Lângă Inima lui Zakar

Capitolul 1: O seară printre muritori

Bărbații pășesc lent în față, apoi se așează la o masă din mijlocul încăperii. Muritorii nu le mai acordă atenție, dar eu rămân în alertă. Scot o bancnotă din buzunar și o las pe masă lângă ceașcă, apoi îmi iau telefonul și mă ridic ezitând în picioare. Am noroc că în gruparea Aircomb există un loc unde pot schimba banii noștri în banii muritorilor, așa că pot plăti acest ceai care nu mi-a plăcut.

Tot lăsându-mi capul în pământ, merg până la ușă și ies din cafenea. Ajung pe străzile aglomerate ale unui oraș al cărui nume nu îl cunosc. Încep să merg spre dreapta de parcă nimic nu s-a întâmplat, dar aud ușa cafenelei deschizându-se din nou. Înjur în sinea mea și o zbughesc înainte, auzind pași zgomotoși în spatele meu. La naiba, și-au dat seama că sunt eu!

Pentru că o mulțime de muritori sunt în jurul nostru, asasinii nu mă pot ataca, dar nici eu nu pot face nimic fără să fiu văzută. Îmi strâng pumnii și continui să fug cât de repede pot. Încerc să mă amestec în mulțimea de oameni, ca bărbații să îmi piardă urma măcar pentru un moment. Singura mea șansă de supraviețuire este mândria și aroganța celor din gruparea Acton. Ei nu l-au anunțat pe conducătorul nostru că cineva din gruparea lui a ucis o ființă, ci au luat situația în mâinile lor și au decis să se răzbune cum se cuvine. Pentru asta sunt recunoscătoare. Așa o să mai câștig câteva zile în libertate.

O iau rapid la dreapta, pe o străduță mică dintre două blocuri. Observ câteva cutii aruncate, destul de multe ca să mă pot ascunde după ele. Încă îi auzeam pe cei doi bărbați în spatele meu. Sar după cutiile din lemn și îmi lipesc corpul de peretele blocului. Îmi înconjor trupul cu brațele și inspir adânc, apoi mă concentrez. Simt fiecare particulă de aer din jurul meu, fiecare briză, fiecare vânt care urmează să bată. Fără să ating nimic, întorc și răsucesc aerul de lângă mine în așa fel, încât lumina să bată în direcția opusă, să creeze o iluzie și să mă ascundă. Sunt invizibilă.

Văd din nou bărbații, dar ei nu mă văd pe mine. Ei aleargă prin fața cutiilor fără să arunce o privire spre ele și se îndepărtează pe stradă, siluetele lor făcându-se tot mai mici. Oftez scurt și distrug iluzia, apoi mă ridic în picioare. Am scăpat iarăși de asasinii trimiși de Actoni, dar nu știu cât timp mă voi putea ascunde. Pășesc spre peretele din fața mea și privesc insistent o crăpătură mică dintr-o cărămidă, pe care un om de rând nu ar putea să o vadă. Îmi așez degetele mâinii drepte pe ea și îmi eliberez puterea care se scurge prin pielea mea. Crăpătura se umple, apoi un clic scurt se aude. Niște fâșii albe se întind pe perete și formează o spirală. Ea începe să se rotească. Aerul se răcește. Arunc o privire în jur ca să mă asigur că nimeni nu m-a văzut, apoi pășesc prin portalul format mai devreme.

*  *  *

"Am ajuns acasă!" strig eu, dar nu primesc nici un răspuns. Aud zgomote din bucătărie, deci părinții mei sunt acasă. Îmi dau ochii peste cap. Nu înțeleg de ce aștept mereu să îmi remarce cineva existența când știu că nimeni nu o s-o facă.

Deschid ușa bucăteriei și văd restul membrilor familiei acolo. Mama, Estella Lane, stătea cu spatele la mine și pregătea niște cartofi. Mama putea controla flora și din această cauză toată casa e plină cu flori și plante. Ea îmi zâmbește scurt, apoi se reîntoarce la a pregăti mâncarea. E singura ființă din casă căreia presupun că îi mai pasă de mine.

Cora era așezată pe un scaun și își ținea picioarele pe altul. Îmi aruncă un ranjet disprețuitor, pe care îl ignor, și continuă să tasteze ceva pe telefon. Lângă ea era așezat tata. Nash Lane, un agil la fel ca sora mea. El citea ceva dintr-o carte. Degetele lui îi acopereau titlul, așa că nu puteam ști despre ce e. Nash nu îmi remarcă prezența. Niciodată nu am fost foarte apropiați. Nu pot să spun că m-a acceptat vreodată ca fiica lui, pentru că nu sunt. El e tatăl meu vitreg. Probabil că din cauza lui eu mă simt ca un străin în propria mea casă. Mama e îndrăgostită lulea de el, iar Cora e dragul lor copil.

Îmi las buzele să se arcuiască într-un zâmbet fals și mă așez la masă, în partea opusă lor. Strângându-mi mâinile la piept, aștept răbdătoare ca mama să termine de pregătit cina.

"Tată, știi cumva cine e Serena Morton?" întreabă din senin Cora. Întrebarea ei s-a simțit ca o palmă după cap. Mă fâstâcesc pe scaun. Sunt sigură că face asta intenționat! Nimeni în afară de mine nu știe că am omorât-o.

"Conducătorul grupării Acton, Orion Morton, are un frate pe nume Edwin și o soră pe nume Serena. De ce întrebi?" îi răspunde tata, întorcându-și atenția spre ea.

"Am auzit în oraș niște zvonuri că Serena a murit." zice Cora. Fata mă privește printre gene și îmi zâmbește dulce, dar vedeam răutatea din spatele acestei expresii inocente. Îmi strâng pumnii pe care îi țineam în poală. Nu eram proastă, vedeam că și-a dat seama că eu am făcut-o. Mă rugam doar să își țină gura închisă și să nu îmi facă probleme.

"Nu știam despre asta." murmură tata.

Spre fericirea mea, în acel moment mama anunță că cina e gata și întrerupe conversația celor doi. Ea pune câte o farfurie în fața tuturor și începem să mâncăm. Eu stau în liniște, ca de fiecare dată, iar părinții mei alături de Cora discută relaxați despre zilele lor. Voiam să termin de mâncat cât mai repede și să plec în camera mea, unde nu o să mă deranjeze nimeni.

Așteptam cu nerăbdare ziua viitoare, pentru că cel mai probabil o să mi-o petrec cu Jakoda prin oraș sau în casa domnișoarei Sera. Mâine va fi o zi normală.