𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖕𝖆𝖙𝖗𝖚

      Te privesc atent și reușesc să îmi conectez privirea cu a ta. Mi se pare că reușim iarăși să străbatem toată distanța dintre noi și astfel ne întâlnim la mijlocul acestui drum infinit, iar tu îmi zâmbești stins. De ce ești așa de tristă, Cynthia? De ce nu mai ai încredere în oameni? Ce nelegiuire ți s-a întâmplat încât să nu te mai încrezi nici măcar în propria-ți umbră? 

      Sufletul meu, ce este acum înlănțuit de cei pe care nu i-am cruțat, se sparge în mii de bucățele, ca mai apoi să se disipe în toată camera. Este pentru prima dată când simt că am pierdut orice luptă, căci în momentul în care îmi zâmbești ca și cum ai fi împăcată cu destinul crud ce ți s-a arătat, nu pot să nu mă gândesc că, odată cu pierderea ta, mă voi pierde și pe mine. Vezi tu, Cynthia, din momentul în care te-am cunoscut, mi se pare că tot universul meu l-a îmbrățișat tainic pe al tău și astfel s-au contopit într-un etern absolut. Și, deși realizez că poate chiar mi-am pierdut mințile în zilele de când m-ai abandonat, tind să cred că ceea ce s-a format între noi, ceva ce este mai presus de oameni, zeități și timp, va dăinui veșnic, iar tu nu vei pleca din a mea viață până când nu voi învăța să sufăr și să iubesc alături de tine. 

      Te privesc părintește, în încercarea de a-ți reda liniștea de care mi se pare că ai atâta nevoie, și nu îmi ia mult până ce observ ceva ce îmi aduce stupefacția. La doar câțiva pași de tine, se află un bărbat ce pare trecut de prima tinerețe. Ochii săi sunt încărcați de o plăcere sadică, în timp ce buzele subțiri par a atinge pomeții prin curbarea lor exagerată. De ce este atât de fericit și static în loc să te ajute și mai ales de ce îți întorci privirea dezgustată înspre el, ca mai apoi să îl scuipi cu ultimul gram de energie pe care îl mai deții?

      Singura reacție pe care reușești să i-o provoci este îngustarea ochilor și schimbarea minei într-una serioasă. Te privește de parcă este pregătit să îți mai ofere o doză de agresivitate și nu mult îmi ia până realizez că el este de fapt cel care te-a adus în stadiul în care te aflii. 

      — Niciodată, jigodie. Nu o să mai depind de tine cum nici sora mea nu o va mai face, mă asculți? Fie că plec de aici pe propriile picioare sau într-un coșciug s-a terminat, Don. Nu îți voi mai  permite să profiți de noi, mârâi printre dinți și te chinui să-ți ții ochii deschiși în timp ce sângele continuă să-ți curgă pe chip și păr.

      — Cynthia scumpo, ți-am mai spus de nenumărate ori. Nu vreau să te omor decât dacă nu-mi oferi altă alternativă, așa că nu crezi că ar fi mai bine pentru amândoi dacă m-ai asculta și mi-ai spune unde este Rosa? spune răspicat în timp ce se apropie de tine și se coboară în final la nivelul tău, atingându-ți ușor obrazul. 

      — Niciodată, îți întorci capul înspre partea opusă și încerci să-ți stăpânești lacrimile. 

      — Răspuns greșit, Cynthia, își îndreaptă spatele hotărât în timp ce se ridică și te privește de parcă te-ar deține, de parcă ai fi doar o bucată de material dintr-o cârpă veche și uzată. Nu-mi rămâne altceva decât să te trimit la Joe, tonalitatea sa severă îți provoacă frică și, din cauza sentimentelor ce te încarcă, sunt și eu învăluit de aceeași stare de teamă. 

      Cel al cărui nume îl rostisei trece pe lângă tine debordând putere și superioritate, dar tu încerci să-l oprești atunci când îți întinzi picioarele în drumul său. Îți ridici privirea cu greutate și ce reușesc să citesc în ochii tăi mă bulversează cu atât mai tare. Îl iubești, Cynthia? Chiar pe cel care ți-a provocat tot acest rău și pare pregătit să îți ofere și sfârșitul? 

      — Poți face ce vrei cu mine, Don, dar dacă te atingi de Rosa îți jur că te voi urmări îndeaproape și nu mă voi opri până când nu te voi omorî cu mâinile mele, vocea ta se face auzită mai mult ca un scâncet în timp ce el te ocolește și se oprește în pragul ușii, ca mai apoi să își îndrepte capul înspre ceea ce a mai rămas din tine.

      — Nu cred că mă vei mai putea urmări de unde am de gând să te trimit, îți rânjește, după care părăsește camera și trântește ușa în urma lui. 

      Cine este acest om și în ce te-ai băgat, Cynthia? Cât de naivă ai putut fi încât să te îndrăgostești de un om și să-i oferi tot ce ai numai pentru a-l vedea cum te condamnă la singurătate sau, mai rău, la pierzanie? De ce n-ai avut oare mai multă grijă? De ce nu mi-ai cerut să te ajut? În comparație cu cel căruia i-ai dăruit cel mai pur sentiment cu care ați fost înzestrați, eu aș fi fost capabil să renunț chiar și la nemurire pentru tine, însă tu ai ales să îți aduci singură sfârșitul. 

      Totuși, în ciuda tuturor gândurilor ce se îndreaptă orb înspre tine, unul singur se remarcă din tot acel amalgam: trebuie să te salvez. Nu îmi doresc acest lucru pentru că îmi e milă de tine și nici pentru că vreau să mă răzbun, ci doar pentru că realizez de abia acum că a venit momentul să vă ajut, pe tine și pe ai tăi, de blestemul cărților mele. 

       Astfel, ghidat de această dorință arzătoare, reușesc acum să rup legământul ce mă oprise anterior din a atinge cărțile și de a le orândui și apuc pachetul mai hotărât ca niciodată. Cine ar fi crezut că era nevoie să simt gustul amar al trădării pentru a fi capabil să-mi recuperez puterea asupra cărților? 

      Le trag una câte una, așezându-le deasupra celeilalte imediat cum le citesc pe fiecare în parte. Durere. Pierdere. Salvare. Vindecare. Fericire.... Blestem.... Cumpătare.... Acceptare....

      Le întorc pe toate cu fața în sus și de abia acum înțeleg tot ce ne-a fost sortit să trăim. Poate că aș fi crezut că pachetul înfățișează doar destinul tău, dar acum îmi dau seama că, odată cu exilarea mea pe Pământ și conexiunea indestructibilă ce s-a format între noi din momentul în care te-am readus la viață prin atingerea degetelor mele, destinul tău a devenit al nostru. Și astfel, am distrus fiecare legământ creat de cei mai înalți zei și am creat un haos ce avea să se propage asupra celor două lumi opuse din care făceam parte. Iar cu el, sfârșitul va fi singurul ce ne va putea aduce alinarea, căci noi, Cynthia, suntem blestemați să fim și să distrugem. 

      În timp ce mintea mea pune totul cap la cap precum piesele unui puzzle nedeslușit de nimeni până atunci, camera începe să se cutremure sub puterea pe care cel ce îmi va aduce finalul o denotă. Încerc să îmi mențin echilibrul, dar cad josnic pe sticla podelei în momentul în care El apare în fața mea, pregătit să-mi ofere sentința supremă. De abia acum pedeapsa mea capitală începe, căci tot ce voi trăi lângă tine îmi va sfâșia sufletul necruțător și iremediabil. 

      Te ursăsc, Cynthia... Și îmi doresc moartea ta cum nu am vrut nimic altceva încă de când Cerul a fost creat.

Ok, nu știu cum a ieșit acest capitol. S-ar putea să mai revin la un moment dat la el și să-l revizuiesc, dar deocamdată cred că este ok. Vouă cum vi s-a părut? Ce credeți că se va întâmpla de acum încolo?