Academia Secretelor

Capitolul Douăzeci

- Vei afla curând. Chiar îmi pare rău, Maze.

- La ce naiba de referi, Adam? am început să strig, văzându-i supărarea și părerea de rău din ochi. Frica se trezi în mine ca un foc.

- Dar mai e ceva. Se va întâmpla ceva rău... Ceva foarte rău...

În acel moment, încă trei rezidenți au intrat pe ușă, întrerupându-l pe Adam.

- Continuă, am spus.

- Nu. Nu pot. Nu cu ei de față. Trebuie să stai ascunsă, Maze. Ai înțeles? Orice ar fi, să nu ieși din camera ta.

Acum eram disperată după răspunsuri. Îmi doream cu ardoare să aflu ce ascundea Adam, ce vroia să zică prin vorbele sale. Dar mai presus de toate, îmi era frică. Nu pentru mine - ci pentru prietenii mei. Ce lucru rău avea să se întâmple?

- De ce? Adam nu poți spune așa ceva și apoi să mă lași cu ochii în soare!

Îmi aruncă o privire plină de durere, care ți-ar putea rupe și sufletul în două, înainte ca un rezident să vină și să îl forțeze să se ridice în picioare. Deși Gabi, Emily și Patricia au opus rezistență din cauză că se aflau sub influența băuturilor, în mai puțin de un cinci minute, mergeam cu greu, cu toți, pe holurile academiei.

Eu una eram atât de șocată de ceea ce se întâmplase cu Adam mai devreme, încât mintea mea era în altă parte, într-o lume total diferită. Alcoolul pusese cu adevărat stăpânire pe mine : nu mai vedeam aproape de loc, fiindu-mi foarte greu să îmi țin ochii deschiși, iar picioarele păreau să fie din gelatină pentru că abea mă mai țineau.

Eram sigură că Ryder îmi pusese zeci de mii de întrebări, dar nu auzeam mai nimic, dar vocea lui groasă, încărcată de îngrijorare îmi dădea putere să mai merg. Începeam să cred că în acele shot-uri mai fusese și altceva în afară de whiskey. M-au drogat? mă întrebam eu.

Mâna lui Ryder mă ținea strânsă de braț, ca și când i-ar fi fost frică să nu cad. Vroiam să îi spun că eram bine, că mă descurcam și fără ajutorul său, dar la prima încercare nu am reușit să spun un cuvânt înainte de a fiu întreruptă de el :

- Lasă, nu spune nimic. Încearcă să nu leșini.

Mă uitam încontinuu la Zach ; nu mă puteam abține. El era cel mai afectat de cantitatea de alcool pe care o asimilase în acea noapte. Abea dacă se mai ținea pe picioare, iar pe fruntea și pe pieptul lui dezgolit străluceau urme de sudoare, simptom care se declanșase și la mine. Probabil că era îngrozit de ce avea să îi zică mama lui.

Într-un final, Zach își ridică privirea din pământ și se uită la mine. I-am șoptit un "îmi pare rău" cu toate că știam că nu era vina mea. Cel puțin nu în totalitate. Dar nu puteam să nu mă simt puțin vinovată pentru felul în care lucrurile au decurs și pentru faptul că Zach fusese implicat.

- Aproape am ajuns, Maze. Mai rezistă puțin, spuse Ryder, vocea lui fiind la limita dintre control și furie, ceva ce nu mă ajuta de loc.

Puteam să îi simt îngrijorarea prin viteza cu care mergeam, de parcă abea aștepta să ajungem la destinație, însă eu abea dacă mă țineam pe picioare.

Inima îmi săltă în piept la gândul că puteam să mă odihnesc curând, că voi putea să mă întind pe un pat și să închid ochii. Dar toată fericirea mea fusese spulberată când am văzut ușa de la biroul doamnei directoare în fața mea.