Lângă Inima lui Zakar

Capitolul 3: Diavol împielițat

Perechea de ochi verzi parcă are flăcări în ea, atât de furioase sunt cele două globuri de smarald. Greșeala lui că și-a luat privirea de pe mâinile mele. Bărbatul arată puțin amețit, fiindcă nu mai respiră. Eu sunt mai rezistentă în domeniul ăsta, obișnuiam să îmi exersez abilitatea pe mine însumi.

Direcționez fâșia de aer spre pieptul lui și fac o tăietură adâncă de la claviculă până spre coaste. Reușesc să văd doar o secundă câteva șiroaie de sânge, pentru că în următorul moment rana a dispărut fără urmă de pe pielea lui. Doar haina care îi acoperă trupul a rămas sfâșiată. Clipesc nedumerită. S-a vindecat atât de rapid! Regenerarea. Asta e puterea lui.

Înjur în sinea mea. Nu o să am nici o șansă să îl rănesc! Mă încrunt și îmi proptesc coatele pe asfalt, apoi îmi depărtez larg degetele. Îl las un moment să respire pentru că trebuie să mă concentrez la altă putere. Bărbatul părea ușurat că poate inspira din nou, dar nu știa ce îl așteaptă. Dinspre corpul meu pornește un vânt puternic ce bate în sus, spre cer. Pielea mi se încălzește, fericită de puterea ce trece prin ea. Scrâșnesc din dinți și fac vântul să bată tot mai tare. Hainele asasinului flutură pe corpul lui, iar eșarfa de pe față aproape îi cade. Peste câteva secunde, rafala e atât de puternică, încât îl ridică pe bărbat de la sol. Mâna lui se desprinde de pe gâtul meu în același timp cu picioarele. Îl duc cât de sus pot.

Aproape împiedicându-mă, mă ridic în picioare cu asasinul levitând deasupra mea. O iau la fugă spre strada principală, ieșind din aleea întunecată. Alerg în direcția din care am venit, spre centrul grupării , unde cineva sigur mă va vedea. Dacă fugeam acasă, eram pe cont propriu. Nimeni nu m-ar fi ajutat în regiunea aia.

Doar când ajung la câțiva zeci de metri depărtare vraja mea dispare și vântul nu mai bate. Îl aud pe asasin căzând pe asfalt. Continui să fug cu spaima că bărbatul mă va ajunge din urmă. Și chiar asta face, pentru că în scurt timp îi aud pașii puternici. Acum el nu se mai mișcă silențios și lin, ci e ca un prădător care fuge disperat după pradă. După mine. Gata să mă prindă cu ghearele lui.

Din nou, palma asasinului se încleștează în jurul tricoului meu și, din nou, sunt aruncată pe asfaltul dur. Mârâi sub nas. Cred că meritam asta. Nici nu știu cum m-a ajuns atât de repede! Măcar acum nu sunt pe o alee. Așa totul ar fi fost mult prea clișeic.

Bărbatul mă apucă strâns de braț și mă întoarce pe spate, ignorând cu multă pricepere zbaterea și mișcările mele violente. El își ridică cotul, gata să mă lovească în cap și să mă lase inconștientă. Voiam să îl fac din nou să leviteze ca un balon cu heliu, orice ca să rămân în viață. Dar am fost întreruptă. Pași greoi se aud în spatele meu, apoi o rafală de vânt, mai puternică decât a mea, îl îndepărtează pe bărbatul misterios de pe mine. Spatele lui se lovește de pământ, dar rafala continuă să bată și după asta. Un mârâit se aude dinspre asasin.

"Ia mâinile de pe oamenii mei, diavol împielițat ce ești!" se aude vocea dură, inconfundabilă. Mă sprijin pe coate și privesc în spate. Tyson Holt. Părul lui negru se asortează cu cerul de noapte, iar ochii albaștri scapără fulgere de furie. Aerul vibrează în jurul mâinilor lui.

O singură dată am clipit, iar asasinul era deja în picioare, la aproape o sută de metri de noi, fugind cât de repede poate. Nu știu dacă îi era frică de conducătorul nostru sau pur și simplu nu voia să fie văzut de cineva în afară de mine. Am scăpat ca prin urechea acului din asta!

Tyson voia să fugă după asasin, dar peste o secundă ezită și mormăie o înjurătură. El vine înapoi spre mine și mă ajută să mă ridic. Sunt recunoscătoare pentru asta, fiindcă genunchii îmi pulsează dureros. Pielea de pe ei s-a sfâșiat la contactul cu asfaltul. Ochii lui îmi cercetează rănile minore. Șterg cu podul palmei sângele de pe față care a curs din nasul meu spart.

"Actoni nenorociți." scuipă Tyson. "Ești în regulă, Astrid?"

"Ă, da. Nu e atât de rău cum pare. Nu... Nu știu de ce m-a atacat." mă bâlbâi eu, încercând să fac neliniștea mea să arate ca spaimă.

"O să am eu o discuție serioasă cu actonii zilele viitoare." mormăie el. "Vino cu mine."

"Dar... E deja târziu, pot să plec acasă."

"Și să te las să fii atacată din nou, fără nici un motiv? Nu, poți să stai cu noi în conac noaptea asta."

Știam că alături de familia Holt mă voi simți mult mai protejată decât cu propria mea familie, dar nu știam ce să zic. Tyson mă aștepta la câțiva pași în fața mea, cu ridurile faciale accentuate din cauza luminii slabe. Îmi scarpin ceafa, buzele fiindu-mi strânse într-o linie fină.

"Nu vreau să deranjez." murmur eu.

"Nu deranjezi. Vino, mașina mea e chiar acolo. Melanie îți va îngriji rănile."

Și așa am ajuns în mașina conducătorului, apropiindu-mă de casa lui gigantică. Sper ca familia mea să nu comenteze mâine de dispariția mea. Adică, nu le-a păsat niciodată, de ce ar face-o acum că nu am fost acasă toată ziua și nu voi fi până mâine? Ar fi pur și simplu stupid. Pufnesc în sinea mea. Ar trebui să se îngrijoreze de Cora.

Nu pot face nimic altceva decât să mă las măcinată de frică. Am ajuns atât de aproape de a fi prinsă azi! Dacă nu era Tyson, asasinul ăla sigur m-ar fi târât în gruparea lui. Presupun că a folosit un portal "portabil", sau cum i se zice, pentru a ajunge aici. Aceste tipuri de portale te pot duce nu numai în lumea muritorilor, ci și oriunde în grupările noastre. De obicei, doar conducătorii au așa ceva. Și cel mai frică îmi e că dacă actonii au trimis asasini atât de antrenați după mine, nu va dura mult până cu toții vor afla ce am făcut.

Am ajuns mult prea repede în fața conacului. Nu am avut destul timp să mă gândesc. Dar am zâmbit fals și am ieșit din mașină, apoi l-am urmat pe Tyson până la ușa pe care el a deschis-o fără să bată. Era deja târziu, poate aproape de miezul nopții, și multe lumini din interiorul casei erau deja stinse. Cu doar mâna conducătorului pe umărul meu pentru a mă ghida prin holuri întunecate, ne îndreptăm spre o cameră spațioasă, numită mai des camera de zi. Becurile de acolo erau aprinse, și auzeam televizorul zgomotos. Intrăm și atragem atenția celor două persoane de acolo. Jakoda se ridică rapid când mă vede. Chicotesc când îi văd pantalonii de pijama mov și șosetele cu un 'J' mare pe ele.

"Doamne, ce s-a întâmplat?!" exclamă mama lui Jakoda, Melanie. Ea se apropie rapid de noi și mă apucă de mână, după care mă trage pe canapea. Jakoda vine lângă mine.

"Deci ai făcut cunoștință cu asfaltul." constată el, ochindu-mi genunchii. Părul lui negru e ciufulit și îi vine peste ochi.

"Ceva de genul." zic eu.

Doamna Melanie, care ieșise din cameră câteva secunde, se întoarce ținând în mână o trusă de prim-ajutor. Ea îmi înmânează un șervețel ca să îmi șterg sângele de pe față, la care eu îi mulțumesc.

"Astrid a fost atacată de un acton. Am văzut-o și am ajutat-o. Nenorocitul ăla s-a speriat și a fugit." mormăie Tyson, sprijinindu-se de perete cu mâinile strânse la piept.

Jakoda își pune o mână pe umărul meu și mă privește îngrijorat. Eu icnesc când Melanie îmi atinge rănile de pe genunchi cu un tifon îmbibat într-o substanță usturătoare.

"Crezi că..." ezită Jakoda, privindu-și tatăl. Tyson se încruntă.

"Nu știu." șoptește el.

"Ce? Despre ce vorbiți?" întreb eu confuză.

"Astrid." zice conducătorul serios. "Te-am întâlnit pe stradă pentru că veneam spre casa ta, dar în circumstanțele date nu a mai trebuit să plec acolo. Trebuie să discutăm ceva important."

"Ce s-a întâmplat?" întreb, cu o tintă de frică în glas.

"Mâine dimineață vom avea o întâlnire în Consiliu. Am primit niște filmări cu inima grupării noastre. Se pare că cineva a intrat acolo fără permisiune."