Jurnal

1. Îți amintești cum a început totul?

     Am avut mereu senzația că nu știam să apreciez pe deplin zilele de toamnă. Uneori, mă agitam prea tare, uitând să mă opresc și să gust aerului umed. Alteori, zăboveam admirând ploile calde, lăsând timpul să curgă pe lângă mine. Nu găsisem echilibrul, iar gândul că nu îl voi găsi vreodată mă măcina adesea.

     Leneveam pe balcon de câteva ore bune. Căldura, deși final de septembrie, era încă dogoritoare, iar eu nu știam cum să îi fac față. Ațipisem de câteva ori, însă copiii vecinilor, cu energia și gălăgia lor, avuseseră grijă să nu dorm prea mult. Mai aruncam câte un ochi către ei, râzând de fiecare dată când le scăpa vreo pisică din brațe sau când mingea le zbura peste vreun gard. Era o priveliște liniștitoare. Cu timpul, inocența copilăriei ajunsese să mi se pară, pe cât de efemeră, pe atât de hazlie.

     Acum, însă, întreg cartierul era scăldat în liniște. Copiii dispăruseră. Pe ici-colo se mai auzea câte o mașină croindu-și drum pe străzile înguste. Pe la blocurile din jur se puteau zări bătrâni care își pierdeau timpul cu un ziar pe balcon sau o țigară fumată la fereastră. Calmul zilelor de toamnă îmi lipsea cel mai mult în restul anului. Iarna frigul era prea supărător. Primăvara, natura însăși era prea agitată, iar căldura verii îți ucidea orice dorință de părăsi camera de zi. Toamna, însă, era numai bine. Întreaga lume părea să amorțească, să încetinească, să se tempereze. Totul căpăta un ritm fluid, asemenea pașilor de vals.

     Cea mai bună parte erau jocurile de lumini de la apus. „Orele de aur", cum fuseseră numite, păreau interminabile. Adoram cum cerul se îneca în culorile calde ale soarelui. Nu mă credeam o persoană agitată, ba din contra, mi se părea că viața trecea pe lângă mine, fără ca eu să o trăiesc cu adevărat. Însă, privind cum zilele își anunțau sfârșitul, îmi dădeam seama că exista și în mine o zvâcnire, o flacără ce pâlpâia necontenit. La apus, omul se armoniza cu natura. Timpul se alinia cu spațiu. Mintea îi vorbea sufletului. Întreaga lume devenea un întreg.

     Eram pierdut complet în lumina apusului, desprins de realitate, când am auzit clinchetul paharelor pe măsuța de sticlă. Claire se așezase pe celălalt scaun de pe balcon, chinuindu-se să deschidă o sticlă aburită de vin.

     — Ce ai zice să lași maestrul să te ajute? am râs, privind-o cum se chinuia să folosească tirbușonul.

     — Dacă aș vrea într-adevăr să o deschid, aș reuși și cu ochii închiși, a ripostat, încercând să mă impresioneze. Dar știu că îți place să faci tu onorurile.

     Am prins sticla în mâna stângă, am răsucit încrezător tirbușonul cu mâna dreaptă și cu mișcări ferme am reușit să destup sticla de vin. Dopul de plută a zburat cu un pocnet înfundat care mi-a gâdilat auzul. Am zâmbit încrezător, în timp ce Claire aplauda batjocoritor.

     — Știi că, dacă nu era pentru tine, nu aș fi deschis sticla aia de vin nici în ruptul capului, nu?

     — Nu sunt eu o influența bună? am rânjit, trăgând paharele mai aproape.

     — Aș minți să spun că nu, șopti Claire ca pentru sine. Doar o gură, Jason. Altfel vei fi nevo...

     Vinul curgea în pahar cu un gâlgâit melodios. Entuziasmul m-a făcut să umplu paharele înainte ca tânăra să își poată termina fraza. Claire lua mult prea în serios consumul ocazional de alcool, așa că acel pahar avea să o înmoaie complet.

     — Norocul tău că suntem acasă și nu trebuie să mă târăști prea mult până în pat.

     — Asta să fie ultima problemă, am răsuflat ușurat.