𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖘𝖆𝖕𝖙𝖊

      — Haide, Cynthia, n-am toată noaptea la dispoziție, spun iritat și îți cuprind brațul în mână, zguduindu-te ușor. În schimb, îți potolești râsul și mă privești crud, de parcă aș fi cel mai mare dușman al tău.

      — Chiar te aștepți să te cred? mârâi printre dinți și continui să mă privești în ochi cu aceeași intensitate. Nu merg nicăieri, cel puțin nu cu tine, admiți prompt.

      Ei, asta a fost, îmi spun și îți cuprind chipul între palme, conectându-mi puterea cu tine.

      — Ascultă-mă, șoptesc în timp ce privirea ta capătă o tentă confuză.

      Încuviințezi tăcută și îmi las mâinile pe lângă corp. Îți încrucișezi degetele cu ale mele și îmi zâmbești fad.

      — Haide să mergem, îmi e frig, spui încet și, deși știu că nu va dura mult până când vei reveni la atitudinea ta obișnuită, mă bucur că avem timp să ajungem la motel înainte de disipirea transei.

      Zâmbesc mulțumit și pornim amândoi la drum ținându-ne de mâna precum unul dintre cuplurile de abia formate, ce nu se mai pot sătura unul de altul. Vezi tu, Cynthia, poate că ți se pare ciudat, dar faptul că mă ții de mână îmi trezește o stare de bucurie euforică, de parcă eu și cu tine am fost sortiți să ajungem aici și să ne iubim.

      Îmi amintesc imediat totuși că ceea ce se întâmplă este doar o consecință a transei și că nimic nu este de fapt real. Într-o oră, vei ajunge iarăși să mă urăști și îți vei dori să pleci cât mai departe de mine, dar mă poți judeca că încerc să mă bucur de momentul actual?

      Trecem printr-o pădure de stejari aflată în completă beznă, astfel că tu nu poți vedea nimic din ce te înconjoară. Mi-aș dori să pot să blochez și eu imaginile ce se propagă acum în fața noastră, dar din păcate am fost blestemat să percep tot ceea ce este mai înfiorător pe acest pământ, ceea ce îmi și provoacă o stare acută de neliniște.

      Îmi percepi starea și decizi să-mi mângâi ușor palma cu buricele degetelor, ceea ce îmi aduce un nou val de curenți electrici prin corp. Ce îmi faci, Cynthia? Ce-i asta și mai presus de toate de ce ții morțiș să te joci cu mine așa? Am impresia câteodată că știi de fapt ce sunt și că pentru tine este totul doar un joc, dar îmi amintesc rapid cum te-am salvat în cea dintâi noapte de ghearele atotputernice ale morții, așa că mă conving că oricare dintre aceste teorii este de fapt o plăsmuire a unei frici ce se naște în pântecul meu.

      Încărcat de astfel de gânduri, traversăm pădurea și ajungem pe un drum lăturalnic, neasfaltat. Mă privești încurajator de parcă ai ști că mă tem la fel de mult ca și tine, iar următoarea ta mișcare mă ia pe nepregătite. Te apropii ușor de mine și îți lipești scurt buzele de obrazul meu, ca mai apoi să-mi zâmbești drăgăstoasă. Odată ce te îndepărtezi la fel de ușor, te privesc nedumerit și încerc să-ți citesc gândurile prin oglinda ochilor, dar nu pot percepe nimic.

      Pari un obiect gol, șters, ce nu mai are substrat și dintr-odată un sentiment de regret profund mă încarcă. Conștientizez că transa în care te-am băgat ți-a închis atât sufletul, cât și conștiința într-o cușcă șubredă și îmi pare imediat rău că a trebuit să te constrâng, dar știu în același timp că nu m-ai fi ascultat altfel. Crede-mă, Cynthia, că tot ceea ce-mi doresc este să te știu în siguranță, să te protejez de tot răul ce te înconjoară și să-ți fiu adăpost. Dar poate că nu am realizat un lucru, poate că și eu fac parte din același rău ce încearcă să te conducă pe drumul sfârșitului.

      Îți strâng mâna într-a mea cu putere și schițezi o grimasă a durerii, ce mă determină să-ți dau drumul la mână. Totuși, nu-mi permiți un astfel de gest și, din contră, îți canalizezi puterea în mâna ce-o ține pe a mea.