteligenți ajung să predea după niște cursuri în plus.Cei care sunt buni la luptă devin agenți,merg în misiuni,pe măsură ce trece timpul,avansezi,ți se dau misiuni mai grele.Mai sunt multe funcții,dar din punctul meu de vedere astea 3 sunt cele mai importante.
   După ce am terminat și turele de sală,și după încălzirea,antrenorul ne-a pus să ne alegem câte un partener cu care să ne exersăm lupta corp la corp.Eu cu Nick am mers unul către celălalt în momentul în care a terminat de vorbit.
   Eu cu Nick ne-am cunoscut la grădiniță.El stătea singur într-un colț de cameră când am intrat în prima zi de grădiniță și îmi aduc aminte că am analizat camera și am mers direct la el.Niciunul nu a spus nimic pentru câteva minute,apoi el mi-a spus:
   "-Cățelul meu a murit astăzi dimineață.
     -Îmi pare rău, i-am răspuns"
   Și apoi l-am îmbrățișat.De-alungul zilei am stat doar cu el,m-am jucat doar cu el,am vorbit doar cu el.Și grădinița era una care ne pregătea pentru academie,desigur.Am mers și la școală împreună,și și atunci stăteam doar noi doi.Îmi amintesc că părinții noștri erau îngrijorați că nu ne facem alți prieteni,și ne-au dat pe amândoi la psiholog.Nu a rezolvat nimic.Apoi,când au venit anii de generală relația noastră strânsă de prietenie s-a cam răcit puțin,Nick a devenit popular, și-a făcut mai mulți prieteni și nu mai stăteam atât de mult împreună,dar amândoi știam că aveam nevoie unul de celălalt.Și când tata a murit, și-a lăsat toate prieteniile deoparte și stătea doar cu mine,așa cum am făcut eu când i-a murit câinele.Și chestia cea mai interesantă e că nici unul dintre noi nu a spus către celălalt:"Ești prietenul meu cel mai bun".El știe că este prietenul meu cel mai bun fără ca eu să îi spun,și eu știu că eu sunt prietenul lui cel mai bun fără să îi spun.E o chestie nespusă,dar simțită.
   După antrenament am ieșit în curte unde erau și ceilalți elevi a anului în care sunt eu, ne-am adunat pentru a merge la cimitir.Doar ultimul an merge,asta e tradiția.L-am căutat pe Nick și am mers și ne-am așezat unul lângă altul într-unul dintre autobuzele cu care mergem.
   Între mine și Nick a fost o liniște totală,dar în jurul nostru a fost zarvă mare.Când am ajuns am așteptat să iasă toți copii din autobuze,și Nick a așteptat cu mine fără ca eu să îi spun.
   -Ești gata?mă întreabă.
   -Vrei un răspuns sincer?îl întreb.
   -Da,îmi răspunde.
   -Nu.Nu am mai fost aici de 2 ani,dar bănuiesc că trebuie să o fac și pe asta,îi spun și ne ridicăm amândoi.
   Am ieșit din autobuz și am mers către cimitir, prinzându-i din urmă pe ceilalți.Primul mormânt la care am mers a fost a tatălui meu.Domnul director,care a venit cu noi ținea un discurs,dar eu nu puteam fi atent.Eram în ultimul rând, alături de Nick,și nu mă puteam concentra.Aveam în minte doar chipul tatei,doar ultima noastră conversație,doar faptul că în acea seară am fugit în camera mea,fără să îi spun nimic,și erau atâtea lucruri pe care i le puteam spune: "Ai grijă","Noroc","Te iubesc!".Nu i-am spus nimic.Doar l-am îmbrățișat,și sunt sigur că nu era cea mai sinceră îmbrățișare.
   Am început să mă concentrez cât de cât și am auzit sfârșitul discursului domnului director:
   -Toți acești agenți, în special agentul Reynolds,vor fi mereu cu noi,chiar dacă nu fizic,pentru că au scris istorie.
   Și am început să plâng.Doar câteva lacrimi la început.
   -E bine,totul e bine,îmi spune Nick și mă îmbrățișează.
   După alte câteva minute,spune acesta:
   -Privește partea bună:nu ești singurul care plânge,și unele fete plâng.
   După ce mi-am șters lacrimile, i-am spus:
   -Nu cred că ar trebui să mă mândresc cu faptul că sunt singurul dintre băieți care plânge.
   Ne-am așezat pe o bancă mai retrasă,pentru a vorbi în liniște.
   -Nu e bine să ții în tine lacrimile,Chris.E bine să plângi, să te descarci.E sănătos,spune Nick.
   Nu spun nimic.Încep iar să plâng,iar acesta mă îmbrățișează iar.
   De mic am fost învățat că băieții și bărbații nu plâng,pentru că ei trebuie să fie puternici.Și la academie am fost învățat că nu e bine să lași alte persoane să îți vadă vulnerabilitatea.
   -Am plâns atât de mult în perioada aia,Nick.Și mi-am promis că nu o să mai plâng,pentru că nu îmi plăcea sentimentul pe care îl simțeam în momentele alea,îi spun la Nick după ce mă mai liniștesc.
   -Da,dar după ce lași lacrimile să curgă o să te simți mult mai bine,Chris,asta încerc să îți spun,dar ești prea încăpățânat ca să înțelegi,spune Nick.
   Da,sunt încăpățânat,am moștenit asta de la tata.Dacă nu era așa de încăpățânat,nu mergea în misiunea aia,și probabil încă ar fi fost aici.
   -Mă simt mai bine,îi spun.
   -Știu,îmi răspunde acesta.
   -Mersi,îi spun și îl îmbrățișez.
   -Pentru asta sunt prietenii,îmi răspunde acesta.
   După câteva minute ne-am ridicat și am mers către autobuz,pentru că e vremea să mergem acasă.
   Când am ajuns acasă am urcat la mine în cameră și mi-am făcut temele,așa cum mi-a spus mama,apoi m-am întins în pat și m-am gândit la tata.La misiunea despre care am auzit atâtea,dar nu am spus nimănui nimic despre ea.Nici măcar la Nick.Nu m-a întrebat de misiune pentru că știa că e confidențială.Mama mi-a spus că tatei i s-a dat cea mai periculoasă misiune din istorie.Și a murit ducând-o la capăt.A trebuit să plaseze o bombă puternică în ascunzișul subteran a celor mai mari inamici ai noștri,care urmau să ne omoare pe toți,dacă nu acționau repede.Nu a avut timp să iasă la suprafață.Și mulți spun că tatăl lor e eroul lor,dar nu toți chiar cred asta.Eu știu că tata e eroul meu,pentru că chiar mi-a salvat viața.Mie și tuturor agenților și urmașilor agenților.