Gustul adevărat al dragostei

CAPITOLUL 6 - De-a șoarecele și pisica

Dau să ies din baie, dar realizez imediat că îmi uit geanta așa că mă întorc după ea. Mă opresc dintr-o dată, de parcă cineva m-a deconectat de la priză. Ochii mi se opresc pe sticluța de parfum pe care nu am nicio idee cum reușesc să o zăresc și îndrăznesc să o iau de acolo. Adulmec același parfum puternic pe care îl cunosc și toate simțurile îmi învie. Doamne, nu e bine ce fac, ce naiba mai caut aici? Nu știu ce diavol își bagă coada în viața mea pentru că azvârl sticluța în geantă și ies din baie.

Eu nu am furat nimic niciodată!

E extrem de linște în dormitor. Constat că nu mi-am pus până acum întrebarea care îmi răsare dintr-o dată în minte.

De ce sunt singură?

Tresar ca arsă când dintr-o dată se aude un sunet asurzitor de după ușă. Stomacul meu face câteva rostogoliri. Ce să îi spun? Ce să fac? Un mulțumesc ar fi suficient? Trebuie să dăm mâna? Nu am timp să mă intorc să îi las parfumul, ar fi prea stânjenitor.

Îmi mai trec o dată mâna prin păr, trag aer in piept și ies din dormitor.

Sunetul provine de la un aspirator, remarc eu, dar se oprește imediat ce femeia care l-a pornit mă găsește în aria ei vizuală.

— Bună dimineața! Nu am știut că este cineva aici. V-am trezit? se scuză ea.

— Nu... eu... recunosc că sunt puțin confuză.

Îmi verific ceasul de la telefon, abia e trecut de 9 dimineața.

— Vă doare capul? Vă dau o pastilă?

Doamna drăguță se apropie de mine și mă inspectează rapid. Mi se face pielea de găină.
Dumnezeule, sper că nu e mama lui! Nu mă simt comod că stă atât de aproape de mine când eu sunt atât de neîngrijită.

Sunt un pic dezamăgită de faptul că m-am trezit singură.

Ce naiba e greșit cu mine?

Nu pot să fiu atât de stupidă, știu ce înseamnă o aventură de o noapte. Urmele de pe corpul meu, picioarele amorțite și spatele care abia mă mai ține sunt dovezi destul de evidente. Roșesc la amintirile care mi se plimbă prin cap și sper că femeia din fața mea nu e medium, să îmi citească gândurile pentru că aș muri de rușine.

— Doriți o cafea?

— Vă mulțumesc, aș vrea doar să plec.

Recunosc privirea de pe fața ei: milă amestecată cu părere de rău. Nu știu dacă ar fi cazul să ies, pentru că dânsa și aspiratorul îmi blochează ieșirea și ar fi o mișcare neînțeleaptă să sar peste el având în vedere că nu am chiloți. Roșesc din nou, iar femeia nu se clintește, când dau să deschid gura, o văd ca face stânga împrejur.

— Ah, așteptați bani de taxi! îngaimă ea. Știam eu că nu sunt lăsați aici degeaba. Domnul Carter nu îmi lasă niciodată bani de taxi, spune ea zâmbitoare.

Slavă Domnului, nu e mama lui!

Stai puțin.

— Poftim?!

Dispare din fața mea și se întoarce cu un bilețel lăsat pe măsuța de cafea pe care eu nu am reușit să îl observ. Mi-l pune în mână și rămâne acolo, de parcă ar urma să mă consoleze. Un scris elegant și o hârtie pretențioasă acoperă o sumedenie de bancnote de 100 de dolari, care la prima vedere par inocente, dar care dintr-o dată mă înfurie teribil. "Bani de taxi" este tot ce scrie acolo. Doamna drăguță își ferește privirea de a mea și îmi vine să iau fiecare hartie și s-o sfâșii cu dinții.