𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖕𝖆𝖙𝖗𝖚

      Dar cu ce scop, Cynthia, când tu nu dai doi bani pe mine? Când m-ai aruncat în gura leilor fără să clipești de două ori? Mă simt mai pustiit ca niciodată, iar singurătatea ce îmi era caracteristică acasă este incomparabilă cu ceea ce mă încarcă acum. Tocmai din această cauză, am decis că subiectul răzbunării mele nu va fi Tata, ci tu. Pentru tot ceea ce mi-ai făcut încă de când te-am zărit, pentru modul în care ai trezit în mine sentimente bizare și mai ales pentru că m-ai trimis într-o văgăună încărcată de ecourile vocilor celor ce au pierdut lupta împotriva slăbiciunilor și fricilor, m-am decis să mă răzbun. 

      Încărcat de această dorință, încerc să te găsesc printre toate vocile ce mă înconjoară, rugându-mă să le ofer ceea ce-și doresc, însă în zadar. Unde te ascunzi acum? Te-ai hotărât că nu mai ai nevoie de mine, nu-i așa? Îmi întorc privirea dezamăgit către pachetul de cărți, tocmai când una dintre ele se ridică din formație și, purtată de vânt, se așează cuminte în fața mea. Un sentiment de tristețe profundă mă cuprinde când observ degradarea acesteia, căci pământul uscat și bătătorit din care este alcătuită este crăpat pe alocuri. Cu toate acestea, cuvântul pe care îl include îmi provoacă o stare de greață accentuată, ce este imediat urmată de un tremur ușor al corpului. Teroare. 

      Dintr-odată, în fața ochilor mei, chipul tău, încadrat de părul sângeriu, ce era altădată blond, apare atât de clar încât am impresia că te aflii în fața mea. Îmi strâng pumnii puternic atunci când albul ochilor mei este străbătut de un lichid roșiatic, gros, ce se scurge pe fața ta palidă. Sângele pare să curgă neîncetat printre firele tale de păr și nu pot să nu mă întreb dacă te-au împușcat sau dacă, din contră, au decis să îți spargă craniul folosindu-se de un obiect greu. Sau poate ai decis să te sinucizi, Cynthia? Aș prefera să cred că nu, căci oricare dintre cele trei opțiuni ce îmi trec rapid prin minte mă împing pe un drum al auto-distrugerii. 

      Pare că privești un punct fix de pe peretele nevăruit din fața ta și îți adâncești unghiile în praful podelei. Îți cuprinzi buza între dinți pentru a-ți ascunde tremurul buzelor, dar ochii te trădează. Ești pe cale să plângi, iar realizarea unui astfel de aspect îmi cutremură întregul corp. 

      — Te rog să nu mori, mă auzi? tonalitatea mea tremurată sparge liniștea ce mă cuprinsese și, odată cu rostirea acestor cuvinte, hazardul începe a se propaga împrejurul meu. 

      Vocile chinuite se aud acum mai tare ca niciodată, astfel că mă simt forțat să îmi acopăr urechile cu mâinile în încercarea de a diminua sunetele asurzitoare. Mi se pare că toate spiritele ce mi-au cerut vreodată ajutorul se strâng în jurul meu și încearcă să mă atingă, ceea ce mă face să mă ridic fulgerător de pe scaun, astfel că obiectul de mobilier cade pe podea în următoarele clipe, iar spătarul se rupe și se împrăștie melodios prin toată camera. Mă trezesc acaparat de un mers automat, ce pare străin picioarelor mele și încep să mă plimb fără direcție. Mi se pare deodată că, prin sticla podelei, pot observa cum cerul, odată de un albastru infinit, este învăluit de un râu roșu, ce curge dintr-o sursă necunoscută peste toate locurile și timpurile, mânjind universul pe care îl știam și având drept scop final distrugerea lui. Sunt cuprins de spaimă și realizez în acel moment că sentimentul ce mă încarcă acum a devenit uzual pentru mine încă de când te-am cunoscut. 

      Îmi mut privirea în toate părțile, precum un copil care este pentru prima dată atins de mâna îngerilor, neștiind ce a simțit mai exact. Iar în toată acea agonie, reușesc să te regăsesc. Sunetele se diminuează din ce în ce mai mult, până când tot ceea ce rămâne sunt șoapte pe care nu le pot înțelege. Iar în toată acea liniște mormântală ce pune stăpânire asupra mea, îți zăresc ochii și buzele, ce par a mă ruga să mă întorc la tine. Asta ești tu pentru mine, liniștea din tot haosul ce mă înconjoară? Să fii tu oare atât siguranța, cât și pierzania? Imposibil, altfel nu m-ai fi aruncat în acest loc întunecat din care nu mai am scăpare, căci singura care m-ar fi putut ajuta erai tu, dar m-ai abandonat. Și totuși, chiar dacă tu m-ai condamnat, simt în continuare o nevoie istovitoare de a te salva.