𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖘𝖆𝖘𝖊

Întuneric. Întuneric și-apoi un sunet ascuțit, prelung și infernal. Întuneric și-apoi liniște mormântală, ce preclude momentul de cumpănă. Mișcare puternică, ce ne zguduie și ne trimite cu o viteză debordabilă înspre sfârșitul unei vieți și începutul alteia. Oare așa arată moartea, Cynthia?

Dintr-odată, simt cum pielea zgâriată a genunchilor îmi este străpunsă de bucăți mici și scorțoase de lemn atunci când corpul mi se lovește puternic de pământ. Din cauza incapabilității de a vedea ceva, încerc orbește să le înlătur, dar acestea dispar atunci când le ating. În locul lor apare un obiect mișcător, dintr-un material ce pare mai degrabă a fi piele. Îmi plimb mâna nesigur de-a lungul lui până când simt cum mâna mea atinge un cap.

Mă ridic ca ars și privesc în jurul meu. Negură totală. Unde am ajuns? Încerc să-mi amintesc locul pe care mi l-am imaginat fix înainte ca inima să înceteze din a-mi mai pompa, însă degeaba. Mintea mea pare la fel de goală precum întunericul ce mă înconjoară și mă atrage în brațele sale grotești, atotputernice.

Îmi masez tâmplele cu două degete și îmi închid ochii când același zgomot ascuțit de mai devreme se face iarăși auzit, fiind mai apoi urmărit de un sâsâit încet. Dintr-odată, o lumină apare în fața mea, în depărtare, și mă ajută să percep apropierea înconjurătoare. Pare a proveni de la un far de pe țărmul mării, dar este mult prea departe pentru a putea să-mi dau seama cu siguranță. Totuși, mirosul de sare ce este atât de perceptibil în aer mă îndeamnă să cred că ne aflăm aproape de litoral.
     
      Îmi învârt privirea împrejur și nu mică îmi este mirarea când îți zăresc cârlionții blonzi și fața palidă, lângă care se află de altfel un șarpe maroniu. Îi deslușesc corpul gros și puternic și gura deschisă, astfel încât colții săi pot fi zăriți.

Îi anticipez următoarea mișcare atunci când îți face înconjurul și nu mult îmi ia până când apuc un băț gros de pe jos și mă apropii hotărât de el. Ce contează dacă mor eu atâta timp cât te salvez pe tine? îmi spun în timp ce bat pământul cu talpa groasă a bocancului ce fusese odată al lui Berni. Șarpele își întoarce capul înspre mine, iar limba sa își face cusurul afară, mișcându-se înfiorător.

Mă aplec reticent până când buricele degetelor mele ajung să atingă pământul în timp ce corpul său se târăște pe pământul umed, acoperit de frunze, înspre ceea ce preconizez a fi încheietura mea. Ochii săi aurii sclipesc în lumina difuză din depărtare și nu mult îi ia până când ajunge la o distanță ce ar putea fi cu ușurință măsurabilă cu rigla. Îl privesc în ochi și fac o mișcare bruscă din mână, ceea ce pare să-l determine și mai mult în a mă transforma în victima sa.

Totuși, în momentul în care ajunge în dreptul meu, corpul începe să-mi reacționeze singur, fără voia mea. Nu înțeleg nimic atunci când mâna mi se încleștează în jurul gâtului său, nici când o conduc pe cealaltă în dreptul gurii șarpelui. Realizez că am devenit marioneta propriului meu teatru și nu-mi rămâne decât să mă întreb cum s-a întâmplat tocmai una ca asta.

Nu-i ia mult până când își înfige colții în mâna mea, iar sângele începe să-mi șiroiască până la încheietură și apoi înspre cot. Un strigăt de ajutor jalnic îmi părășește buzele și încerc să-mi sustrag mâna disperat. Realizez imediat apoi că nu ar fi trebuit să recurg la un astfel de gest, căci colții șarpelui se mișcă în tandem cu mișcarea mea și astfel îmi străbat întreaga palmă, lăsând răni adânci de-a lungul acesteia. Mi se pare că întregul lichid roșiatic îmi părășește trupul, căci curge neîncetat din găurile impregnate în mână.

Acum înțeleg. Înțeleg de ce și cum am ajuns aici, conștientizând totodată că nimic nu mă mai poate salva. Îmi închid ochii și îmi ridic capul înspre Ceruri, afișând un zâmbet împăcat. Știu că, pentru a te scăpa pe tine de un sfârșit tragic într-o țară total necunoscută, va trebui să mă sacrific pe mine. De abia acum realizez că acesta mi-a fost scopul și că Ra a vrut de fapt să mă învețe cum să mă sacrific pentru alții.