Într-un spital din București:
- Reeen! Cât mă bucur că te-ai trezit!
- "Urff!" spune tânărul ce până acum câteva momente zăcea în pat stâncă, dezmeticindu-se. Ce caut aici? Și, mai important, cine ești?
- Sunt Hina, prietena ta! Chiar nu mă recunoști?
- N... nu. Scuze. Dar... cam ce s-a întâmplat cu mine?
- Păi... să fiu sinceră cu tine, nu am habar cum ai ajuns în comă. Am aflat la cam o săptămână, și de atunci te vizitez zilnic.
- Ummm... și... de cât timp sunt în comă?
- Trei ani. răspunde asistenta care tocmai a intrat în salon. Dar am văzut cazuri mai rele.
Ren apucă o oglindă de pe dulapul de lângă pat.
- Hmm... nu arăt rău... da' aveți idee ce-i cu cicatricea?
- Nu știu. Când ai fost internat nu o aveai. Cât ai fost inconștient obișnuiai să plângi... dar nu îmi explic cum ar putea lacrimile să ardă pielea. spuse asistenta.
- Eu, am pl-?
- Evident că nu știe nimic! îl întrerupe Hina. Abia dacă te-a verificat. Eu, în schimb, am fost aici și ți-am șters lacrimile tot timpul. Ren... nu știu ce aveai, dar erai în agonie... și nu de la vreo durere fizică. Știi că poți să-mi spui orice oricând, da? spuse Hina, zâmbind larg și mângâindu-l pe obraz.
- Sigur, Hina. Mulțumesc mult.
- Pentru asta sunt aici. spuse Hina chicotind și înroșindu-se.
- Fișa de externare e gata. spuse asistenta către Ren. Dacă mai ai probleme, sună-l pe dr. Ipătescu neapărat. Acum, ia-ți hainele și pregătește-te de plecare.
- Sigur. Vă mulțumesc. răspunde băiatul.
După zece minute, pe holul spitalului, îndreptați spre ieșire:
- Abia aștept să ajungem acasă. Știi ce nasol a fost să dorm singură?
- Că veni vorba... bănuiesc că știi unde stăm... Nu mi-am revenit bine la cap.
- Normal. Explorării 404, lângă alimentară.
- Sună cunoscut, ok. Cine conduce?
- Umm, șoferul! spuse Hina râzând ușor.
- Adică?
- De taxi. Uite în ce stare ești, n-am să te trag printr-un amărât de autobuz.
- Dacă spui tu... Da' eu nu aveam permis de conducere?
- Nu. Pur și simplu n-ai avut timp de așa ceva, cu iluziile tale de mare programator și gamer. Dar nu te judec, fiecare face ce vrea cu viața lui.
- Ok... interesant. Chiar am uitat multe.
- Inclusiv pe mine, răspunse Hina pe un ton plin de tristețe.
- Hinaa... te rog. Amnezia asta e doar un reziduu al comei. O să-mi treacă.
- Este oare? Sau ai creat-o ca să razi ceva din trecut, ceva ce nu ai fi vrut să știi în prezent?
- Hina, mă sperii, zău!
- Bine, mă opresc. Hai că a ajuns și taxiul.
- A ajuns de vreo două minute, dar m-ai ținut cu vorba. Hai, că ne înjură omu'.
Într-un cartier decent al capitalei:
- Cheile, cheile...
- Le am și eu, dacă nu le găsești.
- Nu-i problemă, sigur sunt undeva prin blugi, știu asta sigur... cumva. Ha! Iată-le. spuse Ren deblocând ușa blocului.
- Trebuie s-o luăm pe scări. S-a stricat iar liftul... au venit ieri cei de la întreținere să-l aranjeze dar ceva nu le-a mers bine și au plecat repede.
- Ook. Către scări, și dincolo de ele! spuse Rei rânjind.
- Ren.
- Da, Hina?
- Trebuie să-ți spun ceva.
- Ce anume?
- Ce mă dor picioarele... spuse Hina ștergându-și ușor fruntea.
- Asta voiai să-mi spui?
- Da.
- Minți.
- Nu.
- Hina...
- Ren... hai să ajungem la ușă măcar și-ți explic.
- Biine.
Ajunși în fața apartamentului:
- Ar fi culmea ca acum să fi pierdut iar cheile... ah, nu. Dar spune-mi problema, înainte.
- Ren... deschide ușa.
- Ok. Spuse el deschizând ușa și intrând într-un apartament ce mirosea a vechi, de parcă nimeni n-ar mai fi locuit acolo de o bună vreme.
- Hi... Hi.... Hina... spuse Ren dar fără urmă de răspuns
- Hi...na. Unde ești? Ce se petrece? De ce mă simt deodată atât de trist?
Prin mintea lui Ren trec niște cuvinte foarte cunoscute:
" -Amnezia asta e doar un reziduu al comei. O să-mi treacă. "
" -Este oare? Sau ai creat-o ca să razi ceva din trecut, ceva ce nu ai fi vrut să știi în prezent? "
- Nu știu ce am vrut să-mi șterg din minte... dar... Hina...
- Nu ești aici... dar îți simt prezența.
- Hina... tu... exiști măcar? spuse Ren aruncându-se pe canapeaua prăfuită din living.
