📱Disponibilă electronic pe cathyamp.ro
📚În curând în format fizic pe cathyamp.ro
Unele povești nu au nevoie de final fericit. Au nevoie doar de adevăr.
Noire Koto a fugit de trecutul ei, dar trecutul n-a încetat niciodată să o urmărească. În Chin...
Oops! This image does not follow our content guidelines. To continue publishing, please remove it or upload a different image.
ÎN URMĂ CU 10 ANI
2014 - Fukui, Japonia
NOIRE
Ploaia cade în rafale reci, transformând asfaltul într-o oglindă tulbure. Orașul doarme, dar eu nu pot. Picioarele mă poartă prin întuneric, trase de un fir invizibil pe care nu-l înțeleg. Întotdeauna am avut senzația asta când ceva rău urmează să se întâmple. Mirosul sec, greu, de moarte. L-am simțit înainte, când bunica a murit, când respirația ei și așa greoaie, s-a sfârșit. Acum îmi invadează nările mai puternic ca niciodată, strângându-mi pieptul ca o menghină.
Știu unde trebuie să merg.
Știu unde este Ryu.
Parcul auto abandonat e un cimitir de fiare vechi, un loc pe care Ryu l-a transformat în refugiul lui. Întotdeauna a avut obiceiul să plece de acasă, să dispară ore întregi, iar eu mereu eram cea desemnată să-l găsească și să îl aducă înapoi. Dar în seara asta e diferit. În seara asta, ceva mă trage înapoi, dar în același timp mă împinge mai departe.
Inima îmi bubuie în timp ce mă apropii de hală. O ușă râncedă, metalică, scârțâie sub vântul puternic. Lumina palidă a unui bec pâlpâitor dansează pe pereții acoperiți de rugină. Și apoi îl văd.
Ryu.
Corpul lui e suspendat, ca o operă de artă macabră, pliat nefiresc, o marionetă ruptă din firele invizibile ale destinului. Pielea lui palidă pare aproape translucidă sub lumina gălbuie a neoanelor parcului de fier vechi, iar ochii sunt închiși, ca și cum ar visa. Dar știu că nu visează.
Intimitățile îi sunt ascunse sub o altă bucată de pânză imaculată, iar picioarele întoarse într-o poziție nefirească îi sunt așezate pe un soclu de lemn uzat. În jurul lui, flori albe datura se îmblânzesc imaginea macabră. La baza soclului, două lebede din hârtie. Una albă, una roșie. Picături de sânge se preling încet din corpul lui, direct în băltoaca de sub soclu, pătând hârtia fragilă a lebedei albe, căci pe cea roșie pare că n-o atinge lichidul roșiatic care se prelinge pe trupul lui malformat.
Îmi tremură mâinile. Simt că mă sufoc, că picioarele mi se taie.
Un tunet sfâșie cerul. Ușa halei se trântește de perete cu un scârțâit sinistru. Mă prăbușesc în genunchi, cu ochii fixați pe Ryu.
A fost ultima noapte în care am mai crezut că lumea mea este una normală.
La cumpăna dintre noapte și dimineață, la ora 19:12 s-a oprit o singură inimă, dar două suflete au murit.
***
Închid jurnalul și arunc pixul pe birou. Oftez și îmi frec ochii energic. Scriu pentru a nu știu câta oară asta, dar nu m-am vindecat nici până acum. Am deprins scrierea în jurnal după sesiunile la psiholog în care fusesem efectiv forțată să particip. Concluzia? O mizerie. Trauma mea nu s-a vindecat, iar atacurile de panică încă există. Sunt rare, dar există. Nu am devenit un om normal. De fapt, cred că nu voi putea fi normală niciodata. Privesc la lebăda roșie de lângă agendă, a cărui miros dulceag și rânced, mirosul morții, încă îl poartă pe aripile pătate de sânge uscat.
