𝕭𝖑𝖊𝖘𝖙𝖊𝖒𝖚𝖑 𝖈𝖆𝖗𝖙𝖎𝖑𝖔𝖗

𝕮𝖆𝖕𝖎𝖙𝖔𝖑𝖚𝖑 𝖙𝖗𝖊𝖎

      Dintr-odată, zâmbești amar și mi se pare pentru o clipă că ai intrat de fapt în mintea mea și poți să-mi asculți fiecare gând naiv ce-mi străbate mintea. Totuși, în momentul în care îți deschizi buzele pentru a spune ceva, îmi dau seama că ceea ce urmează este mai mare decât mine, mai amar și mai dureros decât tot ce am experimentat amândoi de când ne-am cunoscut. Și da, poate că nu au trecut mai mult de câteva ore, dar simt că am trăit alături de tine lucruri pe care nu le-am simțit sau văzut vreodată, ceea ce mă aduce mai aproape de tine și mă determină să te las să deschizi ușa sufletului meu cu cheia pe care pare-mi-se că o ții ascunsă în acea privire tristă și stinsă.

      — Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, cât și că te-am învinovățit pe tine pentru tot. Mă aflam într-o lume în care degetele celui ce mi-a provocat răul erau contopite cu trupul meu precum două membre adiționale, încât nu am putut realiza că tu ai fost cel care m-a salvat din ghearele morții pe care Don intenționase să mi-o aducă, tonalitatea ta călduroasă mă ia prin surprindere și mi se pare că ești la fel de stricată ca și mine. Ce se întâmplă în capul tău, Cynthia, și de ce ai aceste schimbări drastice de comportament? Îți bați joc de mine sau am înnebunit amândoi în momentul în care eu am ajuns în lumea ta, iar drumurile noastre s-au intersectat?

      — Este în regulă, Cynthia, și eu sunt tot la fel de confuz ca tine. Am atâtea întrebări la care știu că doar tu îmi poți răspunde, tot așa cum bănuiesc că ai și tu. Dar, mai întâi de toate, cum ajung acasă? te întreb, iar privirea mea o fixează pe a ta parcă premeditând valurile de confuzie ce îți străbat acum necontenit sclipirea.

      — De unde vrei să știu eu asta? întrebi și am impresia că, deși rămâi nemișcată în patul inconfortabil, te distanțezi de mine și te strecori printre bolți cerești ce îmi sunt imposibil de găsit. De ce pleci când mă încred într-atât de tare în tine să mă salvezi? De ce îmi întorci spatele, știind că ești ultima și totodată singura care mă mai poate întoarce acolo unde îmi este locul, în locul în care sufletul meu se luptă împotriva răcelii ce l-a cuprins?

      — Haide să ne oprim din a ne juca și spune-mi. Îți promit că voi vorbi cu Tata și îți va oferi tot ceea ce ai nevoie, atâta timp cât îmi divulgi toate secretele pe care le deții. Îți promit chiar că voi fi blând cu tine, iar cărțile mele îți vor aduce o soartă ușoară și plină de împlinire. Acum, spun autoritar, arată-mi calea, Cynthia.

      De ce îți ferești privirea de mine și cauți ceva pe sub pat într-o disperare remarcabilă? De ce camera este învăluită de un sunet ascuțit, supărător pentru auzul meu, ca mai apoi să aud cum ușa salonului în care ne aflăm se deschide vertiginos, iar o echipă de asistente se năpustește în cameră? De ce se îndreaptă înspre mine, ca mai apoi să îmi cuprindă mâinile într-o strânsoare puternică și să mi le încătușeze?

      Te privesc echivoc și încerc să găsesc în tine toate răspunsurile de care am nevoie, dar îți întorci privirea spre geamul mare. Prin a sa sticlă, razele Soarelui pătrund și îți încălzesc chipul ce este dovada clară a ceea ce ți s-a întâmplat. Mă simt complet pierdut atunci când sunt ridicat cu putere din pat și prins de mâini și de picioare de asistentele ce par acum mai degrabă mici diavoli umblători, îmbrăcați în uniforme identice, albastre, și îmi întorc privirea în încercarea de a te determina să mă ajuți. Totuși, te hotărăști să îmi furi toate speranțele ce îmi umbreau conștiința și să îți întorci capul înspre mine pentru a-mi adresa un zâmbet ce cuprinde în el răutatea celor ca tine, oamenilor care au impresia că dețin totul, deși nu stăpânesc nimic.

      — Pentru ceea ce mi-ai făcut, vei plăti, așa cum o va face și Don. Credeați că sunt proastă, dar te anunț că vei avea destul timp în celula destinată ție de la ospiciu pentru a înțelege că te-ai pus cu omul nepotrivit, îmi spui sigură pe tine și simt cum tocmai mi-ai săpat o groapă fără fund.